A fost odată România Mare: Turtucaia, orașul pictorilor

"Pe când vaporaşul nostru se apropia de dealurile Turtucăii apăru, pe neașteptate întreaga panoramă a oraşului: case şi căsuţe cu ceardacuri ciudate, acoperite cu țiglă roşcată, pierdute discret în verdeaţa pomilor. De departe, idilicele locuinţe par un fel de jucării suprapuse, etajate anume pe coline, amintind priveliştea peisagiilor japoneze. Ți s’ar părea că eşti în apropiere de Tokio, dacă ochii n'ar prinde, dintr'o dată turnurile bizantine ale bisericuței creştine şi cele două minarete cu cerdac şi vârfuri ascuțite, profilându-se pe cer.” Așa descria în anul 1935 reporterul revistei interbelice „Realitatea Ilustrată” – Alex. F. Mihail - apropierea de Turtucaia, orașul pescăresc de pe malul Dunării, un loc cu o frumusețe aparte.

Vaporașul se apropie  de Turtucaia

Turtucaia - parte a României Mari de altădată

 

Turtucaia  a devenit parte a României în anul 1913 – împreuna cu întreaga regiune Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) - în urma celui de Al Doilea Război Balcanic. 

 

Numele orașului Turtucaia are o rezonanță aparte – din păcate nefastă - pentru istoria noastră. Aici a avut cel mai mare eșec al armatei române din Primul Război Mondial: bătălia de la Turtucaia dintre armata română și trupele germane, bulgare și turcești din 19/24 august 1916 s-a încheiat cu o înfrângere dezastruoasă pentru România: peste 6.000 de militarii morți și răniți și 28.000 de prizonieri (dintre care 480 de ofițeri). Urmare acestui eșec al armatei române, în perioada 1916-1918 orașul a fost ocupat de armatele bulgară și germană.Localitatea a redevenit parte a României în anul 1918 – și a rămas așa timp de aproape trei decenii – până în anul 1940 când, în urma Tratatului de la Craiova din 7 septembrie, a fost cedat Bulgariei (împreună cu restul Cadrilaterului). 

 

Turtucaia - portul cu cadâne cu șalvari și mahomedani cu fes și turban

 

Să lăsăm însă istoricii să spună mai multe despre Cadrilater - „cea mai veche țară română” conform istoricului Vasile Pârvan – și să privim împreună imaginea idilică a portului pescăresc. Nu vom ascunde însă imaginea mai puțin idilică a administrației românești a orașului – cum putea fi altfel decât una coruptă – care a fost surprinsă și ea de reporterul interbelic al „Realității Ilustrate”:

Școala românească din Turtucaia

„Turtucaia româneasca este  singurul loc din Europa unde se mai pot vedea azi cadâne cu șalvari și mahomedani cu fes și turban. În preajma debarcaderului, pe mal, se zărește, în neorânduială, niște fierărie veche, mâncată de rugină. E aproape să fie înghițită de fluviu; cu tot aspectul ei monstruos, grămada de blocuri de oțel groase cât un perete, unele întregi, altele sparte, trântite la întâmplare, pare să fie o amestecătura netrebnică.

- Sunt rămășițele nefolositoare ale unui fort vechi - îmi explică cineva. A scăzut Dunărea și au ieșit la iveală.

Când apele cresc, aceste triste și sinistre simboluri dispar sub valuri. În schimb, atenția este atrasă de cele trei mori de apa, mori patriarhale, cari înveselesc priveliștea, întruchipând - prin contrast - belșugul și buna înțelegere dintre oameni.

 

Pe străzile patriarhale ale Turtucăii cadânele care se îndreaptă agale spre moschee cu fața acoperită „cu un fel de față de masă trasă peste cap". Acestea sunt cele sărace. Femeile din mica burghezie sau cele mai de rang, poartă un costum întreg, cu fustă, purtând șalvarii pe dedesubt. Fusta are două foi: una se lasă în jos, iar pe cealaltă o ridică peste cap, de la brâu. Le plac grozav papucii colorați și de multe ori se înghesuiesc în fața vreunei prăvălii, unde se vede această încălțăminte prinsă grămadă pe niște scânduri așezate vertical.”

Cadâne cu șalvari în Turtucaia

PLEACĂ TURCII?

„Deși se spune că Turcii sunt indolenți, totuși i-am văzut muncind din greu, tăind cu hărnicie lemne, cărând saci și alte greutăți enorme în spinare, pe urcușurile Turtucăii. Pe de altă parte, unii stau ore întregi nemișcați prin fața vreunei prăvălii, hibernează mai ales prin cafenele.  

