Unul dintre cele mai importante evenimente mondene de la
mijlocul secolului al XIX-lea a fost fără îndoială nunta domnitorului Gheorghe
Bibescu cu Maria Văcărescu – Marițica după cum era alintată - nepoata
boierului-poet Ienăchiță Văcărescu, o domniță renumită în epocă pentru
frumusețea sa în toată Țara Românească. Povestea de dragoste dintre cei doi a
început în anul 1843, în chiar seara zilei în care a avut loc ceremonia ungerii
și întronării lui Gheorghe Bibescu. Noul domnitor a fost sedus de frumusețea
Marițicăi de cum a văzut-o pentru prima dată. Gheorghe Bibescu și-a
făcut intrarea la spectacolul de gală de la teatru, în seara întronării,
îmbrăcat cu “o mantie albă, lungă și cu cute, o pelerină de samur și un
gugiuman cu penaj.” Frumusețea Mariei Văcărescu strălucea într-una din lojele
situate în fața celei domnești. Frumoasa doamnă era “îmbrăcată într-o toaletă
strălucită cu sânul și brațele goale” și atrăgea toate privirile sălii.
Răpitoarea frumusețe a tinerei domnițe nu putea să nu fie observată de
Domn, “care avu ceea ce se numește un coup de foudre”. El a
vizitat-o în lojă pe tânăra spătăreasă chiar în acea seară și și-a
dezvăluit intențiile spunându-i că “frumusețea ei ar da o strălucire mai
mare tronului Țării Românești”.
Nu v-am mai răsfățat de mult timp cu o poveste
de dragoste. Poate că a venit timpul: În anul 1909 arhiducele Franz
(Francisc) Ferdinand, moștenitorul coroanei habsburgice, a făcut o vizită
familiei regale a României, la Sinaia. Aici a rămas profund impresionat atât de
viața austeră impusă curții regale române de către Regele Carol I cât și de
frumusețea și inteligența unei tinere ardelence: Melania Ionescu. Melania
Ionescu, fata încântătoare a unui notar din comuna Ciuciu, de lângă Hălmagiu,
din județul Arad, s-a născut în 18 iulie 1889. A crescut fiindu-i
însămânțate în suflet puternice sentimente naționale. Nu doar de fațadă: în
iunie 1909, cu câteva zile înainte de vizita arhiducelui Franz Ferdinand și a
soției acestuia la Sinaia, în Arad intelectualii români au organizat o serbare
pentru comemorarea a 20 de ani scurși de la moartea marelui Eminescu. În
mijlocul acestei serbări, Melania Ionescu, fata “frumoasă, zglobie și
plină de grație, tip de româncă răsărită de la poalele Munților Apuseni, se
ridică mândră și trupeșă, toată parcă numai suflet și cu un glas suav, cam
tremurat, dar cald și mișcător, a declamat simbolica Doină a nemuritorului
Eminescu: De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai
poate răzbate/ De-atâta străinătate…”
Primele decenii ale secolului al XVIII-lea au fost anii de
început ai occidentalizării societăţi româneşti, care renunța încetul cu
încetul la modelul fanariot de organizare și de viață. Moda se adapta și ea la
această schimbare. Românii renunțau să mai poarte șalvari, anterie, giubele sau
binișuri, locul acestora fiind luat de sobrele costumele bărbătești croite “pe
model german” și de vestitele rochii cu malankoff (schelet făcut din oase de
balenă purtat sub jupe cu rolul de a le ţine înfoiate) purtate cu mândrie
de domnițele vremii. Tonul modei în micile principate române era dat în acei
ani de marile casele de modă de la Viena sau de la Berlin. “De reținut din
acele timpuri rămâne calitatea excepțional de bună a stofelor, mătăsurilor și
pânzeturilor ce se aflau atunci în comerț. Îndeosebi rochiile cucoanelor durau
o viață întreagă, iar cele mai multe erau lăsate urmașelor care le prelucrau și
le mai purtau o viață...”
