Amintiri vesele și triste cu Marioara Voiculescu

Marioara Voiculescu a fost, fără îndoială, una dintre actrițele care au dominat scena românească de teatru în prima jumătate a secolului trecut. F. O. Fosian o caracteriza astfel: 

 

 

“Iată actrița de ilustră personalitate artistică a primei noastre scene, - talentul de covârșitoare putere de creație, - tragediana de mare amploare, - temperamentul vulcanic care erupe în fiecare replică, în fiecare gest. Eroina legendară, femeia îndrăgostită, amanta pasionată, ființa pierdută sau răsvrătită, - în oricare din roluri – de la “Judith” la “Lulu”, de la “Salomeea” la eroina dramei moderne, de la “Peer Gynt” la “Actrița”, d-na Marioara Voiculescu a creat și a redat cu măiestrie complexul sufletesc al personagiilor. Spectatorul din sală este țintuit de vraja jocului tumultuos care constituie arta d-nei Marioara Voiculescu.” (1)

 

Primii ani

Marioara Voiculescu s-a născut la 9 iulie 1885 în București. În adolescență era o fire rebelă, “svăpăiată”, motiv pentru care colegele de la externatul “Gloria” o porecleau „Scarloiul”. Viitorul dramaturg Zaharia Bârsan, cel care a cunoscut-o pe viitoarea actriță încă din perioada adolescenței, o caracteriza astfel: “Ce drac de fată!... Artistă ar trebui să se facă!...”. Marioara Voiculescu evoca această perioadă într-un interviu acordat în anul 1929 revistei “Realitatea Ilustrată”:

“- … și astfel, din cauza celor două corigențe ale mele, mi-a fost dat ca preparator Zaharia Bârsan, care tocmai își luase licența în litere și terminase și conservatorul. Aveam tocmai 14 ani, multe iluzii și puțină poftă de învățătură. La lecții, gândul nu-mi era să ascult frumoasele povețe ale preparatorului, ci mă țineam numai de nebunii. Într’o zi Bârsan se exprimă de față cu ai mei:

- Ce temperament are această fetiță și ce bună artistă ar fi!

Vorbele lui mi se întipăriseră în minte și din acea zi visul meu era să mă fac artistă. Aveam după cum am spus 14 ani când într'o zi ploioasă de toamnă, după ce preparasem și declamasem singură de nenumărate ori tradiționala “La icoană", m'am dus la conservator. Când să mă înscriu însă, mi s'a făcut obiecția că sunt încă un copil și că mai bine să stau acasă liniștită. Protestai însă din toate puterile și fiind primită, am luat examenul, intrând în clasa Aristizzei Romanescu.” (2)

Marioara Voiculescu a fost admisă, cu dispensă de vârstă, la Conservatorul de Artă Dramatică din București. A studiat cu marii actori Aristizza Romanescu și Petre Liciu. În anul doi de Conservator – avea doar 15 ani – Marioara Voiculescu a jucat rolul Julietei din “Romeo și Julieta”.  A urmat rolul principal din “Casta-Diva”. Perioada este evocată trei decenii mai târziu în interviul din “Realitatea Ilustrată”:

“- Fiind încă la conservator, am jucat la Național roluri principale ca Ofelia din “Hamlet”, Julieta din “Romeo și Julieta”, Anca din “Vlaicu Vodă”, etc.

- Care a fost prima piesă în care ați jucat?

- “Peste Dunăre”, o piesă în care jucam rolul unui copil și unde aveam de spus exact trei vorbe și jumătate; însă mă distram în scenă prinzând fulgii ce cădeau. De mică aveam trac. Când trebuia să intru în scenă mâncam, din nervozitate, fisticuri, alune, etc. și Gusti (notă: regizorul Paul Gusty) mi le smulgea cu forța din mâini, căci altfel aș fi intrat cu ele în scenă. Până în ziua de astăzi încă am acest trac, bineînțeles că nu se mai manifestă prin consumarea de fisticuri și alune, și la drept vorbind am convingerea că tracul este unul din argumentele care te fac să-ți dai toată osteneala, mai ales la premieră.

- Cui îi datorați dv. strălucita carieră pe care a-ți făcut-o?

- Lui Gusti.” (2)

Marioara Voiculescu - o Sarah Bernhardt a României

În anii care au urmat Marioara Voiculescu a dat viață unui număr impresionant de personaje pe cele mai importante scene ale țării. A fost comparată deseori cu celebrele interprete ale epocii de pe marile scene europene: cu Eleonora Duse, cu Sarah Bernhardt sau cu Rejane. Dar pentru că nu îmi propun să alcătuiesc în acest articol o biografie a celebrei actrițe, vă propun să ne întoarcem la interviul acordat revistei “Realitatea Ilustrată” în anul 1929:

Amintiri vesele, amintiri triste

“- Acum vă rog, o amintire din viața dumneavoastră.

