La pas prin Cheile Bicazului (fotoreportaj interbelic)

Opt kilometri de pereți stâncoși verticali

 

România este o țara binecuvântată cu locuri de o frumusețe cu totul aparte, care ne bucură ochii și care ne încântă sufletul. Unele dintre cele mai spectaculoase priveliști ne sunt oferite de Cheile Bicazului: opt kilometri de pereți stâncoși verticali extrem de înalți, care depășesc pe alocuri 300 de metri și care sunt atât de apropiați pe alocuri încât îți dau senzația că parcurgi un canion. Locurile pitorești din munții Hășmașului au început să fie descoperite în perioada interbelică de un număr tot mai mare de români. Printre aceștia s-au numărat și doi mari scriitori români:

Cu Mihail Sadoveanu și Panait Istrati prin Cheile Bicazului

“Dl. Mihail Sadoveanu povestește o plimbare făcută în tovărășia lui Panait Istrati la Cheile Bicazului. Amintiri de două ori emoționante: prin grandoarea peisajului evocat și prin figura scriitorului pierdut.

…L-am dus pe celebrul străin și pribeag către muntele nostru cel mare Ceahlăul trecând întâi prin Cheile Bicazului. Începuse să se facă oarecare taină în țară, cu privire la acest loc. Amatorii tindeau cătră el. Până atunci aveau faimă mănăstirile nemțene, valea Bistriței, Ceahlăul, Mestecănișul și Prislopul și alte locuri cu nume mare din alte părți ale țării. ‹‹Cheile›› acestea erau ceva nou. (…) Ne aflam, noi și cu Panait Istrati, pe drumul de la Gheorghieni. Ieșit din fundul Tazlăului și al trecutului, prietenul nostru ne privea cu oarecare nedumerire...

...Grăbim pe cât putem ca să trecem de tunel și să ne găsim singuri în râpă, cu opera lui Dumnezeu. Între tunel, unde rămâne lumea domniilor noastre, și între Șugău, care vine spumând din cotlonul negru al muntelui ca să se izbească în râpa Bicazului, perspectiva se îngustează între tancuri și bolduri de piatră care împung cerul. Păreții de stâncă sură se apropie: stau drepți și lustruiți ca niște păreți adevărați, sunt așa de apropiați, cât însăși albia pârăului, încât putem păși pe marginea apei, trebuie să pășim prin apă, și spărtura lor în sus e așa de înaltă încât brazii din lumina depărtată de deasupra par minusculi, iar pajurile trec de la un zid la altul ca niște gângănii. Dintre acești păreți de stâncă dreaptă până în cer, scapă cu vuiet de tunet Bicazul. Ca să-i vedem convulsiile dramatice, bătaia în stânci, furoarea spumată, trebuie să străbatem în locul acesta al miilor de veacuri de bătălie.

Mihail Sadoveanu și Pitu Pop pe Lacul Roșu

Punem piciorul pe piatra colțurată, ne clătinam pe punți șubrede, ne învăluie aerul rece al talazului, nu se aude nici în cer nici în pământ, ne facem semne cu ochii uimiți și cu mâini nesigure, ca oamenii cei dintâi din vechimea lumii, ne lepădăm o parte din straiele tărâmului acestuia, ca să trecem prin torentul rece care taie ca briciul, ne ducem încet prin nori spre tărâmul celălalt. Sunt într'adevăr aici colțuri cum e râpa Bicăzelului, unde n'a călcat picior de om de la începutul creației. Numai pasărea măiastră trece pe acolo prin tumultul furtunii. Acolo hălăduiesc poate umbrele bătrânilor noștri, stăpânii de demult ai Daciei, născând în negură și în inima muntelui.

Coborînd ne oprim o clipă. S'a arătat printr'o spărtură în zimții stâncilor, o priveliște măreață și dulce în același timp: Ceahlăul în asfințit de soare. Abia acum începem să grăim în limba oamenilor de azi. Pribeagul nostru ne privește ca după o inițiere divină, după ce s'a coborît și în prăpastia propriului său suflet.

- Nicăieri n'am aflat asta, zice el c'o voce tragică.