Regele Ferdinand al României legifera prin Decretul Regal
nr. 1913 din 26 aprilie 1920: “Comemorarea eroilor căzuți în război se va face,
în fiecare an, în ziua Înălțărei Domnului nostru Isus Christos, din luna Mai,
când floarea este mai bogată. Această zi se decretează ca sărbătoare națională
și va fi serbată în toate comunele țărei printr’un parastas, prin procesiuni și
serbări cu caracter național și patriotic după un program stabilit de
societatea “Mormintele eroilor căzuți în război” și la care vor lua parte toate
instituțiile de stat și particulare” (1). Trei ani mai târziu, luând exemplul
autorităților franceze, Guvernul României “a hotărât desgroparea osemintelor
„Ostaşului necunoscut" şi înmormântarea lor de veci în capitala ţării, la
Bucureşti, în ziua de 4/17 Mai 1923, într'un mausoleu în faţa Muzeului Militar
din parcul Carol.”(2) Ca urmare, în primăvara anului 1923 au fost
organizate o serie de manifestări emoționante care au marcat ridicarea
monumentului care urma “să amintească urmașilor jertfa celor care au înfăptuit
Întregirea”: “un mormânt al “Eroului Necunoscut", înaintea căruia să
îngenuncheze și orfanul, al cărui părinte și-a dat sufletul prin tranșee
neștiute, și mama al cărei fiu nu s'a mai întors și pe care zadarnic l-a
adăstat, și femeia al cărei soț a rămas pierdut, fără nume, pe câmpul de luptă”...
În vara anului 1916, Primul Război Mondial era în plină
desfășurare. După doi ani de neutralitate, România a intrat în război de partea
Antantei în 27 august 1916. Forțele austro-ungare nu au întârziat să riposteze.
Încă din prima noapte de război un Zeppelin – ultima minune tehnică a vremii –
survola și bombarda Bucureștiul: “Astă-noapte, pe la orele 1:30, clopotele
Mitropoliei au început să sune alarma. Rând pe rând li s’au asociat
clopotele tuturor bisericilor Capitalei. Totodată gardiștii fluierau prelung.
(...) Un Zeppelin, însoțit se pare și de un aeroplan, a apărut asupra Capitalei
noastre. El venea din direcțiunea Dunărei. Dușmanul fu întâmpinat de o canonadă
extraordinară; din capul locului s’a putut constata că suntem
excelent pregătiți. Lovituri de tun, de mitraliere, de puști, etc. au
întâmpinat din primul moment oaspetele nostru.” Acest prim atac nu s-a
soldat cu distrugeri însemnate și nici cu victime. Putem afirma însă
că acest prim atac aerian asupra capitalei a avut un “uriaș succes de
public”: numeroși bucureșteni s-au instalat confortabil pe acoperișurile
caselor pentru a privi zborul Zeppelinului imediat după ce clopotele
bisericilor au alarmat populația.
Am citit într-un număr din anul 1936 al revistei
“Ilustraţiunea Română” povestea cu adevărat tulburătoare a unui copil român
furat de ţigani de undeva de la marginea Constanţei. Un copil pe care destinul
l-a purtat prin mai toate ţările Europei dar care şi-a redescoperit la
maturitate originea auzind într’o cafenea vorbindu-se româneşte. Dar să nu o să
vă dezvălui eu toată povestea. O face mai bine decât mine redactorul
“S.C.” în articolul său “Cariera Mariei Berechet”: “Cu mulţi ani
înaintea războiului, pe lângă mahalaua Mangaliei din Constanţa, pe unul din
numeroasele locuri virane ce se aflau la marginea oraşului, a poposit o
ceată de ţigani lăieţi. Şatra acestor lăieţi era compusă numai din
muzicanţi şi cerşetori, veniţi tocmai din îndepărtata stepă a
Rusiei, care vagabondau de ani şi ani prin toate
ţările lumii. La Constanţa şatra poposise pentru a mai aduna
ceva bani, ca să plece mai departe în lume. Lângă locul und poposise
şatra, se afla mica gospodărioară a lui Berechet, un modest negustor de mahala,
care avea un mic copil, o fetiţă de şase ani, de o frumusețe excepţională. Tot
timpul cât ţiganii au stat la Constanţa, fetiţa Maria Berechet se afla în
preajma şatrei, se juca cu dănciucii, era alintată de
toate femeile tribului, spre disperarea părinţilor ei, cărora le era
teamă să nu fie răpită sau schilodită. Fetiţa însă, cum sunt copiii
mahalalelor noastre, nu era deloc supravegheată, aşa că putea fi
mereu în tovărăşia noilor ei prieteni arămii.
