Au fugit de acasă pentru a se face actori...

În vremurile de azi este, de cele mai multe ori, este o mândrie ca cineva "să se facă actor". Cu cât talentul și faima unui actor este mai mare, cu atât sunt mai încântați sunt părinții de alegerea făcută de copiii lor de a se dedica scenei. Și nu se pune, în nici un caz, problema de a izgoni de acasă vreun copil pentru că a ales să devină actor. În vremurile de ieri însă, pe la începutul secolului trecut, “o seamă de părinți se socoteau în doliu dacă vreun băiat sau fată își arătau dorința de-a fi „râsul lumii". Nu numai boerii nutreau idei atât de proaste pentru meseria de „actor", egală cu aceia de paiață, ci și burghezimea, care în realitate a căutat întotdeauna să țină pasul celor „nobili" - nu avea părere bună despre „soitari" (notă: fiecare dintre cei patru măscărici ai domnilor fanarioți din Țările Române, care însoțeau pe domn la parade, la petreceri etc.), adică despre “bufoni”. Nu că actorii nu erau simpatizați de public, dar meseria lor era legată, pe vremea aceia, de multe suferinți, pricina a unei proaste stări materiale, îmbunațită mult mai târziu.” (*)

Ștefan Julian - Frosa Sarandi -  Grigore Manolescu

„Proasta părere n'a împiedicat totuși pe atâția tineri, mai puțin tinere, din burghezia de sus și chiar din neam de boeri, să îmbrațișeze meseria, fără să le pese de apriga luptă cu nevoile vieții ce-i aștepta”. Matei Millo, Grigore Manolescu, Ștefan Julian, C. I. Nottara, Vasile Toneanu, Ion (Iancu) Brezeanu, Petre Liciu sau, mai târziu, Nora Piacentini, Silly Vasiliu sau Alexandru Giugaru sunt doar câteva nume din galeria adolescenților care au fugit (sau au fost izgoniți de acasă) de acasă pentru a se dedica scenei. Articolul “Pentru a te face actor înainte vreme trebuia să fugi de acasă” – semnat de teatrologul Ioan Massoff (publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 31 ianuarie 1939 – disponibil online în Digiteca Arcanum) ne dezvăluie câteva din aceste povești de viață:

Matei Millo – primul mare actor român “viță de boer”

“Matei Millo, viță de boer, a luptat cu o clasă întreagă pentru a se urca pe scenă. Trimis în străinătate, chipurile „să uite", s'a înapoiat mai îndărătnic în a se închina Thaliei. Și toate au fost de prisos, iar numele lui Matei Millo, lăstarul socotit o rușine a familiei, a făcut să se perpetueze această familie și nu spre rușinea ei.” (*)

Tatăl lui Grigore Manolescu a aflat din gazete că fiul său era actor

“Nu-i vorbă, mult timp - spun istoricii - „la Conservator se înscriau leneșii de prin școli". Unul dintre cei mai de seama actori ai noștri, Grigore Manolescu, a avut și el de purtat grele lupte pentru a înfrânge „ideile fixe" ale familiei. S'a înscris la Conservator fără știrea tatălui, care a aflat de isprava fiului din ziare, cu prilejul examenului anului întâi Manolescu-tatăl, abonat la „Trompetul Carpaților", a cetit mirat laude la adresa fiului scrise de Cezar Bolliac. Părintele se gândea, desigur cu durere, că băiatul, deși înzestrat cu un cap frumos, avea numeroase defecte fizice: brațe disproporționat de lungi, picioare întoarse înăuntru și, culmea, mai era și peltic. Și Manolescu a absolvit Conservatorul, tot fără știrea părinților, debutând la Teatrul Bossel în piesa „Un bal din lumea mare", alături de Matei Miilo și Frosa Sarandi.

Întâmplarea își are bizareriile ei, și astfel în seara debutului, tatăl lui Manolescu se găsea în sală și aplauda, neștiind că fiul său se afla printre actori. În ciuda succesului, tatăl rămâne neînduplecat și tânărul fuge de-acasă. Mama, mai ușor de convins, îl ajută, pe sub mână, pentru ca viitorul mare actor să nu moară de foame. După zile de cumplite lipsuri, Manolescu găsește un angajament la teatrul “Walhala”, un fel de baracă așezată în colțul străzii Carol cu Calea Victoriei. Și numai peste ani, când Grigore Manolescu, societar al Teatrului Național, ajunsese actor cu mare  renume, tatăl sau l-a... recunoscut - din nenorocire nu pentru multă vreme, căci înainte de-a împlini 40 de ani, el a murit pe masa de operație, de bună seamă din pricina cancerului.” (*)

Ștefan Julian a fugit de la școală pentru a juca pe scenă

“Ștefan Julian, nu a fost dintr’un neam de aristocrați, ci era „băiat din Dealul Spirei" și totuși mult a avut de luptat pentru a avea îngăduința alor săi să se urce pe scenă. Lucru mai grav a fost că Julian a fugit de la școală, încă din clasa treia de liceu, pentru a juca pe scena unui teatru așezat prin mahalaua Izvor: „Grădina cu cai".