A fost cuprins de un spasm, i-au izbucnit lacrimi în ochi, a îngenunchiat și a sărutat stânca. Acest vânat a fost cel mai frumos din câte am dobândit cândva în cariera mea de vânător. L-am închinat iubitului mormânt de la Baldovinești.” (Revista Fundațiilor Regale – 1 februarie 1937)

Periplul nostru interbelic prin locurile de basm străjuite la nord de Muntele Bardos, la sud de Muntele Piatra Poienii și de Muntele Piatra Surducului la est nu se oprește însă aici. Îi vom însoții în cele cu urmează pe O. Cernea, reporter al revistei “Realitatea ilustrată”, și pe fotoreporterul aceleiași publicații Iosif Berman, într-o excursie făcută în anul 1934 prin Cheile Bicazului:

Un ținut de basm - către lacul Ghilcoș prin Cheile Bicazului

“Ați fost la lacul Ghilcoș? Ați văzut Cheile Bicazului? Probabil că nu. Puțini sunt aceia care cunosc frumusețile munților României, dar și mai puțini cei care au văzut, sau chiar au auzit de lacul Ghilcoș. Un paradis pe pământ. Rareori sunt atâtea frumuseți reunite pe un petec de pământ atât de mic. Oriunde te-ai afla, priveliștea e grandioasă. În toate părțile creste pleșuve de de calcar, în care razele soarelui se resfrâng violete, înconjurate de o cunună verde de brazi reflectându-se în apa adâncă a ciudatului lac Ghilcoș. Vreți să cunoașteți această țară a visului? Acest colț de basm? Haideți cu noi! Cu mine și cu obiectivul năzdrăvan al reporterului nostru fotograf, Berman.

Ne dăm jos din tren la Gheorgheni, în județul Ciuc. Un oraș secuiesc cu 12 mii de locuitori, cu o viață monotonă, patriarhală. De aici la lacul Ghilcoș sunt 24 de km. Îi puteți străbate pe jos, tăind drumul serpentinelor, sau cu autobuzul, care face aproape curse regulate până la lac. Mergem cu autobuzul. E mai puțin obositor. Drumul șerpuieste printre văi acoperite de iarbă și de flori. Serpentinele urcă până la 1000 de metri, la vârful Pângăreț. Perspectiva e grandioasă. Tabloul ne va rămâne multă vreme fixat pe retină. Drumul coboară apoi. Încă opt km. și am ajuns.

Dar ce-i asta? Lacul Ghilcoș! Ciudat! Ce sunt acele trunchiuri uscate de copac ce se ridică din apă și sunt presărate pe tot întinsul ei. Un tablou straniu. Aveți răbdare. Veți avea explicația! Am avut-o și noi. Împrejurul lacului se ridică majestuoase crestele Tohardului Mare (1507 m.), Tohardului Mic (1352 m.) ale Ghilcoșului (1389 m.) și ale lui Csikibukk-ului (1182). În bătaia soarelui priveliștea e grandioasă. Vârfurile munților se pot admira în oglinda lacului. Pe mal se fugăresc câțiva fluturi iar din mijlocul brazilor se aude ciripit de veselie. Totul se bucură la lacul Ghilcoș. Turistul a uitat necazurile zilnice din șesul depărtat. Toată lumea e bine dispusă. În apropierea lacului s'au clădit numeroase vile, unde turiștii găsesc adăpost și confort. Cabana comisiunii climaterice, așezată la marginea lacului, este condusă cu pricepere de dl. Ladislau Romfeld, un tânăr sportiv la care turiștii găsesc totdeauna o amabilă îndrumare.

