Pădurile Moldovei erau bântuite în prima jumătate a
secolului al XIX-lea de o sumedenie de cete de bandiți. Hotărât să scape țara de
tâlhari, domnitorul Mihail Sturza (1834 – 1849) a ales câțiva oameni
neînfricați pe care i-a numit căpitani de poteră și pe care i-a însărcinat „să privegheze cu strășnicie drumurile mari și umblate,
ocrotind viața și avutul drumeților”.
La
scurt timp, potera a reușit să prindă și să întemnițeze pe membrii uneia dintre
cele mai temute bande de tâlhari din acele vremuri - ceata lui Ion Chetrarul:
“Căpitanul de bandă Ion Chetrariu, fiul gospodarului
Iftimie al Saftei (notă: de loc din Vânătorii Neamțului), căzu în cele din
urmă în mâinile poterașilor care-i urmăreau, căci astfel este sfârșitul oricărui
rătăcit de acest fel. Odată cu el, fu
prins și tălharul Gavril Ciobanu zis Buzatu, ajutorul său. Fuseră aduși la
Iași și asvârliți “la gros". Iar ca să nu mai scape,
li se puseră la picioare lanțuri de cari erau legate greutăți de câte 200 oca
de fier. Trupurile le fuseră de asemenea legate cu lanțuri, iar lanțurile
prinse de groase cârlige vârâte solid în ziduri. Închisoarea era un beci adânc neiluminat,
închis cu o ușe ferecată și păzită de temniceri cu flinta la umăr și cu pistoale
la braț.”
Tribunalul Criminalicesc al domnitorului Sturza a dat repede verdictul: tâlharii au fost condamnați la moarte prin spânzurătoare. Dar abia după ce s-a dat verdictul “se văzu că nu e chip ca tâlharii să fie spânzurați, fiindcă nu se găsea călău…”.
Tribunalul Criminalicesc al domnitorului Sturza a dat repede verdictul: tâlharii au fost condamnați la moarte prin spânzurătoare. Dar abia după ce s-a dat verdictul “se văzu că nu e chip ca tâlharii să fie spânzurați, fiindcă nu se găsea călău…”.
S-a
dat sfară în țară că se caută un călău, dar degeaba: “nimeni nu răspunse, fiindcă românul nu e bucuros să ucidă pe semenul
său, cât de păcătos.” S-a recurs atunci la un obicei mai vechi, anume acela
de a se făgădui “iertarea criminalului care va primi această groaznică
însărcinare de a fi călău.” Ca urmare: “un logofăt de la Departamentul
Dreptăței se pogorî în beciurile închisorii, făgădui celor închiși iertare,
leafă bună și uniformă de va primi vreunul să fie călău.” Singurul dintre cei închiși care a primit însărcinarea a fost Gavril Ciobanu
zis Buzatu, fostul tovarăș de tâlhării al căpitanului de bandă Ion
Chetrariu. “Buzatu
era crud și neîndurat. Schingiuia și ucidea din plăcere. (…)Gavril Buzatu se
născuse rob. (…)Vorba bună pentru el fusese harapnicul vătafului, loviturile de
picior primite din belșug. Curagios nu era de loc. Cât a tâlhărit, era mereu cu
frica în sân, tresărind la fiecare pas, de teama poterei. Pe lângă că era tuciuriu
din născare, natura îl dăruise și cu o sluțenie fără seamăn. În general Buzatu
avea un aspect sălbatic și fioros. Nu-ți
făcea plăcere să-l întâlnești chiar ziua și cu atât mai puțin noaptea.”
Prima execuție
Primul
om spânzurat de noul călău al Moldovei a fost chiar fostul său camarad Ion Chetrariu. Se pare că Gavril
Buzatu și-a îndeplinit sarcina fără nici o ezitare:
“În ziua de 18 Aprilie 1839, Buzatu, în uniforma nouă, aștepta lângă spânzurătoarea ridicată, să spânzure cu mâna lui pe fostul său căpitan și
tovarăș. Își suflecă mânecile și își scuipă în palme. Unse bine frânghia cu
săpun ca să alunece, trecu lațul împrejurul gâtului lui Chetrariu și trase de
capătul frânghiei. Fostul lui căpitan nu l-a mustrat, nu i-a adresat nici un cuvânt.
Nu l-a învrednicit decât cu o privire plină de scârbă. Ce gânduri vor fi trecut
prin mintea fostului căpitan de bandiți, care nu ucisese pe nimeni și acum era
ucis de cel ce-i fusese tovarăș și supus?”
Așa
și-a început cariera ultimul călău al Moldovei. Gheorghe Buzatu, pe lângă execuțiile
prin spânzurare mai executa și osândele prin bătaie: “avea un harapnic lung,
grozav și dureros, cu care lovea fără milă dar cu sete, ca să vadă țâșnind sângele.” Cariera
călăului avea să continue până în anul 1847 și avea să se încheie cu trei
execuții care au impresionat populația Moldovei:
„Una
din cele mai neuitate execuțiuni dar și cea din urmă făcută de călăul Gavril Buzatu
a fost aceia a fraților Cuciuc. Frații Cuciuc se făcuseră vinovați de paricid.