- Nu știu pentru alții, dar pentru mine amintirile păstrează totdeauna o notă de tristețe. E drept, în viață ai amintiri vesele și triste, am convingerea însă că majoritatea celor vesele se pierd în negura timpurilor, cele triste însă se întipăresc mai adânc.

- Totuși, vă rog o amintire veselă.

- Eram înainte de război, în turneu la Huși cu Demetriad, unde jucam “Romeo și Julieta”. Noi aduseserăm decorurile din București, dar scena fiind rudimentară nu aveam posibilitatea să le montăm, mai ales cele pentru scena balconului. După ce ne-am căznit o dimineață întreagă, ni s'au adus pe la prânz două butoaie mari de vin pe care trebuia să le aranjăm unul deasupra celuilalt și pe care urma să mă urc eu la scena balconului. Eu amețesc foarte repede și nimic n'a putut să mă convingă să mă urc în balconul improvizat. Forțată de împrejurări însă, a trebuit să mă urc. Butoaiele se clătinau. Eu tremuram de frică și trebuia să joc rolul uneia din cele mai îndrăgostite femei. Doamna Mărculescu trebuia să imite la această scenă cântecul privighetorii, cu un ulcior cu ape din acelea cu care se joacă copiii. Distrată fiind de lucrurile pe care i le povestea o colegă, uitase să înceteze la timp cu “privighetoarea” ei, lucru care mă enerva grozav. Pe atunci se serveau cafele negre în sala spectacolului și în momentul cel mai patetic al rolului, cafeaua a dat în foc la ogeac, frigând-o pe cafegioaică. Țipătul ei răsună îngrozitor în sală. Privighetoarea cânta mereu, eu mă clătinam pe butoaie… Și astfel am jucat la Huși “Romeo și Julieta”.

- O întâmplare tristă?...

- Întâmplările triste, după cum am spus, se sădesc mai adânc în inima noastră. La ele luăm parte cu tot sufletul și de aceea amintirea lor se păstrează mult timp. Ele fac parte din patrimoniul nostru sufletesc intim. Credința mea e că majoritatea din aceste întâmplări se datoresc mai ales nouă, femeilor…

- Care a fost prima d-voastră dragoste?

- Nu m'ați lăsat să termin. Mi-ați ghicit gândul și văd că-l exploatați. La această întrebare îmi permit să nu vă răspund. Vă pot spune doar că prima dragoste e și prima durere. O credem că trebuie să fie eternă și frumoasă. Ne facem iluzii și desnodământul e cu atât mai tragic pentru noi.

- Ce proiecte aveți pentru viitor?

- Să fac teatru și numai teatru.

- Cinematograful nu vă atrage?

- Îmi place, dar nu mă atrage. Teatrul e viața mea. Dacă am vreun regret e că din anumite motive n'am putut continua opera mea, făcând să propășească teatrul ce-mi poartă și azi numele… “

Visul Marioarei Voiculescu de “a face teatru și numai teatru” până la sfârșitul vieții nu avea să se împlinească. În anii care au urmat celui de Al Doilea Război Mondial, Marioara Voiculescu a fost exclusă din teatru pentru că a refuzat să joace în piesele de teatru cu temă realist-socialistă. A rămas pentru o perioadă profesor al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, unde i-a avut studenți pe Liviu Ciulei, Carmen Stănescu, Alfred Demetriu, Mihai Berechet. Marea actriță a avut o viață îndelungată (a murit la București, în 3 martie 1976), dar pe scena teatrului nu a revenit niciodată.

 

Marioara Voiculescu nota în jurnalul ei: „Mă doare sufletul de dorul teatrului, îmi lipsește Teatrul, cum mi-ar lipsi aerul. Mi-e sete de joc, să învăț, să repet. Mi-e dor de oboseala până la extenuare a repetițiilor, ce preced premierele. Mi-e dor să-mi fie frică, să sufăr groaznic că nu pot juca mai bine, să joc așa cum mintea mea pricepe și-și imaginează. Mi-e dor să blestem scena care mă torturează, mi-e dor de sentimentul de ușurare pe care îl încerc după fiece premieră, asemenea condamnatului la moarte care a primit vestea grațierii. Mi-e dor de întunericul din culise, de praful și mirosul decorurilor. Mi-e dor tare și sufăr”. (3)

Surse:

(1)  F. O. Fosian – “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” - 1941
(2) Articolul “De vorbă cu D-na Marioara Voiculescu” – semnat “S.B.F.” – publicat în numărul din 26 octombrie 1929 al revistei “Realitatea Ilustrată” 
(3)  Iolanda Berzuc – studiul “Marioara Voiculescu – Portretul unei artiste”.