 

Casele vechi pitorești din Turtucaia au un fel de etaj, într'un colț, cu un cerdac frânt. Dedesubt, la parter, se văd două uși: una dă în cafenea, unde intră bătrânii, cu turban și fes, așezându-se pe o laviță lată turcească, cu tavanul peste cap. A doua ușă tot la stradă, în rând cu ușa cafenelei, dă în pivnița casei. De altfel să nu ne mire prea mult - ciudățenia acestei arhitecturi. Chiar în București, pe Calea Moșilor spre Moși și în alte părți, am văzut uși la trotuar, cari dau în pivnița casei. Cum strada a devenit cu timpul un important centru comercial, aceste pivnițe au fost transformate în prăvălii...

Turci din Turtucaia
"tăind cu hărnicie lemne"

Administrația Ţurtucăii și-a propus să modernizeze localitatea dându-i aspectul unui oraș banal. Multe case, străzi întregi pitorești, iubite de pictorii noștri, au și fost dărâmate. Grădina cu monumentul turcesc a devenit depozit de lemne. A fost doborâtă la pământ și una dintre cele două moschee, rămânând în picioare doar minaretul ei. Turnul a devenit un loc favorit de joc pentru copii, care se suie veseli și sgomotoși în cerdacul circular și de acolo strigă: "Alah! Alah!", încercând să imite pe bătrânul muezin care a plecat nu de mult la Adrianopol. Pe malul Dunării a fost dărâmată o stradă întreagă.”

La potcovit

LA CAFENEAUA DIN TURTUCAIA

“O cafenea turcească prezintă un caracter special. Clientul vine de obicei tăcut să se așeze turcește pe laviță cu capul aproape de tavan. După câteva minute se înclină spre vecini și le spune un fel de bună ziuă în turcește. Toți tac. După vreo alte cinci minute, tovarășii încep să-i răspundă la salut, câte-unul, cu voce monotonă. În genere, întrebările și răspunsurile se urmează la intervale și cu pauze mari. Interpretul pe care l-am luat cu mine, are tot timpul să-mi traducă ceea ce se vorbește și să-mi mai dea explicații.

 

- Cei plecați în Tracia orientală și spre Adrianopol scriu că e mai rău acolo. Am aflat că mulți mor, fiind nedeprinși cu clima - spune un turc bătrân, după ce-a sorbit din cafea.

- E rău că ne încarcă perceptorul...

- Am auzit că se pot plăti datoriile la stat cu bonuri, cari se cumpără cu 30%... - spune un turc bătrân.

- Cum asta ? - întreabă unul mai tânăr.

- Să zicem că ai de plată 1000 de lei. Cumperi, la bancă, un bon de 1000 lei pentru care plătești numai 300. Bonul acesta ar trebui să ți-l primească drept o mie. Dar pe noi ne înșală.

- Afacerea asta a făcut-o un controlor de la percepție... Noi am plătit sumele întregi, iar el a cumpărat și a depus bonuri... A câștigat astfel 700 lei la fiecare mie.

Stradă din Turtucaia

Oftări și o mare pauză. Toți Turcii sorb cafea.

-  Da cu lumina electrică ce-i ? - întrebă unul.

- Primăria a clădit uzina electrică cu un milion de lei și acum în loc să o pornească, se ceartă pe mâna cui să o dea...

După cum se vede Turcii sunt mai vioi decât par. Deși pe punctul de a ne părăsi - mulți și-au vândut pământurile și casele - ei tot se mai simt legați de orașul bătrân în care se află mormintele părinților lor; fac politică și ne judecă prin cafenele. 

 

Populația musulmană - farmecul orașului Turtucaia

 

Vizitatorii bucureșteni nu prind de obicei aceste aprecieri, puțin măgulitoare, deoarece ei preferă cafeneaua „Kîuciuc-Capşa", dintr'un pavilion de scânduri, pe unde nu vin turci, dar care are faima de-a servi o cafea extraordinară. Nu este vară, în care orașul să nu fie vizitat de pictori bucureșteni. Aproape nu e pictor român, care să nu fi trecut prin Turtucaia. Maestrul Artacchino, unul dintre cei îndrăgostiți de portul dunărean, ne spunea:

"Bijuteria de pe malul bătrânului Danubiu"

 

- Să-i sugerați primarului din Turtucaia ideea că orașul nou să-l construiască pe malul Dunării încolo. Are loc destul în fața Olteniței. Să lase în pace orașul vechi, care are un farmec deosebit, fiind un punct de atracție pentru artiști, pictori și alți vizitatori. S’ar putea întemeia aci o frumoasă stație climaterică. Odată cu banalizarea orașului, vor fi goniți toți vizitatorii. În loc să se desființeze monumentele istorice ar trebui, dimpotrivă, reconstruită moscheea, păstrându-se diferitele colțuri pitorești ale vechiului oraș turcesc. De asemeni ar trebui făcute înlesniri simpaticei populații mahomedane care, plecând, ia cu dânsa mare parte din farmecul acestei bijuterii de pe malul bătrânului Danubiu.”

Sursa: articolul „Orașul pictorilor” - semnat Alex. F. Mihail – publicat în revista „Realitatea Ilustrată”  - numărul din 11 decembrie 1935