Sibiu, 27 mai 1894. Un grup de patrioți români condamnați
în procesul Memorandumului se întorc în orașul natal. Sibienii organizează
întâmpinarea “osândiților” la gară. Un grup de domnișoare poartă cocarde
tricolore. Un gest ce pare mărunt astăzi, nu-i așa? Articolul următor,
publicat în „Universul
literar” din 13/25 februarie 1895 o să vă convingă că nu era
deloc așa: “Pe pagina I a numărului nostru de azi, dăm portretul
domnişoarelor române de peste munţi date în judecata tribunalului din Sibiu.
Ele erau acuzate că cu ocazia plecării acuzaţilor în procesul Memorandului şi a
întoarcerii lor la Sibiu au purtat cocarde tricolore şi au făcut demonstraţii
politice. Iată numele acelor domnişoare: Jos la dreapta şi la stânga sunt
d-şoarele Eugenia şi Leontina Simonescu; sus la stânga sunt d-şoarele Elena
Cunţan, care stă în picioare, lângă dânsa e soră-sa Alexandrina Cunţan; la
dreapta e d-şoara Letiţia Roşea. Pe pag. 4—5 dăm un tablou reprezintând scena
procesului, care a avut loc la începutul lunei Decembrie.
Martie 1929 – o lună a Mărțișorului, a omagierii
femeii și a... primului concurs "Miss România". Un eveniment
media și de marketing al vremii, poate cel mai important după periplul
Josephinei Baker în București cu celebra ei trăsurică trasă de un
struț. Nu exagerez atunci când spun spun eveniment social, media și de
marketing. O să încerc în cele ce urmează să vă dovedesc
că afirmația mea e sustinută de fapte. S-a mai scris în ultimul timp
despre acest concurs. Autorii articolelor s-au limitat - din păcate - la
prezentarea fotografiilor d-rei Magda Demetrescu, prima româncă care a avut
cinstea de a fi aleasă "Miss România". Concursul a însemnat însă mult
mai mult: mediatizare intensă în presă – luni la rândul relatări despre
concursurile de frumusete județene - care au aprins spiritele și au adus
organizatorilor... reclame și sponsori - au ținut prima pagină a jurnalelor.
Băile publice au dispărut aproape cu desăvârsire în
zilele noastre. Să mergi azi la un asemenea stabiliment este desigur ceva
desuet. A fost însă o vreme în care bucureștenii de rând au făcut un adevărat
cult pentru igiena corporala și așteptau cu nerăbdare ziua din săptămână în
care mergeau să se relaxeze și, de ce nu, să socializeze, în aburii fierbinți
dintr-o baie publică. Mai ales că în acele vremuri apa caldă nu era la
îndemâna oricui. Era un lux rezervat celor cu dare de mână și celor care
locuiau în blocurile construite după 1918. Până la apariția primelor băi
publice, mai toată lumea făcea baie acasă la ea „fie în căzi speciale de
tinichea de zinc sau în hârdaie scunde și largi cu doage de lemn încercuite cu
fier, fie în albiile de lemn, de plută sau de plop pe care le scobeau anume și
le vindeau țiganii rudari. Vara, mulți se mulțumeau numai cu un duș, instalație
proprie, făcuta prin fundul curților sau pe după casă și prin magaziile de
scânduri ale gospodăriei. Dușurile acestea erau alcătuite dintr-o îngrăditură
strâmtă de rogojini, deasupra căreia se atârna o stropitoare de tinichea plină
cu apă, pe care și-o deșertau pe cap trăgând de o sfoară legată de pârghiuța ce
ridica un căpăcel de pe fundul ei. De binefacerea unei asemeni instalațiuni
ingenioase se foloseau pe rând toți ai casei, ba uneori chiar unii dintre
vecinii, ce nu erau pliroforisiți cu așa... confort".