În tovărășia mamei lor vitrege, ridicaseră viața aceluia care le dăduseră lor
viață. Unul din frații Cuciuc și anume cel mai mare fusese “amploiat de
minister" iar cel mic ofițer. Tribunalul Criminalicesc îi condamnase la
moarte. Vodă întărise sentința, voind să dea un exemplu care trebuia să înspăimânte
pe cei cărora le-ar mai veni gând de ucidere, mai ales a părinților lor, cari
au drept la sprijin și iubire din partea copiilor.”
Execuția fraților Cuciuc
Execuția
fraților Cuciuc a avut loc la Iași, în 25 octombrie 1847, pe câmpia de lângă
mănăstirea Frumoasa, deasupra movilei Sarandei:
„A doua zi, la 25
Octombrie 1847, din zorii zilei, norodul începu a se urni spre locul unde avea
să aibă loc execuția. Pâlcuri, pâlcuri de bărbați, copii și femei, cari își
lăsaseră treburile zilnice, se grăbeau să ajungă mai curând spre a prinde
locuri bune, vrând să nu le scape priveliștea rară a spânzurării ucigașilor. Boieri
și cucoane în butci de Viena, cu feciorii la spate, spărgeau pâlcurile de
norod, umplându-i de apă și de noroi.” Cortegiul
care a însoțit de cei doi condamnați pe drumul către locul execuției a
impresionat pe cei prezenți. “Popor mult se adunase în jurul Criminalului (pușcăriei), în dorința lor de a
urmări alaiul și de a-și sătura curiositatea observând pe omorâtori. În cap se
așezară doisprezece darabangii cari, în tot drumul, aveau să sune din tobe. După
darabangii venea preotul îmbrăcat în hainele sacerdotale, cu crucea, cartea cu
rugăciunile morților, o lumânare și cădelnița din care se ridica fumul tămâiei.
Urmau apoi osândiții. Amândoi frații erau îmbrăcați în haine negre. În cap
aveau șepci negre. Mâinile le erau libere, dar ostași cu arme mergeau lângă ei,
escortându-i.“
Din
cortegiu nu putea sa lipsească călăul Gheorghe Buzatu: “Călăul, la locul său în convoi, mergea grav și cu ochii încruntați. Arunca din
când în când priviri ucigașe către norod. Poate ar fi dorit să-i aibă pe toți
în mâinile sale.”
O
să vă scutesc de descrierea amănunțită - consemnată de presa vremii - a execuției
a care a urmat. Vă voi spune doar că “peste câteva zile Gavril Buzatu fu trimes
la Dorohoi spre a spânzura și pe mama vitregă a fraților Cuciuc în tovărășia căreia
omorâseră pe tatăl lor. Și tot cam așa a fost și la Dorohoi, dar cu mai puțin
popor adunat. Cariera călăului Gavril
Buzatu s'a încheiat cu aceste trei spânzurări.”
Casa călăului Gavril Ciobanu, astăzi... |
“Aproape de sfârșitul domniei lui Mihai Voevod, pedeapsa cu moartea și bătaia publică au fost desființate. De
slujba țiganului călău Gavril Buzatu nu mai era nevoie. I se făcu fostului tâlhar
o mică pensie și-l internară la Monastirea Secu, unde își sfârși zilele cel din
urmă călău din Moldova. Va fi avut Buzatu remușcări? Conștiința îl va fi
mustrat? Spun mărturiile oamenilor din acea vreme că uneori Buzatu umbla prin
păduri singur și urla ca fiarele, iar alteori când găsea băutură, bea în neștire
până ce rămânea zile întregi în șanț… Mâna
lui Dumnezeu trebuie să-i fi arătat, încă de aici din viață, ce groaznice fapte făcuse.”
Povestea
lui Gavril Ciobanu zis Buzatu nu se încheie însă aici. Ea este continuată de
povestea fantomelor despre care se spune că ar bântui chiar și în zilele
noastre casa din
Iași (fosta reședință a prințului Moruzi), din zona Manta Roșie, care a fost
adăpostul ultimului călău al Moldovei. Oamenii
locului spun că această casă este bântuită de strigoi – suflete ale celor spânzurați
– care nu își pot găsi liniștea până când nu se răzbună. Mai spun că noaptea se
aud în casă urlete urmate de hohote de râs și că în nopțile de iarnă se văd
“lumini care fug prin conac”. Dar asta e
deja o altă poveste…
Surse:
- articolul
“Gavril Ciobanu Buzatu, călău pe vremea
domnitorului Mihai Sturza” - semnat de Gh.
Vladimir - publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 22 august 1929
- articolul
“Stafiile
din casa călăului, de pe Manta Roșie” - publicat pe www.barfadeiasi.ro
1834 – 1949 ...
RăspundețiȘtergereRemediat. Multumesc!
RăspundețiȘtergereFoarte interesant! Deși nedemn, istoria îi păstrează numele. Nu știu dacă era nevoie de el, dar poate că așa a fost în vremea aceea, poate trebuiau să să fie și exemple de pedeapsă.
RăspundețiȘtergerePoate ca am avea nevoie si azi de unul ca el!? Macar ca sperietoare pentru corupti? :)
ȘtergereInteresant . N-a avut nevoie de reeducare pentru a-i sfârsi în bataie ori a-i spânzura pe tovarasii lui de tâlharie!
RăspundețiȘtergereSimplu și eficient. Te mai aștept pe blog, Pusha!
Ștergere