Lacul Roșu (Ghilcoș) - de ieri și de azi

Haideți să facem o ascensiune. Unde? Pe Tohardul Mic! Poteca duce prin desișul brazilor și pe lângă isvoare de cristal ce isbucnesc violent dintre stânci. La o cotitură o veveriță a ciulit speriată urechea, apoi a făcut câteva tumbe până în vârful unui brad. Ajungem sus. De aici se poate admira întreaga panoramă a ținutului. Într'o parte se văd cheile Bicazului și pierdut în zare vârful Ceahlăului. În cealaltă parte se întinde la picioare lacul Ghilcoș. Pe un colț de stâncă s'a pitulat alba și delicata floare a reginei. Nu vă atingeți. Puteți cădea în prăpastie. E o floare greu de cules... Dar, hai curaj! Tocmai pentru că e greu. Am cules-o. Acum îmi pare rău. Era mai frumoasă pe colț de stâncă, unde razele soarelui îi puneau cunună. După atâta urcuș mi s'a făcut foame. Haideți jos. Tăiem drumul și iată-ne la căminul turiștilor, unde ne adulmecă mirosul cald al fripturilor.
Ce facem după masă? Ne plimbăm cu barca pe lacul Ghilcoș. E foarte cald. Putem face și baie.
Ghilcoș! În limba foștilor stăpânitori: Omorâtorul. Lacul s'a format acum 100 de ani în urma prăbușirii unui munte. Pe locul lui se afla o pădure de brazi. Arborii s'au pietrificat. Vârfurile uscate ies din apă, dând lacului acel aspect ciudat. Lacul are o lungime de 2400 metri. În unele locuri atinge adâncimi

de 40 de metri. Dacă nu știți să înotați bine, nu vă scăldați. Plimbați-vă numai cu barca... Așa s'a format lacul, după oamenii de știință. Țăranii din partea locului contestă însă versiunea.

LEGENDA LOCULUI

Acum 100 de ani povestesc bâtrânii trudea prin partea locului un haiduc. Acesta a răpit într’o bună zi cea mai frumoasă fată din Gheorgheni și a dus-o în mijlocul munților, ascunzând-o într’o văgăună. Locuitorii l-au urmărit în toate colțurile dar nu l-au putut prinde. Mama fetei l'a blestemat atunci pe haiduc. Blestemul s'a realizat. Muntele sa prăbușit, îngropând pe haiduc. Stâncile prăbușite au închis însă valea, așa că apele pârâului ce șerpuia spre cheile Bicazului nu s'au mai putut scurge. Valea s'a umplut cu apă, și așa s'a format lacul. De atunci muntele care s'a prăbușit și lacul se cheamă Ghilcoș. Omorâtorul!

Piatra Altarului - de ieri și azi

E o noapte cu lună plină. Pe cer s'au aprins stelele iar în iarbă sclipesc licuricii. E o atmosferă de basm. Luna s'a urcat pe un vârf de munte și se oglindește în lac. Pomii uscați pare că sunt fantome ce au ieșit să admire luna, ce pune ghirlande aurii pe crestele stâncilor. E o noapte de vrajă. Nu te poți îndura să te duci la culcare. Mai ales Berman n'are astâmpăr. Atâtea frumuseți se pot fixa obiectiv...

A doua zi dimineața plecăm spre cheile Bicazului. Pârâul șerpuiește sgomotos la vale, făcându-și drum printre stânci și formând numeroase cascade. Priveliștea de o sălbatecă și pitorească frumusețe este neîntrecută. Iată “Piatra Altarului". O înălțime stâncoasă ce domină Cheile. Țăranii îi zic “Turnul Bardoșului", o stâncă rotundă ca un turn. Încă nimeni n'a ajuns în vârf, și nici nu va ajunge vreodată. Orice încercare de a profana “Piatra Altarului" se pedepsește. Îndrăznețul s'ar prăbuși la sigur. Dar nici n'a încercat cineva vreodată... Apoi drumul coboară și cheile se strâng, O trecătoare lată numai de câțiva metri între pereți de stânci ce se ridică câteva sute de metri deasupra capului. Priveliște măreață. Ai impresia că te afli într’o uriașă catedrală. Cascadele de apă formează jocuri de spume și de cristal.

Fucționari din perioada interbelică în excursie

O pictoriță vrea să imortalizeze nudul unei prietene mângâiat de apele spumegânde. O piatră ce s'a rostogolit le-a atras atenția apropierii noastre, ne-a stricat armonia tabloului....

Cheile se întind încă doi km. Apoi valea se lărgește, soarele se desfată din nou în toată libertatea și la orizont apar urmele întinsului monoton al șesului.” (articolul “Un ținut de basme – La lacul Ghilcoș prin cheile Bicazului” – semnat O. Cernea – publicat în numărul din 2 septembrie 1934 al revistei “Realitatea Ilustrată”)