Societatea românească interbelică - asemeni celei de azi - era o lume a contrastelor. O lume a luminilor strălucitoare, dar și una a umbrelor. O societate în care conviețuiau elitele culturale și politice ale vremii cu personajele pitorești ale clasei de mijloc, alcătuită din mici patroni și din meseriași, din muncitori și din funcționari. O lume a vitrinelor strălucitoare din centrul orașelor, dar și o lume a mahalalelor insalubre – diversă și pestriță și ea.
Victor Eftimiu consemna în articolul “S’au supărat boierii!... – Prăpastia dintre oraș și sat” (publicat în revista “Realitatea Ilustrată“ – numărul din 5 mai 1937): “Nu cred să existe
țară în lume în care prăpastia dintre pătura suprapusă și majoritatea poporului
să fie atât de largă și de adâncă. Pe deoparte luxul târgoveților: femei fardate,
domni cu ghete fine, automobile strălucitoare, vitrine cu toate bunătățile
pământului: de la pijama de mătase la cutiile cu icre negre... Pe de alta,
numai la câțiva kilometri de centrul Capitalei, mizeria cea mai întristătoare:
drumuri desfundate, câini fără sat, colibe’n fundul pământului, copii firavi, oameni pământii, femei scofâlcite,
băltoace verzi și beznă, luminată numai de ochii arși ai celor halucinați de
friguri palustre.”
Reporterul Alex F. Mihail surprindea și el în reportajele publicate în presa interbelică discrepanța dintre oamenii care populau străzile din centrul Bucureștiului și cei aparținând lumii pline de farmec a mahalalelor bucureștene:
“Mahalalele, în special cele de la periferia Capitalei, prezintă aspecte variate, uneori nebănuite, pentru cei care trăiesc mai mult prin centru. Sunt acolo altfel de case, alt aspect au străzile, parcă sunt chiar alți oameni, altă viață... S'ar părea că vizitatorul a făcut o călătorie lungă și că s'ar afla în alt orășel depărtat... Vom găsi prin aceste mahalale cetățeni care în viața lor n'au văzut Calea Victoriei. Unii lucrează pe la fabricile de pe acolo, n'au nici timp și nici un interes să ne viziteze, după cum nu ne-ar vizita niscaiva locuitori de prin Mizil, Pașcani sau Barheci.
- Ian-te... tete... mi-te uită! Da când s'au clădit cășile astea?! - m'a întrebat, cu mâna la gură, adânc uimită, o lucrătoare de la regie, care se rătăcise întâmplător prin centrul orașului.
Lucrătoarea, deși bucureșteancă bătrână, nu avusese încă prilejul să vadă nici Palatul poștelor, nici Casa de depuneri. La rându-i, subsemnatul a făcut aceiași impresie ciudată localnicilor, care se minunară cum de se poate ca tip bucureștean să nu cunoască cutare sau cutare mahala a lor.”
Am încercat de-a lungul timpului să devoalez - ajutat de articole apărute în presa interbelică - figuri tipice ale lumii de atunci. Poate vă mai amintiți de Vasile-lustragiul, de Piticul din Târgul Moșilor, de Baba Cocoșoaica sau de micuții lăutari Fănică, Mitică și Lenuța. V-am povestit despre vitrinele strălucitoare dar și despre lumea cerșetorilor și a mizeriei. Despre marii maeștri ai scenei românești dar și despre teatrul de mahala.
Vă invit astăzi la o călătorie în timp, până în anul 1933, și la o vizită prin câteva dintre mahalalele Bucureștiului interbelic. Îl vom însoți și astăzi pe reporterul interbelic Alex. F. Mihail, care și-a notat impresiile în articolul “O raită pe la periferie” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 26 octombrie 1933:
„Oborul prezintă o viață specială cu briscele lui, carele cu lemne, carele cu fân din zilele de târg, oborul de cai, boi și porci, țigănușii care forfotesc printre toți, strângând, cu un mănunchi de bețișoare, paiele risipite pe jos, prin praf... E o minune cât fân și paie se poate aduna în acest mod: se vede câte un moșneag țigan depărtându-se cu un maldăr considerabil în spinare, legat cu o funie... Iar prin gropile lor, unde sunt șatrele, prin dosul Gării Obor, se găsesc mici stoguri de fân; provizii iarnă.
Tot prin partea locului sunt “bombele", adică misterioasele și straniile hoteluri, aranjate uneori de mahalagii cu stare. Pe aici se adăpostesc, într'o groasnică promiscuitate, miile de vagabonzi nenorociți, cerșetoare cu copii, hoți uneori, poate chiar criminali, care în statisticile oficiale figurează ca cetățeni ai orașului nostru.
