Povești de la Sfânta Vineri – biserica făcătoare de minuni

Unul dintre cele mai iubite lăcașuri de cult ale Bucureștiului a fost Biserica Sf. Vineri. Construită pe locul unui vechi schit în timpul lui Matei Basarab, micuța biserică a fost un loc care a atras deznădăjduiții, bolnavii, credincioșii plini de încredere  în puterile icoanei făcătoare de minuni a Cuvioasei Paraschieva pe care o adăpostea. 

 

Din păcate, biserica a fost demolată de autoritățile comuniste: în 19 și 20 iunie 1987 biserica a fost rasă de pe fața pământului cu ajutorul unor deținuți de drept comun cărora li s-a promis reducerea pedepsei. Asta pentru că muncitorii aduși de primărie pentru a dărâma lăcașul au refuzat să facă acest lucru. Tocmai pentru că biserica a avut o viață atât de tumultuoasă – mi-a atras atenția un articol apărut în “Ilustrațiunea Română”, numărul din 12 octombrie 1932, care surprinde imagini din viața de atunci a lăcașului sfânt:

Imagine surprinsă în timpul demolării bisericii Sf. Vineri

“Fericiți acei ce și-au păstrat credința în puterea binefăcătoare a sfinților! I-am văzut venind în pelerinaj la biserica Sfânta Vineri, la biserica făcătoare de minuni. Ologi, orbi, bătrâni, mame cu prunci slăbuți în brațe, urcau cu speranță și credință'n suflet treptele ce duc la altarul care ascultă și alină durerile. Care este taina misterioasă a icoanelor, a izvoarelor făcătoare de minuni?... Nimeni n'o va tălmăci vreodată. La Lourdes, în Franța, chiar la noi, la Schitul Ialomicioarei, am văzut sute de cârje, pe care le-au depus ologii la picioarele statuilor în urma câtorva rugi fierbinți. „Crede și te vei mântui!" Minunea e a icoanelor sau a credinței?"

Biserica Sf. Vineri  în anul 1932

CEI CE CRED ÎN MÂNTUIRE

"Cum am pășit pragul bisericei, am fost întâmpinat de o femeie mai în vârstă, sărăcuța, purtând bariș în cap.

- Faceți-mi, vă rog, un bine: dați-mi ceva, cât vă lasă inima, pentru un maslu de sănătate.

- Dar ce boala ai?

- Eu n'am nimica. Băiatul îmi zace de un an de lingoare. I-am făcut eu maslu, dar nu i-a ajutat. Acuma m'au învățat femeile, să-l fac cu bani de căpătat. Așa se  zice, că se îndeplinește ruga mai bine, dacă e făcută din milă de creștin.

Un țăran, copleșit de suferință, cu fruntea încrețită, se apropie, sfios, de grupul nostru.

- Săru'mâna, n'ați binevoi să-mi scrieți dv. un pomelnic? Eu nu știu carte…

-  Ce fel de pomelnic?

-   Iaca l-am adus pe băiatul meu, fac rugăciune să scape de blestematele alea de arsuri de la inima ! O mână o duce tocmai la stomac, iar cu cealaltă, îmi indică pe fiu-său, un flăcău de vre'o 25 de ani cu fața pământie, pe care sigur îl roade vreun cancer sau vre'o tuberculoză.

- Eu nu știu să scriu pomelnic. Dar… la doctor l-ai dus?

- Ce să-l duc la doftor? Doftorii îți iau numai banii. Ce să te vindece ei? Nu sunt tot oameni ca și noi?... Dacă nu te vindecă sfânta biserică… Acuma m'au învățat oamenii să-l aduc aci la Sfânta Vineri. Am auzit de multe minuni de ale Sfintei.

- Uite - îi arată femeia cu bariș - du-te colo la scriitor; îți face el un acatist bun.

În căutarea tămăduirii

Îmi îndrept și eu privirea spre “masa scriitorului". Se pierde sub mulțimea acelora ce stau în picioare, în jurul lui, așteptându-și rândul cu smerenie, cu o foaie de hârtie și cu câțiva lei strânși în pumni, să li se scrie acatistul. Majoritatea sunt femei cu copii mici în brațe. Își împărtășesc una alteia:

- Al meu are friguri.

- Fata mea are bube pe tot trupul.

- Mie mi-au murit până acum nouă copii. Mai am trei. Asta e cea mai mică.

- Ce-au avut, maică?

- Au murit de frică. Țipau noaptea în somn. Nu m'am priceput ce să le fac. Acuma a început fetița asta, cea mai mica, să țipe. Am adus o cămăruță și o rochiță de ale ei, să mi le ție părintele la icoană, să-i iasă frica din ea. Acuma mă pricep ce să-i fac. M'o ajuta Maica Domnului și Sfânta Vineri...