S'a înscris, bineînțeles fără să plătească vreo taxă, la cursul de declamație al lui Costache Carageally, unchiul lui Ion Luca. Marele precursor care a fost Costache Carageally nu prea își bătea capul cu elevii, mai ales cu cei la care vedea o chemare deosebită, căci avea obiceiul sa le spună:  „ce să-ți arăt eu,  ai inimă, simți, ia hârtia, cetește și spune!“ - metodă care, să recunoaștem, nu e de disprețuit în comparație cu aceia a profesorului care cere elevului să spună la fel ca el. Și suferințele îndurate de Julian nu au fost mici. Disperat, pentru a rămânea în mediul teatrului, Julian, când nu a găsit angajament de actor a intrat în cușca sufleurului, atât în trupa lui Fanny Tardini, cât și, mai târziu, în aceia a lui Mihail Pascaly. Turneele se făceau pe vremea aceia în chervane, actorii stând claie peste grămadă, dormind câteodată sub cerul liber.

O dată Julian, pus în urmărire de părinți, a fost prins și dus înapoi la liceul Matei Basarab. E greu însă să înveți carte cu sila și rămânerea lui Julian la școală a fost de scurtă durată. Aci, la liceu, mai mult decât cu învățătura, se îndeletnicia cu imitarea glasului și gesturilor profesorilor, în special ale profesorilor de grecește Colocatide și Francudi. A fugit a doua oară și fugit a rămas. Peste câțiva ani a fost aclamat pe scena Teatrului Național. Dar mizeriile din tinerețe lasă urme. Înainte de-a împlini 40 de ani, Ștefan Julian, neajuns până astăzi de vreun actor în genul comediei, a murit, în același an cu Grigore Manolescu.” (*)

Iancu Brezeanu - C I  Nottara - Petre Liciu

Petre Liciu a demisionat de la Tribunalul din Iași pentru a deveni actor

“Deși s-a născut în familia unui magistrat (la 19 martie 1871 în Focșani), Petre Liciu s-a îndrăgostit de mic de lumea teatrului. La zece ani juca pentru prietenii familiei pe ‹‹Herşcul Boccegiul››sau pe ‹‹Herr von Kalikenberg››. La treisprezece ani improviza pe o scenă construită în curtea părintească de la Iași, împreună cu o “trupă” de colegi-actori înființată de el. Mulți dintre tovărășii de scenă de atunci ai lui Petre Liciu au ajuns la maturitate actori pe marile scene de teatru din București sau din Iași (Petre Sturza, Vlad Kuzinnski, Penel, State Dragomir).

Totul părea o joacă, o pasiune de adolescent. În tot acest timp Petre Liciu a urmat drumul impus de părinți către o viitoare carieră în magistratură. Să nu uităm că sfârșitul secolului al XIX-lea era încă o vreme în care meseria de actor nu era considerata una “onorabilă”. Dar pasiunea lui Petre Liciu pentru scenă nu era doar una a vârstei: în timpul în care studia dreptul la Universitatea din Iași, Petre Liciu s-a înscris în paralel, fără știrea părinților, la cursurile de teatru susținute de profesorul Galino la Conservatorul din Iași. Când tatăl său a aflat, l-a angajat în funcția de copist la Tribunalul din Iași – tocmai pentru a nu mai avea timp pentru cursurile de teatru.

A fost nevoit să renunțe la cursurile de teatru de la Conservatorul din Iași. Cu toate acestea marea dragoste pentru teatru a rămas în sufletul viitorului actor. În anul 1890 Petre Liciu a demisionat de la Tribunal și a renunțat la “tihna traiului de acasă”. A plecat la București și s-a înscris la cursurile de teatru ale Conservatorului bucureștean – unde i-a avut profesori pe St. Velescu și pe marele Grigore Manolescu – idolul său. Începând cu anul 1892 – pe când abia terminase anul 2 – Petre Liciu a fost angajat la Teatrul Național din București. Aici a jucat în roluri mici mai întâi, apoi un rol principal.” (***)

Citește și: Petre Liciu - povestea drumețului care a urcat muntele

Nora Piacentini - „un moț de fată picat de pe malurile Dunării”

“Nora Piacentini a fugit de acasă după ce a văzut piesa de teatru „Moartea civilă”, în care juca marele Manolescu, aflat în turneu cu trupa sa la Galați. A plecat la București, unde s-a înscris la Conservator. A studiat teatrul în clasa celebrului actor Constantin Nottara. Nora Piacentini a debutat la "Teatrul popular", în „Școala femeilor” de Molière. Au urmat roluri memorabile „puse exclusiv în slujba genului comic pe care-l reprezintă chipul ei șăgalnic…” pe mai multe scene bucureștene: Teatrul Regina Maria, Teatrul Vesel, Teatrul Comedia.”  (**)

