Printre românii din Valea Timocului

Într-un ținut de la sud de Dunăre situat la confluența dintre Bulgaria și Serbia, câteva sute de mii de conaționali de-ai noștri se încăpățânează să păstreze și să ducă mai departe o oază de românitate. „Unii zic că sunt 500.000, alții 300.000. Fapt important este că sunt acolo, au o cultură tradițională, vorbesc româna în dialect oltenesc sau bănățean” (acad. Eugen Simion).

Locuitori ai acestor pământuri cu mult înainte de stabilirea aici a bulgarilor și a sârbilor, românii timoceni au fost dintotdeauna victime ale politicilor de asimilare și deznaționalizare ale guvernelor de la Sofia și Belgrad:

 

“Între Dunăre și Murava, prin poiene largi, prin văi mănoase, pe câmpii grase în pășune, rămân pradă streinului și pe mai departe frați de-ai noștri. Frați în credință, în limbă, în port și obiceiuri. Dacă străbați Banatul și te cuprinzi la vorbă și cunoști bănățeanul și treci apoi în valea Timocului, rămâi uimit de identitatea spiritului românesc de aici și de dincolo. Peste unii și peste alții au trecut aceleași plăgi, timp de sute de ani. În timpul acestor secole însă alții au fost asupritorii noștri și alții ai celor de dincolo de Dunăre.” (articolul “Valea Timocului” - publicat în ziarul “Românul” - numărul din 2 iulie 1919)

Harta zonelor locuite de români între Vidin și Timoc

Mărturia unui român timocean

Trecând peste  toate vicisitudinile istoriei, românii de dincolo de Dunăre au reușit să își păstreze identitatea națională, culturală și spirituală. Mărturiile culese în anul 1936 de reporterul Ion Tic și publicate într-un amplu articol în numerele din 2, 9 și 16 decembrie 1936 ale revistei “Ilustraţiunea Română” ne dezvăluie câteva episoade ale aceste lupte:

Biserica din Bregova

“Omul ne povesti apoi că e de loc din Şeul românesc, cam de prin părțile unde, cu toată vitregia împrejurărilor și sălbăticia bulgarilor, viața românească s'a păstrat neîntinată, tocmai pentru că dușmanii au încercat să o distrugă din rădăcini.

- Acum ești desigur liniștit și mulțumit.

- Liniștit da; dar mulțumit nu. Îmi văd de plugăria mea și nimeni nu mă supără. Dar gândul hoinărește mereu spre meleagurile unde dorm bătrânii care mai blestemă din morminte nelegiuirile bulgarilor… Am pătimit și eu destule. Dar mă gândesc la ce pătimesc și astăzi ai noștri, fără altă vină decât aceea că-și păstrează limba și datina românească.

Omul se întunecă. Din ochii albaștri țâșniră scântei de mânie: fulgere care porneau din adâncul revoltei nebănuite, așa cum se pornesc în miez de vară, pe negândite, dintr’o toană a cerului…

Româncă din Timoc

- Când mă gândesc cum m'au stâlcit în bătăi jandarmii pentru că odată am adus în satul nostru cărți românești... Muncisem la un boier de lângă Calafat o vară întreagă și când m'am întors la ai mei cu bani și merinde, am adus și câteva cărți românești - una de rugăciune, alta de povești… Săvârșisem crima de a avea buche românească pentru sufletul meu și al copiilor mei. Mă gândesc cu groază la chinurile unei săptămâni întregi în care “câinii înarmați” m'au călcat în picioare și mi-au strivit carnea cu lovituri de cismă și de armă. Aș fi avut și eu, poate, soarta celorlalți care au murit, uciși mișelește, dacă fruntașii unui sat întreg n'ar fi intervenit la vreme… Nu vă puteți închipui câtă cruzime poate încăpea într’o fiară cu chip de om care-și închipuie că prin silnicie, chinuri sau prin bătaie poate scoate aceea ce-i românesc în noi… Câți români n'au plătit cu viața dragostea de a vorbi și ceti românește...

- Asemenea cărți - interveni unchiașul cel sfătos - am avut și noi în sat, aduse tot de timocenii care lucraseră “pe țară".

- Poate că lucraseră în țară...

Târgul de grâne

- Noi spunem pe țară. De ici colo vorba ne e stricată. Dar tot românească e... Cum vă spuneam, cărțile le citeam și noi iarna, când ne strângeam la gura sobei. Ne citea câte unul care avusese norocul să cunoască buche românească...

- Învățată în școală?

- Nici pomeneală. În școală nu se învăța atunci, după cum nu se învață nici acum decât bulgărește… A învățat-o de la preot, dascăl sau de la vreun alt român, care în ceasurile libere se milostivea de cei neștiutori. Cel despre care vă vorbesc și care astăzi doarme somnul drepților, a învățat slovă românească de la un preot din Bregoia. Ce bucurie a fost pe sătenii știutori de carte când au văzut că ceea ce citea din cărțile fraților din regat, se potrivea cu graiul lor…”.

