Povești la gura sobei: “Schitul lui Tărâță”

În preajma Iașului, într-un cadru natural de basm din apropierea rezervației naturale Dealul Repedea, mai dăinuie și azi Mănăstirea Piatra Sfântă – lăcaș de cult cunoscut mai ales sub numele de Schitul lui Tărâță.  E un loc în care în vremurile trecute “își petrecea zilele de vară boierimea pașnică a mult pașnicului oraș Iași”. În acele vremuri coborai spre schit “pe cărărușa ce ducea printre uriași bolovani desprinși din vârf și prăvăliți în cea mai sălbatecă neorânduială.” (1) Istoria acestui locaș de rugăciune pentru călugări începe undeva pe la începutul secolului al XVIII-lea și continuă până în zilele noastre: “Bisericuța din schit e clădită pe la 1736 și reparată prin 1834, după o inscripție cirilică pe o tăbliță de marmoră prinsă în micul fronton. E clădită în stilul moldovenesc derivat din cea mai simplă expresie a stilului bizantin.”

Părintele Savatie bătând toaca - 1937

Nu o să vă spun eu poveștile locului. Ca de obicei o să las un reporter din perioada interbelică să o facă. Să ne întoarcem așadar împreună în timp, însoțiți de reporterul C. Luca-Iași și de părintele Maxim, stareț al schitului în anul 1937:

“Aruncat când într'o parte când în alta de arcurile automobilului societății comunale de electricitate, ce se leagănă aplecându-se ca o barcă surprinsă de furtună prin hârtoapele șoselei, mă văd ajuns cu chiu cu vai în fața primăriei comunei Bucium, unde e și halta. De aici înainte mai am de străbătut încă patru kilometri până la schit, prin noroiul cleios ce trece aproape peste încălțăminte. Peste tot, cât cuprinzi cu ochii, numai podgorii, căci Buciumul e “țara vinului". Și ca spre a-ți întări această afirmație, un țăran “cu chef", stropit până la gât cu noroi, merge împleticindu-se pe lângă căruță îndemnându-și gloabele:

- Hiii chiorule, mâncate-ar...

Am rămas cu mult în urma Ospiciului Socola, localul de petrecere “Trei sarmale" și casele din sat, când printre copacii deși se profilează silueta elegantă a “Vilei Greierul", astăzi mic sanatoriu de tuberculoși. În fața clădirei, chiar pe marginea șoselei, se ridică un mic monument de piatră, omagiu pios zidit în amintirea medicilor francezi morți aici la datorie îngrijind pe răniți în timpul Marelui Război. Părăsind șoseaua, mă afund în pădure pe o cărărușe ce duce la schit și peste cinci minute se zărește, printre crengile uscate, acoperișul roșu al bisericei. Cum am intrat pe poartă am dat cu ochii de părintele Maxim, starețul schitului, un bărbat spătos și cu barba roșie.

Schitul lui Tărâță la începutul
 secolului trecut

- Bine te-am găsit, părinte!

- Dumnezeu să te aibă în pază fiule! Dar ce vânt te-a adus prin pustietățile astea, tocmai pe așa vreme? Iarna rar ne cade câte un drumeț rătăcit și acela cine știe cum.

- Mi-a fost dor de schit părinte. Dar deocamdată aș vrea să mă încălzesc puțin, căci  sunt ud ca un șoarece.

- Îndată! Se poate să te lăsăm așa?
Și părintele strigă pe “fratele" Vasile, poruncește să facă foc în chilie, iar peste puțin timp, în fața sobei, dogoriți de flăcările ce-și joacă luminile în barba cu reflexe de aramă a starețului, ascult povestea întemeierii schitului, înșirată cu voce monotonă de roșcovanul preot:

- Apoi cică acum vre'o două sute și ceva de ani, sub domnia lui Grigore Ghica-Vodă, trăia pe meleagurile astea un boier putred de bogat, numit Dumitru Bosie. Avea moșii așa de întinse, încât nu le puteai înconjura călare într’o săptămână. Și acest boier era foarte evlavios și cu frica lui Dumnezeu. La anul 1732 a ridicat din lemn acest locaș de închinăciune, iar cu douăzeci de ani mai târziu, adică la 1752, urmașul său Ștefan Bosie a dărâmat biserica de lemn, refăcând-o așa cum este și astăzi, hotărându-i hramul la Adormirea Maicei Domnului.