Unul dintre cele mai importante evenimente mondene de la
mijlocul secolului al XIX-lea a fost fără îndoială nunta domnitorului Gheorghe
Bibescu cu Maria Văcărescu – Marițica după cum era alintată - nepoata
boierului-poet Ienăchiță Văcărescu, o domniță renumită în epocă pentru
frumusețea sa în toată Țara Românească. Povestea de dragoste dintre cei doi a
început în anul 1843, în chiar seara zilei în care a avut loc ceremonia ungerii
și întronării lui Gheorghe Bibescu. Noul domnitor a fost sedus de frumusețea
Marițicăi de cum a văzut-o pentru prima dată. Gheorghe Bibescu și-a
făcut intrarea la spectacolul de gală de la teatru, în seara întronării,
îmbrăcat cu “o mantie albă, lungă și cu cute, o pelerină de samur și un
gugiuman cu penaj.” Frumusețea Mariei Văcărescu strălucea într-una din lojele
situate în fața celei domnești. Frumoasa doamnă era “îmbrăcată într-o toaletă
strălucită cu sânul și brațele goale” și atrăgea toate privirile sălii.
Răpitoarea frumusețe a tinerei domnițe nu putea să nu fie observată de
Domn, “care avu ceea ce se numește un coup de foudre”. El a
vizitat-o în lojă pe tânăra spătăreasă chiar în acea seară și și-a
dezvăluit intențiile spunându-i că “frumusețea ei ar da o strălucire mai
mare tronului Țării Românești”.
Nu v-am mai răsfățat de mult timp cu o poveste
de dragoste. Poate că a venit timpul: În anul 1909 arhiducele Franz
(Francisc) Ferdinand, moștenitorul coroanei habsburgice, a făcut o vizită
familiei regale a României, la Sinaia. Aici a rămas profund impresionat atât de
viața austeră impusă curții regale române de către Regele Carol I cât și de
frumusețea și inteligența unei tinere ardelence: Melania Ionescu. Melania
Ionescu, fata încântătoare a unui notar din comuna Ciuciu, de lângă Hălmagiu,
din județul Arad, s-a născut în 18 iulie 1889. A crescut fiindu-i
însămânțate în suflet puternice sentimente naționale. Nu doar de fațadă: în
iunie 1909, cu câteva zile înainte de vizita arhiducelui Franz Ferdinand și a
soției acestuia la Sinaia, în Arad intelectualii români au organizat o serbare
pentru comemorarea a 20 de ani scurși de la moartea marelui Eminescu. În
mijlocul acestei serbări, Melania Ionescu, fata “frumoasă, zglobie și
plină de grație, tip de româncă răsărită de la poalele Munților Apuseni, se
ridică mândră și trupeșă, toată parcă numai suflet și cu un glas suav, cam
tremurat, dar cald și mișcător, a declamat simbolica Doină a nemuritorului
Eminescu: De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai
poate răzbate/ De-atâta străinătate…”
Primele decenii ale secolului al XVIII-lea au fost anii de
început ai occidentalizării societăţi româneşti, care renunța încetul cu
încetul la modelul fanariot de organizare și de viață. Moda se adapta și ea la
această schimbare. Românii renunțau să mai poarte șalvari, anterie, giubele sau
binișuri, locul acestora fiind luat de sobrele costumele bărbătești croite “pe
model german” și de vestitele rochii cu malankoff (schelet făcut din oase de
balenă purtat sub jupe cu rolul de a le ţine înfoiate) purtate cu mândrie
de domnițele vremii. Tonul modei în micile principate române era dat în acei
ani de marile casele de modă de la Viena sau de la Berlin. “De reținut din
acele timpuri rămâne calitatea excepțional de bună a stofelor, mătăsurilor și
pânzeturilor ce se aflau atunci în comerț. Îndeosebi rochiile cucoanelor durau
o viață întreagă, iar cele mai multe erau lăsate urmașelor care le prelucrau și
le mai purtau o viață...”