Școli clădite pe sânge românesc

“Un bătrân, care a avut conflicte cu bulgarii pe chestia școalei și bisericii românești, mă întreabă dacă am cetit cartea d-rului Ţovaru – “Problema școalei românești în Balcani".

- Nu, n'am cetit’o…

- Mai interesantă decât o bănuiești. Pentru cine încearcă să cunoască în ce atmosferă de martiraj s’au plămădit sufletele atâtor generații de români risipiți în Balcani, cartea doctorului este o adevărată comoară. Școala noastră - cum spune atât de adevărat autorul – este clădită pe sânge românesc... Un Constantin Ghica a murit ciuruit de gloanțe, Dumitru Şumbra, străpuns de pumnale. Tănase Popaian, pentru că a îndrăznit să-și iubească graiul strămoșesc și să lupte pentru școala românească, a fost aruncat în prăpastia de pe Olimp. Iar lui Constantin Turcianu, pentru aceeași vină, i se retează capul cu toporul, picioarele… Apoi câți alți martiri n'au plătit cu viața îndrăsneala de a cere școală românească pentru români! Dumnezeu să-i răsplătească în lumea drepților unde i-a chemat. Dar fără acești martiri, școala românească nu mai exista de mult…

Românce din Timoc - 1936

- Dar, pe cât îmi reamintesc, chestia școalelor se găsea deslegată prin convenții și tratate...

- Pe hârtie. În practică lupta pentru desnaționalizarea noastră a fost veșnic fățișă, crudă, sălbatecă… Nicăieri în lume o minoritate - oricare ar fi ea - n'a suferit lovituri mai mari decât minoritatea românească din Balcani. Diplomații au putut ascunde cu șiretenie toate ororile, toate sălbăticiile… Dar s'au practicat, după cum se practică și astăzi după metode “balcanice", fără ca guvernele să le dea prea mare importanță… Totuși curge sânge românesc, într’o luptă inegală, fără teamă de oameni și de Dumnezeu. De aceea tinerii care urmează școalele noastre apreciază așa cum se cuvine prețul cu care aceste așezăminte de cultură și educație națională supraviețuiesc atâtor încercări de distrugere.”

Din Timocul de azi

Lupta pentru păstrarea identității naționale a românilor nu s-a încheiat încă, deși au trecut aproape opt decenii de la publicarea mărturiilor românilor timoceni consemnate de reporterul interbelic Ion Tic. Tocmai de aceea, trebuie să apreciem ceea ce conaționalii noștri din Serbia și Bulgaria reușesc să înfăptuiască cu răbdare și cu curaj. Sfințirea în 24 mai 2015 a bisericii “Sf. Mucenic Ioan Vlahul” din Negotin (Serbia), după o luptă de o viață dusă de preotul martir Boian Alexandrovici, este unul dintre evenimentele care trebuie menționate pentru că această nou-târnosită biserică românească din Negotin este un simbol al rezistenței românilor în Valea Timocului:

Biserica ortodoxă română din Negotin

"Pentru noi, românii din Timoc, este un eveniment cu dublă semnificație, una spirituală, cealaltă istorică. După aproape 200 de ani se ridică într-un oraș din Serbia de nord-est un sfânt lăcaș'', a declarat pentru AGERPRES preotul Boian Alexandrovici. Potrivit părintelui, acest așezământ de cult din Negotin urmează celor din Malainița, Isakova, Gorneana și Bor, zidite de credincioși în condiții grele, autoritățile publice locale și cele ecleziastice sârbe împotrivindu-se oficierii în Timoc, Morava, Homolie, în sudul Dunării, a slujbelor în limba română.

''Cu răbdare și multă sudoare am reușit să învingem prejudecățile, să trecem peste obstacole, tot timpul fiind acuzați că românizăm vlahii. Întotdeauna am spus acelor spirite antiromânești că noi aici suntem acasă, că respectăm statul care ne-a adoptat, administrația lui, și că nu facem altceva decât să ne cinstim strămoșii și limba noastră frumoasă - limba română”, a subliniat părintele Boian. El a arătat că prezența a câtorva sute de români, din România, Serbia, Bulgaria, Ungaria și Suedia, la sfințirea bisericii din Negotin arată faptul că, în pofida vicisitudinilor istoriei care i-au separat cândva, românii sunt uniți, ceea ce a făcut posibilă reactivarea a peste zece parohii ortodoxe românești, din cele 87 existente în 1833, când au fost “naționalizate” și au intrat în inventarul Bisericii Ortodoxe Sârbe.”  (articolul  “Prima biserică ortodoxă românească sfințită într-un oraș din Timoc”  - www.agerpres.ro ).