Pe aici se văd și autobuzele ce fac legătura cu satele și orașele depărtate ale Munteniei. Unele sunt încărcate pe acoperiș cu cele mai variate și ciudate mărfuri, la o înălțime dublă cu a vehiculului, și pleacă astfel până pe la Slatina sau Târgoviște.”
PE LA GARA DE NORD
„Calea Griviței, se întinde acum până aproape de Chitila. Mi-aduc aminte, pe vremea când a murit marele nostru critic Ion Dobrogeanu-Gherea, am asistat atunci la înmormântarea lui, care s'a făcut la Cimitirul Sfânta Vineri. După Gara de Nord nu mai era aproape nimic. Azi s'a clădit un oraș întreg: noaptea, cimitirul pe jumătate întunecat, luminat mistic de sute de licăriri de candele, apare straniu, înconjurat fiind de vesele și sgomotoase localuri de petrecere, cinematograf, cârciumi, dans, teatru de cartier..., farmacii, prăvălii diverse, etc. Bineînțeles că acolo toate sunt altfel ca la noi: de pildă, un jazz se poate compune din două tobe mari și două viori! Vă puteți închipui...
- Hoții! Hoții!!... Pune mâna pe el! - am auzit pe un trecător asmuțind pe un sergent împotriva unui zdrențuros.
Sergentul stătea însă impasibil.
- N'are nici un act, domnule gardist... Ia întreabă-l d-ta... Iaca, eu am... vezi? - și scotocind prin buzunare scoase niște hârtii murdare, ferfenițite, fără să i le cearä nimeni.
Sdrențuitul se apropie de denunțător și surâzând cu bonomie, își trecu brațul camaraderește pe după gât. Apoi plecară împreună.A fost o farsă obișnuită prin partea locului.
- Hai la culesul viilor! - spuse unul dintre cei doi prieteni, și se pierdură în dosul Gării de Nord.
“Viile” erau în realitate niște sârme, de care atârnau ciorchini de struguri împodobiți cu frunze. Iată un gen nou de petrecere, cu totul necunoscut la centru. E un local special, care l'a născocit. Bineînțeles că se bea și se mânâncă acolo în lege. Nu lipsesc nici lăutarii, nici mititeii și nici bătăile...”
LA CIUREL
“Tot în goană să mai dăm o raită pe la insulele și povârnișurile de la Ciurel, cu pomi bătrâni... Se pot vedea acolo o adevărată pădurice cu poiene, unde pasc vaci tiroleze (se pare ale unor lăptari), un ștrand de nisip, poduri, malurile înalte și abrupte ale râului, cu apa curată, nemurdărită de sutele de mii de oameni ale “Cetății Dâmboviței"..., pescuitori cu năvodul și undița... Atâtea colțuri pitorești și idilice... Nu merge tramvayul până acolo. Nici măcar o șosea cum se cade nu-i. Te apropie însa autobuzul No. 8, iar cu tramvayul abia ajungi până la Grozăvești... E un colț pitoresc al Bucureștilor, unde o asociație de capitaliști, făcând instalații moderne, ar putea organiza cel mai apropiat și poate cel mai frumos loc de excursie pentru bucureșteni. Vizitarea Ciurelului e o surpriză pentru orice iubitor de natură.”
BARIERA RAHOVEI
„Spre Bariera Rahovei se spune că locuiesc mulți scandalagii și pungași. Se poate! Deși se semnalează destule furturi, totuși orașul s'a întins mult și în partea asta. S'au construit multe case noi; mulți din centru, fugind de chiriile scumpe, s'au refugiat spre periferie, fie în calitate de chiriași, fie clădindu-și chiar câte-o căsuță. Spre capătul Bulevardului Pake și Șoseaua lancului sunt multe case mici, al căror acoperiș ne-ajunge până la umăr. De altfel, asemenea case se mai zăresc și prin cartierul Dudeștilor: în mijlocul câte unui teren vast, vezi câte un bordei stingher... Totuși noul bulevard, larg și bine pavat, a deschis foarte mult cartierul.”