Regele Ferdinand al României legifera prin Decretul Regal
nr. 1913 din 26 aprilie 1920: “Comemorarea eroilor căzuți în război se va face,
în fiecare an, în ziua Înălțărei Domnului nostru Isus Christos, din luna Mai,
când floarea este mai bogată. Această zi se decretează ca sărbătoare națională
și va fi serbată în toate comunele țărei printr’un parastas, prin procesiuni și
serbări cu caracter național și patriotic după un program stabilit de
societatea “Mormintele eroilor căzuți în război” și la care vor lua parte toate
instituțiile de stat și particulare” (1). Trei ani mai târziu, luând exemplul
autorităților franceze, Guvernul României “a hotărât desgroparea osemintelor
„Ostaşului necunoscut" şi înmormântarea lor de veci în capitala ţării, la
Bucureşti, în ziua de 4/17 Mai 1923, într'un mausoleu în faţa Muzeului Militar
din parcul Carol.”(2) Ca urmare, în primăvara anului 1923 au fost
organizate o serie de manifestări emoționante care au marcat ridicarea
monumentului care urma “să amintească urmașilor jertfa celor care au înfăptuit
Întregirea”: “un mormânt al “Eroului Necunoscut", înaintea căruia să
îngenuncheze și orfanul, al cărui părinte și-a dat sufletul prin tranșee
neștiute, și mama al cărei fiu nu s'a mai întors și pe care zadarnic l-a
adăstat, și femeia al cărei soț a rămas pierdut, fără nume, pe câmpul de luptă”...
În vara anului 1916, Primul Război Mondial era în plină
desfășurare. După doi ani de neutralitate, România a intrat în război de partea
Antantei în 27 august 1916. Forțele austro-ungare nu au întârziat să riposteze.
Încă din prima noapte de război un Zeppelin – ultima minune tehnică a vremii –
survola și bombarda Bucureștiul: “Astă-noapte, pe la orele 1:30, clopotele
Mitropoliei au început să sune alarma. Rând pe rând li s’au asociat
clopotele tuturor bisericilor Capitalei. Totodată gardiștii fluierau prelung.
(...) Un Zeppelin, însoțit se pare și de un aeroplan, a apărut asupra Capitalei
noastre. El venea din direcțiunea Dunărei. Dușmanul fu întâmpinat de o canonadă
extraordinară; din capul locului s’a putut constata că suntem
excelent pregătiți. Lovituri de tun, de mitraliere, de puști, etc. au
întâmpinat din primul moment oaspetele nostru.” Acest prim atac nu s-a
soldat cu distrugeri însemnate și nici cu victime. Putem afirma însă
că acest prim atac aerian asupra capitalei a avut un “uriaș succes de
public”: numeroși bucureșteni s-au instalat confortabil pe acoperișurile
caselor pentru a privi zborul Zeppelinului imediat după ce clopotele
bisericilor au alarmat populația.
Am citit într-un număr din anul 1936 al revistei
“Ilustraţiunea Română” povestea cu adevărat tulburătoare a unui copil român
furat de ţigani de undeva de la marginea Constanţei. Un copil pe care destinul
l-a purtat prin mai toate ţările Europei dar care şi-a redescoperit la
maturitate originea auzind într’o cafenea vorbindu-se româneşte. Dar să nu o să
vă dezvălui eu toată povestea. O face mai bine decât mine redactorul
“S.C.” în articolul său “Cariera Mariei Berechet”: “Cu mulţi ani
înaintea războiului, pe lângă mahalaua Mangaliei din Constanţa, pe unul din
numeroasele locuri virane ce se aflau la marginea oraşului, a poposit o
ceată de ţigani lăieţi. Şatra acestor lăieţi era compusă numai din
muzicanţi şi cerşetori, veniţi tocmai din îndepărtata stepă a
Rusiei, care vagabondau de ani şi ani prin toate
ţările lumii. La Constanţa şatra poposise pentru a mai aduna
ceva bani, ca să plece mai departe în lume. Lângă locul und poposise
şatra, se afla mica gospodărioară a lui Berechet, un modest negustor de mahala,
care avea un mic copil, o fetiţă de şase ani, de o frumusețe excepţională. Tot
timpul cât ţiganii au stat la Constanţa, fetiţa Maria Berechet se afla în
preajma şatrei, se juca cu dănciucii, era alintată de
toate femeile tribului, spre disperarea părinţilor ei, cărora le era
teamă să nu fie răpită sau schilodită. Fetiţa însă, cum sunt copiii
mahalalelor noastre, nu era deloc supravegheată, aşa că putea fi
mereu în tovărăşia noilor ei prieteni arămii.
Sibiu, 27 mai 1894. Un grup de patrioți români condamnați
în procesul Memorandumului se întorc în orașul natal. Sibienii organizează
întâmpinarea “osândiților” la gară. Un grup de domnișoare poartă cocarde
tricolore. Un gest ce pare mărunt astăzi, nu-i așa? Articolul următor,
publicat în „Universul
literar” din 13/25 februarie 1895 o să vă convingă că nu era
deloc așa: “Pe pagina I a numărului nostru de azi, dăm portretul
domnişoarelor române de peste munţi date în judecata tribunalului din Sibiu.
Ele erau acuzate că cu ocazia plecării acuzaţilor în procesul Memorandului şi a
întoarcerii lor la Sibiu au purtat cocarde tricolore şi au făcut demonstraţii
politice. Iată numele acelor domnişoare: Jos la dreapta şi la stânga sunt
d-şoarele Eugenia şi Leontina Simonescu; sus la stânga sunt d-şoarele Elena
Cunţan, care stă în picioare, lângă dânsa e soră-sa Alexandrina Cunţan; la
dreapta e d-şoara Letiţia Roşea. Pe pag. 4—5 dăm un tablou reprezintând scena
procesului, care a avut loc la începutul lunei Decembrie.
Martie 1929 – o lună a Mărțișorului, a omagierii
femeii și a... primului concurs "Miss România". Un eveniment
media și de marketing al vremii, poate cel mai important după periplul
Josephinei Baker în București cu celebra ei trăsurică trasă de un
struț. Nu exagerez atunci când spun spun eveniment social, media și de
marketing. O să încerc în cele ce urmează să vă dovedesc
că afirmația mea e sustinută de fapte. S-a mai scris în ultimul timp
despre acest concurs. Autorii articolelor s-au limitat - din păcate - la
prezentarea fotografiilor d-rei Magda Demetrescu, prima româncă care a avut
cinstea de a fi aleasă "Miss România". Concursul a însemnat însă mult
mai mult: mediatizare intensă în presă – luni la rândul relatări despre
concursurile de frumusete județene - care au aprins spiritele și au adus
organizatorilor... reclame și sponsori - au ținut prima pagină a jurnalelor.
Băile publice au dispărut aproape cu desăvârsire în
zilele noastre. Să mergi azi la un asemenea stabiliment este desigur ceva
desuet. A fost însă o vreme în care bucureștenii de rând au făcut un adevărat
cult pentru igiena corporala și așteptau cu nerăbdare ziua din săptămână în
care mergeau să se relaxeze și, de ce nu, să socializeze, în aburii fierbinți
dintr-o baie publică. Mai ales că în acele vremuri apa caldă nu era la
îndemâna oricui. Era un lux rezervat celor cu dare de mână și celor care
locuiau în blocurile construite după 1918. Până la apariția primelor băi
publice, mai toată lumea făcea baie acasă la ea „fie în căzi speciale de
tinichea de zinc sau în hârdaie scunde și largi cu doage de lemn încercuite cu
fier, fie în albiile de lemn, de plută sau de plop pe care le scobeau anume și
le vindeau țiganii rudari. Vara, mulți se mulțumeau numai cu un duș, instalație
proprie, făcuta prin fundul curților sau pe după casă și prin magaziile de
scânduri ale gospodăriei. Dușurile acestea erau alcătuite dintr-o îngrăditură
strâmtă de rogojini, deasupra căreia se atârna o stropitoare de tinichea plină
cu apă, pe care și-o deșertau pe cap trăgând de o sfoară legată de pârghiuța ce
ridica un căpăcel de pe fundul ei. De binefacerea unei asemeni instalațiuni
ingenioase se foloseau pe rând toți ai casei, ba uneori chiar unii dintre
vecinii, ce nu erau pliroforisiți cu așa... confort".