Povești din România Mare: Legendele Cavarnei

Vă invit să ne continuăm împreună călătoria începută mai demult pe paginile blogului prin locurile pline de farmec și înțesate cu povești ale “Coastei de Argint"  – parte a României Mari de altădată. Vom poposi în Cavarna (azi Каварна) – un mic orășel situat la 15 km. de Balcic. 

 

Istoria zbuciumată a Cavarnei se întinde pe durata a câtorva secole: până în anul 1320 a făcut parte din Țaratul Vlaho-Bulgar, fiind menționată în cronici existența aici a unei mitropolii. Ocupată de turci în anul 1388, Cavarna - ca de altfel întreg Cadrilaterul - a fost reintegrată în scurt timp Țării Românești. În perioada 1417 – 1913 localitatea a aparținut Imperiului Otoman iar între anii 1913 şi 1940 a făcut parte din România.

Cavarna - un decor biblic scăldat de apele Mării Negre

 

“Situată pe faleza de piatră, cu straturi de granit și pământ ce formează largi terase, cu asinii cuminți care pasc iarba uscată de soare, cu tătăroaicele în șalvari roșii ce vin să-și adape caprele la izvor, Cavarna se prezintă ca un decor biblic în liniștea unui început de lume, ce se scaldă în talazurile neostenite ale Mării Negre. 

 

Coasta de argint

 

Pe locul acesta de basm, în crepusculul care însângerează un decor de lume din vis, toate legendele devin realități și participă la viața personagiilor de legendă, ca la existența unor prieteni uitați de demult. De aceea la Cavarna trăiești legenda și farmecul acestor povestiri care rămâne multă vreme în tine, ca parfumul unei flori cu petalele presate între filele unui volum de versuri. Nu e loc din Cavarna care să nu aibă legenda sa. Povești orientale din 1001 de nopți, povești balcanice cu tâlhari și răzbunări, duioase povești românești, totul e amestecat aici.”

Vă invit așadar să vă lăsați vrăjiți de farmecul a două frumoase povești ale Cavarnei, citite în articolul “Legendele Cavarnei” (din păcate nesemnat) publicat în numărul din 17 august 1938 al revistei “Ilustraţiunea Română”:

Legenda Văii Cișmelelor

“Pitoreasca “vale a cișmelelor" are una din cele mai frumoase legende. Aici, unde sunt câteva izvoare a căror apă e de o calitate mult superioară celorlalte izvoare din regiune, vin localnicii să se aprovizioneze. Aici se țes idilele și tot aici se comentează noile cancanuri ale orășelului.  

 

Legenda spune că pe acest loc a trăit un bătrân pustnic creștin, în bună vecinătate cu un hoge otoman. Amândoi bătrânii, deși se onorau reciproc, doreau fiecare în parte să dovedească celuilalt superioritatea credinței sale. Într'una din zile, în cursul unei discuții mai aprinse, cei doi credincioși s'au decis să-și încerce puterea credinței lor. Cunoscând stâncile sterpe pe care se aflau, ei au hotărât ca rugându-se fiecare lui Dumnezeu după ritualul său, să obție să izvorască apă limpede din imensele stânci de granit.

Portul Cavarna - capătul de nord al Coastei de argint
(din Enciclopedia fotografică România
Imprimeriile Adevărul - 1938)

Zile și nopți de-a rândul s'au rugat cei doi credincioși și au pus atâta căldură în ruga lor, încât în cele din urmă, Dumnezeu s-a înduioșat și a făcut un semn. În aceiași clipă stânca s'a desfăcut în două locuri  în valea în care se rugau cei doi pustnici și au țâșnit două izvoare de apă limpede cum e cristalul. Atunci, creştinul şi mahomedanul și-au dat seama că voința lui Dumnezeu e numai una și nu și-au mai disputat fiecare Stăpânul, fiindcă era unu și aceiași persoană.”

 

Valea Cișmelelor din Cavarna

Poarta celor șapte fecioare

“Poarta celor șapte fecioare" este o imensă crăpătura în stâncile ce leagă pe malul mării Cavarna de Balcic. Pe aici e o priveliște unică. La o înălțime amețitoare se află “poarta" și jos fierbe marea, prinsă între stânci. Privirea se pierde până departe spre stâncile Caliacrei și liniștea ruptă doar de murmurul furios al valurilor ce se spulberă de stânci dau decorul și ambianța necesară pentru visare. Locul acesta are și el legenda lui.

Marea la Cavarna

Se spune că în urmă cu niște sute de ani, pe meleagurile acestea au năvălit păgânii, care au distrus totul în calea lor. Când păgânii s'au apropiat de sat, șapte fecioare, cunoscând soarta ce le aștepta dacă ar fi căzut în mâinile păgânilor, au preferat să moară. De aceea au venit pe acest loc legându-și cosițele una de alta și s'au aruncat îmbrățișate în mare. Localnicii spun că, în nopțile cu lună, de pe stâncile pe care și-au zdrobit trupurile cele șapte fecioare, se ridică tânguirea lor, pentru soarta nemiloasă ce le-a secerat viețile triste.

Chiar Tewfic, cofetarul care umblă toată ziua prin târg cu tablaua lui cu zaharicale, spune că într'o noapte a văzut ridicându-se, la “poarta celor șapte fecioare", șapte fantome albe spre cerul plin de stele al lunei august. De atunci e el atât de norocos și nevasta îi naște numai băieți, unul mai voinic decât altul.”

Citeşte şi:

“Turtucaia – orașul pictorilor”

“Poveste din Cadrilater: femeile cu crucea pe frunte”