- Dar numele de schitul lui Tărâță? - îl întrerup eu.

- Numele îi vine de la un stareț Tărâță ce a păstorit aici vreo 50 de ani și care a donat toată averea sa ce se urca la vreo 40.000 de galbeni acestei biserici. La acest schit au luat ființă Așezămintele Sf. Spiridon, ba încă birourile administrației au fost instalate și au funcționat mulți ani aici, apoi au fost mutate la Iași. Astăzi schitul depinde din punct de vedere administrativ tot de Spiridonie, care se îngrijește de reparații și de întreținerea personalului. De altfel noi cultivăm aici tot ce ne este necesar pentru hrană: legume, porumb, fructe, așa că pentru patru guri avem tot ce ne trebuie, necumpărând din oraș decât chibrituri și gaz. Avem chiar și o bucățică de vie și fiindcă a venit vorba de asta: N'ai vrea să guști un pic din recolta noastră? Și starețul clipi șiret din ochi, strecurându-se afară, iar când se întoarse puse pe masă un clondir cu vin rubiniu:

- Ăsta scoate răceala din oase. Știi ce vin e acesta?

- ?

Și, văzând că nu mă pricep în această materie, mă lămuri tot el:

- E calitatea de vin denumită “puterea ursului".

Și cu drept cuvânt își merita numele, căci după doua păhărele simțeam că-mi circulă foc în vine, iar amorțeala îmi trecu ca prin farmec.

Se făcu ora patru și afară părintele Savatie bătea cu ciocanul în lemnul uscat al toacei, chemând la slujba Vecerniei pe monahi; iar bătăile cadențate pătrundeau peste dealuri în pădure, de unde se răsfrângeau înmulțite de ecoul puternic. Și cum amurgul începuse să îmbrace totul în mantia-i cenușie, mi-am luat rămas bun de la părintele Maxim, mulțumindu-i pentru ospitalitate și am luat-o la picior spre Iași, unde am ajuns odată cu venirea nopții.” (2)

Schitul lui Tărâță azi

Nu o să închei fără să vă spun că în vremurile de demult la “Schitul lui Tărâță” ziua de 15 august – Adormirea Maicii Domnului – era prilejul organizării unei mari serbări câmpenești. Rudolf Suțu consemna în lucrarea “Iașii de odinioară” publicată în anul 1923: “Ca și acum, se serba în fiecare an la ‹‹Schitul lui Tărâță››, proprietatea casei Sf. Spiridon, hramul acestui schit, prin o sărbătoare câmpenească. Se petrecea bine în ziua de 15 August a fiecărui an, zi de adio a verii, zi de prevestire a toamnei. În mica bisericuță de atunci, ca și astăzi, a schitului, năvălea lume pestriță, neveste cu copii în brațe, copii care’și sug degetele de foame și de necaz, femei îngenunchiate înaintea icoanelor ascunse între galbene flori de câmp, flăcăi evlavioși, moșnegi încovoiați în rugăciuni. Și apoi, după slujbă, tacâmuri, gărăfi și bidoane pe iarba verde și sub cerul învinețit; se îmbucă și se bea în sunetele sentimentale ale tarafului de lăutari care intona: “Hai la raci, la raci, La raci!...” în timp ce sătenii joacă hora cu chiote și cântece.” (1)

Surse:

(1) Rudolf Suțu – “Iașii de odinioară” – Tipografia “Lumina Moldovei” - 1923

(2) C. Luca-Iași – articolul “Anchete ieșene – Schitul lui Tărâță” - publicat în revista “Ilustrațiunea Română“ - numărul din 13 ianuarie 1937