Citește și: Destinul tragic al unei actrițe de comedie - Nora Piacentini

 

Silly Vasiliu - fuga de acasă a viitoarei vedete de la Hollywood

“Începuturile carierei lui Silly Vasiliu? Un sketch de revistă comico-sentimental, cu lacrimi, muzică, romantism, dans... și aplauze la scenă deschisă:
- Aveam 14 ani - îmi spune doamna Silly Vasiliu - când părinții mei, la Galați – de unde sunt originară - au vrut să mă mărite... cu un chior. Se amorezase chiorul de mine. Știindu-se bogat, iar pe noi săraci, m’a cerut în căsătorie... Poate că aș fi închis și eu un ochi și aș fi făcut acest pas hotărâtor, dacă n’aș fi fost amorezată, ca orice fată pe atunci de vârsta mea, de idolul femeilor din acele vremuri: Leonard!... Dormeam cu fotografia lui la căpătâi, îl adoram, îl visam. Am renunțat deci la perspectivele căsătoriei preferând, dacă era vorba, să mă arunc „orbește” în brațele destinului, să fug de acasă. Am venit la București la o mătușă.
Silly Vasiliu se înscrie la școala de balet a d-nei Battagi – apoi la Conservator, urmând clasa de canto un an cu d-ra Anghel și doi ani cu d-na Assan. În același timp își face ucenicia coregrafică în baletul Operei Române.” (**)

Citește și: Silly Vasiliu - vedeta Alhambrei de altădată

Nora Piacentini - Alexandru Giugaru - Silly Vasiliu

Alexandru Giugaru a fost eliminat din școală pentru că voia să se facă actor

“...Când într-o bună zi  a mărturisit tatălui său vocația pentru teatru, s'a lovit de rezistența lui și s'a mai ales în plus cu o bătaie. A fugit de acasă, refugiindu-se la niște neamuri din Galați. Cum ele nu erau dornice de o belea pe cap, a fost nevoit s'o ia din loc... și să revină acasă... Refuzând să continue școala, tatăl său de profesie ceferist l-a trimis intern la o școală de meserii din București. În loc sa-și vadă însă de învățătură, fugea noaptea și căsca gura la spectacolele de revistă ale lui Iorgu Tomescu, care juca la cinematografele Jupiter și Nord. Într-o bună zi, Giugaru mărturisește lui Tomescu atracția sa pentru teatru... dar aceasta nu-l încurajează. Îl lasă însă să mișune prin culise, să tragă cortina, să ajute la decoruri, să ducă bagajele actorilor, etc... La școală, găsindu-i-se în cufăraș resturi de peruci, de grime și de mustăți, un întreg arsenal actoricesc, aflându-i-se astfel adevăratele gânduri și chemări, a fost eliminat... Ca să aibe ce mânca, l-a rugat pe un cunoscut al său, Virgil Costescu, șef de serviciu la Ministerul Lucrărilor Publice, să-i scrie un cuplet. Îmbrăcat într'o redingotă a prietenului, Al. Giugaru a apărut pe scena unei spelunci din Calea Griviței... Era debutul...” (**)

Și mulți alții...

“Nottara povestește în „Amintirile" lui ce-a pățit de la un epitrop hapsân care nu știa ce-i aceia „focul sacru" și care-l urmărea prin umilele săli de teatre prin care aciuise începătorul, cu gândul să-l ia cu forța acasă și să-i ascundă... ghetele. Viitorul mare interpret o sbughea însă încălțat cu ghetele băiatului servitoarei. Vasile Toneanu și Ion Iancu Brezeanu (notă: actorul identificat cu personajele lui Caragiale: Ipingescu din "O noapte furtunoasă“, Cetățeanul turmentat din "O scrisoare pierdută“ sau Ion din "Năpasta“) au trăit zile întregi cocoțați într'un corcoduș care le dădea hrană și culcuș, că trebuiseră să fuga de-acasă. La fel s'a întâmplat cu Petre Liciu și cu Ion Livrescu, aceștia fii de magistrați care nu înțelegeau să-și lase odraslele să se facă de râsul lumii.

Înainte vreme, teatrul cerea eroism. Astăzi, mama își duce de mâna plodul la Conservator, încredințată că progenitura va rupe inima târgului cu talentele ei.” (*)


Surse:

  *) Ioan Massoff - articolul “Pentru a te face actor înainte vreme trebuia să fugi de acasă” - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 31 ianuarie 1939 – disponibil online în Digiteca Arcanum)
 **) F. O. Fosian - “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” – editura Cultura poporului – 1940
***) articolul “Petre Liciu” – semnat Z. Bârsan – publicat în "Calendarul Minervei" - 1913