LA ICOANĂ

În jurul iconiței de argint a Sfintei, patroana a bisericii, se înghesuie credincioșii să-și dobândească fericirea. Câte o floare, pe care au sfințit-o mai întâi pe la toate celelalte icoane din biserică, e depusă, împreună cu o lacrimă, un oftat adânc și o rugă fierbinte la icoană. Alt îndurerat vine, sărută icoana și-și ia, să poarte cu sine, una din florile sfințite, ca pe un talisman. Pe fața unei tinere fete care  stă împietrită în fața icoanei, citesc expresia unei adânci suferințe. O tulbur din reculegerea ei, cu un cuvânt prin care aș vrea să-i exprim milă și dorința mea umilă de a-i aduce puțină mângâiere.

- Ești suferindă?

"A da de pomană săracilor 
înseamna să împrumuţi pe Domnul"

Drept răspuns, două lacrimi îi îneacă ochii.

-  De ce nu te duci la spital?

-  ...Mie nu-mi poate ajuta spitalul...

Scena aceasta mi-a amintit de Maica Domnului făcătoare de minuni din Wetzlaar. La picioarele ei sunt depuse sute de inimioare de ceară, de către acei care vor să fie mântuiți de chinurile dragostei.

APA SFÂNTĂ A SFINTEI VINERI

Într’alt colț al bisericii e izvorul cu apă sfințită. Fiecare credincios ia într’o sticlă apa sfințită șbea câteva înghițituri. Restul îl duce acasă să dea să bea celor ce n'au venit la biserică, să fie feriți de boli și de rele. Băutura e împărțită cu zgârcenie: câteva picături pentru iconița din colțul odăii, câteva pentru copilași, apoi pentru câmp și restul pentru vite. Apa sfântă și acatistele trebuie să alunge răni și să aducă fericirea în casă.

Vânzătoare de icoane

SLUJBA DE VINERI DIMINEAȚA

În timp ce fiecare își spune la icoană o taină dureroasă pe care nu i-o poate împărtăși  decât ei, ruga preoților e îngânată încet și monoton în jurul altarului. În biserică se produce deodată rumoare. Părintele s'a apropiat de Sfânta făcătoare de minuni și va întovărăși ruga sa fierbinte, numind în parte pe fiecare rob, care-i cere îndurarea. Oamenii se adună cu toții în jurul preotului să audă când li se citește acatistul.

- Cât îi dai părintelui? se interesează o babă, la alta, de tariful “scrisorilor către Dumnezeire".

- Păi, când e așa, cu ghiotura, îi dau șeu numai cinci lei. Dacă mi-l citește singur, îi dau mai mult.

- Pai ce mi-e cu ghiotura, ce mi-e singur! Acatistul e acatist, rugăciunea o aude Dumnezeu și între o mie, dacă pornește de la un suflet bun și cu credință...

ICONIȚA CARE OPREȘTE BANUL

Babele sunt obișnuite de-ale bisericii. Mă adresez lor pentru a afla, care e icoana sfântă, care-ți dovedește că ți-a auzit ruga, oprind lipit de ea banul pe care i l-ai întins.
- Eu n'am auzit, că ar fi la Sfânta Vineri, icoană care să-ți oprească banul.
- Cum n'ai auzit, soro? Iaca vino să ți-o arăt.

Baba îmi arată într'un colț întunecos o icoană veche de lemn:
- Dar să nu încerci minunea, decât dacă ai o rugăminte fierbinte și dacă ești pătrunsă de credință.

Minunea s'a îndeplinit. Icoana de lemn i-a oprit bătrâioarei, care i-a cerut fierbinte încă câțiva ani de viață, un leu, pe care aceasta îl privește, în extaz.

LA POARTA BISERICII

Cine spune că nu se înfăptuiesc minuni?...

Cei ce coboară scările bisericii au alte lumini în ochi și pășesc cu pas de om sănătos spre poarta lăcașului Domnului. Săracii și negustorii de iconițe și cărți sfinte le mai dau prilejul de a-și împlini și o datorie sfântă față de D-zeu, ajutând pe aproapele nenorocit. La poartă stau poate cei mai nenorociți: văduva cu doi gemeni, orbul, invalidul un trunchi de om, femeia fără picioare. Mă interesez de nenorocirea acesteia din urmă.

Vânzătorul de cărți  de rugăciune

- Mi-a tăiat trenul picioarele.

- Nu ți-a plătit calea ferată despăgubire?

- Ba, mi-a dat, dar mai mult de jumătate mi-a luat avocatul. Cu ce mi-a rămas mi-am luat o căsuță. Dar tot trebuie să cerșesc.

- Barbat n'ai?

- M'a lăsat cu doi copii de când cu nenorocirea.

Se închină și ea și privește lung spre crucea cupolei. Așteaptă și ea o minune de la Sfânta, făcătoare de minuni.”

 

Sursa: articolul “Biserica făcătoare de minuni” – semnat Dania Luca – fotografii St. Ignat – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 12 octombrie 1932 – disponibilă în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor