O epigramă scrisă de Alexandru Macedonski în 1883, anul în
care Eminescu s-a îmbolnăvit, avea să se întoarcă ca un bumerang împotriva
poetului: „Un X… pretins
poet-acum /S-a dus pe cel mai jalnic drum… /L-aș plânge dacă-n balamuc
/Destinul lui n-ar fi mai bun, /Căci până ieri a fost năuc /Și nu e azi decât
nebun”. Poetul și epigramistul român Cincinat Pavelescu consemna:
“Începând de a doua zi, toate numerele
revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rând de
explicație. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a
copleșit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea
mobile, nici cărți, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă și
slăbănoagă se zărea singuratică pe la colțul stradelor laterale, inspira o milă
amestecată cu spaimă, întocmai ca și femeilor din Florența care strigau la
vederea lui Dante: Priviți pe acela care se întoarce din infern!”. Datorită acestei epigrame Macedonski a fost izolat nu numai
de societate, ci de întreaga lume literară, cu consecințe extrem de drastice,
care l-au aruncat în sărăcie, întrucât nu a mai reușit să publice nicăieri.
Macedonski s-a autoexilat la Paris, întorcându-se în țară după câțiva ani.
Citiți aici povestea
vieții scriitorului și publicistului Alexandru Macedonski, rezumată de soția
acestuia, Ana Macedonski (născută Ana Rallet-Slătineanu), într-un
interviu acordat la aproape două decenii după moartea
poetului rondelurilor, publicat
în numărul din 10 decembrie 1938 al revistei “Universul
Literar”:
“Am aflat pe doamna Anna Macedonski într'o casă uitată de
vremuri din strada Polonă 78. Se lăsase seara. Prin fereastră străbătea o
lumină palidă. Am crezut o clipă că e un accident de uzină dar m'am convins
degrabă că mă înșelasem, privind la luminile ce răzbeau victorioase de prin
casele vecine. Cu inima strânsă am bătut la ușă. Doamna Macedonski m'a întâmpinat
primitoare. Am avut imaginea unei vestale ursită să întrețină mai departe focul
sacru al poeziei. O vestală puțintică la trup, cu părul alb, cu chipul blând și
trist.
Antreul e
împodobit jur-împrejur cu imagini ale poetului. Imediat la intrare un admirabil
bust, operă a sculptorului Storck, pe peretele din stânga un desen și dedesubt,
încrustat cu sidef, un baston de „mareșal al poeziei" pe care i l-au
oferit admiratorii, la Paris. Pe un dulap în dreapta chipurile fiilor: Alexis,
Nichita, Paul, Dinu și al celui mai mic nepot Alexandru Al. A. Macedonski.
Doamna mă invită
într'o cameră unde „vom putea sta de vorbă în liniște". Trebuie să trec
prin curte, într'o încăpere din spate, luminată de altă lampă și lipsită de
decorul sărac dar bogată în amintiri al antreului. Doar două fotolii lucrate
după modelul d-lui Alexis Macedonski, pictor, fiul mai mare al poetului, care
se află actualmente în insula Malorca, amintesc trecutul. Sărăcia s'a așezat
temeinic după cuptor încă din timpul vieții soțului și doamna Macedonski nu mai
are puterea s'o alunge.
Fericită țara în
care s'au găsit destule automobile și „block-uri" pentru toți oratorii
politici, dar în care nu s'a aflat un adăpost pentru bătrânețea văduvei poetului
Macedonski!”
„- L-am cunoscut
pe Alexandru prin 1891. Venise la noi cu un unchi al meu, Pantazi Ghica,
fratele lui Ion Ghica. (Ion Ghica era văr bun cu mama, copiii a două surori).
La 24 Fevruarie 1883 ne-am căsătorit. Martorii lui au fost V. A. Urechia și
Ştefan Vellescu și ai mei unchiul meu Câmpineanu și un văr, Alexandru Ghica. La
vreo doi ani după căsătorie am fost la Paris, unde am stat aproape doi ani. Eram
în vizită acolo cu o seamă de scriitori. Macedonski colabora la o revistă condusă
de Edmond Rod. Mergeam deseori la Elena Văcărescu, Kretzulescu și Jean de Mitiy
(numele francez al lui Golfineanu de la Craiova) care scria la „Cri de
Paris".
Doamna Macedonski,
păstrează o sumă de scrisori (peste 500) dintre care mare parte din această
perioadă. Domnul Pavel Macedonski, al treilea fiu al poetului e și domnia sa de
față. Amabil, aduce o ladă mare, plină cu scrisori clasate în plicuri, pe
litere, de domnul Gheorghe Stratulat, azi consilier la Curte, unul dintre
puținii devotați ai „maestrului". Sunt acolo scrisori de la Titu Maiorescu,
Duiliu Zamfirescu, C. C. Arion, Jean Richepin, Peladan, Vasile Alecsandri, Barbu
Delavrancea, N. Iorga, I. Gh. Duca, Emile Faguet Camille Flammarion, B. P .
Haşdeu, Take lonescu, Pierre Loti, Ion Livescu, Elena Văcărescu, Laurent
Tailhade, etc, etc .
Întreb pe doamna
Macedonski dacă își amintește ceva din cele povestite de poet asupra copilăriei și tinereții sale. Îmi spune între altele că, după cât se pare, afirmația că
Macedonski s'a născut la Craiova nu corespunde realității. El s'ar fi născut în
București, în casa din str. Romană colț cu Dorobanți, unde a locuit multă vreme și abia după naștere părinții l-au luat la o moșie a lor de lângă Craiova. Înainte
de căsătorie, Macedonski a fost prefect de Bolgrad și Ismail, inspector la
Monumentele istorice (numit de V. A. Ureche) iar după căsătorie a intrat
funcționar la Casa Bisericii.
- În timpul războiului l-au scos din slujbă
lăsându-ne pe toți muritori de foame până când l-a reintegrat C. C. Arion".
Domnul Pavea
Macedonski, fiul poetului și tată a trei copii, unul mai drăgălaș decât celălalt,
scriitor și el, îmi povestește că mâncau cu toții pâine cu castraveți.
- L-am văzut
adesea pe tata plângându-și sărăcia. Era ger și noi n'aveam nici un băț să
ne'ncălzim. Ardeam mobilele și cărțile. În timp ce avioanele dușmane sburau
deasupra Bucureștilor, tata scria la „Moartea lui Dante".
Mă cuprinse
tristețea auzind pe fiul unui mare poet - el însuși în continuă luptă cu
sărăcia - povestind despre mizeriile îndurate de tatăl său. Dacă cel puțin după
moarte i s'ar putea asigura liniștea familiei. S'au luat numeroase inițiative
frumoase în ultima vreme. Au fost împroprietăriți câțiva scriitori și gazetari.
S'ar cuveni să-și aducă aminte cineva și de tovarășele de viață ale
scriitorilor cu care ne mândrim astăzi...”
BOEMĂ
„- Alexandru,
reia firul doamna Macedonski, era bun la suflet. Ajuta pe toți tinerii
scriitori cu sfatul și cu punga sa. Deseori le strecura bani pe sub masă, fără
să-l văd eu. Odată a venit acasă fără ceas. Un ceas frumos, de aur. Îl vânduse
ca să cumpere haine unui prieten din Craiova, venit să ocupe o slujbă în care
fusese numit și unde „nu se putea prezenta oricum" zicea Macedonski.
La înapoierea de
la Paris, am născut pe Alexis (1885). Soțul meu colabora pe atunci la
„Românul" lui C. A. Rosetti, cu articole de fond. Adesea Rosetti îi dădea subiectele și el scria. Când le citea „directorul" îi mărturisea lui Macedonski că
are impresia că sunt scrise de el, într'atât a reușit să se identifice cu felul
lui de a gândi. La moartea lui C. A. Rosetti, Alexandru a urmat și el
originalul cortegiu. După cum știi, a ținut să fie dus la groapă nu în dric, ci
în căruță și cu popa alături. Singur popa Zăbavă a vrut să-i țină tovărășie pe
ultimul drum, cocoțat în căruță.
Prin 1880
Macedonski a scos „Literatorul", pe care l-a lăsat plecând la Paris pe
mâinile lui Theodor Stoenescu. Acest a însă a încetat apariția. La înapoiere, soțul
meu l-a reînviat. Prin 1893 „Literatorul" era condus de el împreună cu prințesa
Maria D. Ghica, fiica lui Beizadea Mitică și Cincinat Pavelescu. La şedințele
colaboratorilor Literatorului veneau o seamă de scriitori. Îmi amintesc pe V.
A. Urechia. Radu Rosetti, Dragoslav, Ion Pillat, Cincinat Pavelescu, D.
Karnabatt, Horia Furtună, Oreste, Traian Demetrescu, Cezar Săvescu, Ştefan
Petică, Boniface Florescu. Arghezi, pe atunci elev de liceu, scria și el sub
pseudonimul Theo. Uneori seara venea și Caragiale cu nevasta. Ne duceam apoi
împreună la berăria lui Caragiale din apropiere de Lipscani; câte patru cinci
trăsuri în șir. Acasă ne înapoiam după miezul nopții. La ședințele literare
Alexandru ședea pe un tron (tronul se află astăzi în muzeul Saint-Georges) și
prezida. Pe același tron se perindau cei cari aveau ceva de citit.
Îi plăceau mult florile. La un festival dat
la Ateneu (pe când Ateneul era la Teatrul Liric) toată scena era acoperită de
trandafiri. El a citit din „Noaptea de Mai". A fost
o adevărată apoteoză.
Copiii, trăiți
în această atmosferă, începuseră și ei să scrie. Nu-i prea lua în seamă.
Nichita (mort în 1933) i-a trimis o poésie semnată George Elens și el a
publicat-o în „Literatorul", ba încă îi aducea elogii. A rămas uimit când
a aflat că „poetul" e fiul său". De altfel, toți copiii poetului
Macedonski au moștenit dragostea de frumos. Alexis, cel mare, e pictor și a
avut un băiat, Soare, pictor de geniu, care a expus la Paris copil fiind. A
murit în vârstă de douăzeci de ani. Nichita, mort în 1933, scria și el lucruri frumoase,
iar d. Paul Macedonski, are gata dosare întregi de poeme în proză, nuvele și
romane. Domnia sa colaborează la câteva gazete străine și reviste provinciale.”
TRAGEDIA SFÂRȘITULUI
„Dacă
Macedonski a murit abia în 1920, moartea lui civilă se produsese cu mult
înainte. O inspirație nefericită l-a îndemnat pe Teleor să publice în
„Literatorul" o epigramă a maestrului său împotriva lui Eminescu, tocmai
pe vremea când acesta era bolnav. Epigrama i-a adus lui Macedonski ura contemporanilor și chiar a generațiilor următoare. Să ridici glasul pentru apărarea lui ar fi
constituit un risc pentru că poetul rondelurilor fusese categorisit om fără
suflet, invidios, dușman înfocat al lui Eminescu. Ori lucrurile nu stau așa.
Macedonski nu are nici o vină în publicarea epigramei la care el n'ar fi consimțit știindu-l pe Eminescu bolnav. A fost o întâmplare și atâta tot.
De pe urma ei
însă, a avut de suferit până și memoria lui. Îndurerat și sărac, poetul acesta
subtil a îndurat în ultimii ani suferințe crunte. Boala a încercat odată să-l răpuie,
dar a fost salvat de doctorul Barbu Teodorescu care a vegheat multe nopți la
căpătâiul lui, când ceilalți doctori nu mai credeau că va scăpa cu viață. Privațiunile și supărările trebuiau să-l răzbească în cele din urmă.
- Era în Noiembrie
1920, șoptește doamna Macedonski. Alexandru suferea de arterio-scleroză și
uremie. Locuiam pe atunci în Dorobanți 17, colț cu strada care se cheamă azi
Alexandru Macedonski. Se simțea rău și-și dădea seama că se apropie sfârșitul.
Tocmai atunci s'a aprins un coș la odaia lui.
- O nenorocire
nu vine niciodată singură, mi-a spus el trist. Copiii l-au purtat pe brațe în
camera mea. Nichita i-a adus parfum de roze care știa că-i place mult. A tras
adânc în piept mirosul, a oftat și a'nchis ochii.
Multe mi-a spus
doamna Macedonski și multe aș fi vrut să scriu aci. O voi face însă curând,
pentru că publicarea operelor poetului va trebui să însemne înlăturarea
definitivă a unui verdict nedrept al istoriei literare.”
Citește aici:
Povestea vieții lui Emil Gârleanu
(De vorbă cu d-na Marilena Gârleanu)
Sursa: articolul
„De vorbă cu doamna Anna Macedonski” – semnat Radu A. Sterescu –
publicat în numărul din 10 decembrie 1938 al revistei “Universul
Literar” - citită din colecția Bibliotecii Digitale B.C.U. Cluj
Avea sau nu dreptul Macedonski să-și spună opinia? După mine : da. Nici eu nu sunt fan Eminescu.
RăspundețiȘtergereAvea sau nu dreptul Macedonski să-și spună opinia? DA.
RăspundețiȘtergereA fost moral să folosească boala poetului ca argument? NU.