O casă la periferie: 2 camere și "hall" - 1933 |
PRIN MILITARI – “VENEȚIA BUCUREȘTEANĂ”
“Merită o mențiune specială comuna suburbană Militari, dincolo de Palatul de la Cotroceni, unde aproape fiecare casă este înconjurată, chiar în timpul verii, de câte o imensă băltoacă. Gospodina, când iese în curte să întindă rufele, dă cu picioarele în baltă. Iar cetățeanul are nevoie de cisme impermeabile, de picioroange de lemn, sau de alte mijloace ingenioase, atunci când se pregătește să plece de acasă. Sunt adevărate lacuri, în mijlocul cărora se zăresc, ici colo, casele năpăstuite ale oamenilor. Se mai vede câte-o clădire mai răsărită, s'ar putea zice “o vilă” așezată pe un dâmb mai ridicat, unde nu ajunge apa. Comuna suburbană Militari are 22 de cârciumi - mi s'a spus - și o farmacie. Ce afaceri fac cârciumile, nu știu; dar e probabil că farmacia vinde multă chinină sulfurică.
Totuși regiunea ar putea deveni un cartier drăguț dacă s'ar scurge băltoacele care o infectează. Nu știu dacă cei de pe la Militari găsesc ceva de pescuit prin bălțile lor, dar pentru c'am pomenit despre cei care stau cu năvodul la Ciurel, să spunem ceva despre pescarii bucureșteni de la sud-estul orașului. Aici, pe malul Dâmboviței, se află sărăcimea, care locuiește în apropiere de Abator. Toți caută să scoată din apa murdară fel de fel de rămășițe, intestine și organe lepădate ale animalelor tăiate și care plutesc în apa înroșită ce vine prin sumbra gură de canal a abatorului.”
TÂRGUL DE LA SFÂNTA TREIME-TEI
“În afară de halele zidite, mai sunt multe târguri volante, adică unde marfa este expusă numai câteva ore. Asemenea târguri sunt în diferite părți ale orașului. Dacă iei mașina No. 13 poți ajunge la Sf. Treime-Tei, unde cred că și cel mai blazat cetățean ar fi surprins de noutatea lucrului. E acolo un târg cum cred că nu mai există nicăieri în România și chiar nicăieri în Europa: în câteva ore se vând mărfuri în valoare de milioane de lei. Partea caracteristică este că tot târgul se desfășoară pe jos, afară de partea centrală unde este o hală a primăriei. Totuși, chiar la aceasta hală, pastrama și alte cărnuri proaspete și conservate se scot afară, pe mese, sau se atârnă în cuiere, în bătaia prafului și sunt expuse roiurilor de muște și de alte gângănii sburătoare. Târgul din fața halei până pe trotuarele școalei primare și a bisericii Sf. Treime este destinat țiganilor; cel din dos negustorilor mai înstăriți, care ici colo mai ridică câte o tarabă sau vreun cuier cu haine.
"Târg volant" în Bucureștiul interbelic - 1933 |
Ce nu se poate cumpăra aici? Un costum de haine pentru 200-300 de lei, ghete, sfeșnice de aramă, colivii de păsări... Toate au un preț derizoriu. Mărfurile se întind pe o distanță de vreun kilometru, până pe gardul școalei, unde se văd fel de fel de cămăși, țesături, covorașe, etc. Iar lângă gardul bisericii se dezbracă mușterii de hainele vechi, îmbrăcând pe cele noi. Peste gard, în curtea bisericii, se aruncă încălțămintea veche și celelalte sdrențe. La ușa școalei citesc un anunț mare: “Misterele Camerei galbene". Într'o sală specială rulează un film pentru mușteriii târgului și pentru cine-ar dori să mai vie. Pe trotuarul bolovănos al școalei se văd câțiva șarlatani cu rulete și diverse alte jocuri de noroc, cu care este înșelată lumea precum și copiii care trec pe acolo...
Prin praf, pe jos, sau pe ziare desfășurate, se văd panglici de diferite culori, săpunașe, sticluțe de parfum, un irigator vechi, niște pene de păun, un gramofon cu trompetă, sticle murdare, oglinjoare, foarfeci, un bufet și o masă de sufragerie, cu scaune, rame, niște pălării de paie, un ceas de buzunar cu capace galbene (De aur! - strigă negustorul), prăjituri cu lămâi și șocoladă (Doi lei bucata!). Unul vinde cârnăciori fripți, cu un leu. Toată lumea strigă, țipă, caută, se ceartă. Un domn mai bătrân pune mâna pe un țigan, pe care-l ține strâns de mânecă:
- Te-am prins!
- A fost pe la mine zilele trecute – povestește păgubașul. S'a prefăcut că vrea să cumpere haine... I le-am arătat... a văzut locul unde sunt... Și peste noapte a venit de mi le-a furat...
- Dar nici n'am fost în București, boerule... - se apară învinuitul.
- Atunci ai vândut pontul. A fost un tovarăș de-al tău de mi le-a furat și le vindeți aici în târg sau le dați în provincie... Singur spui că n'ai fost în București... Unde te-ai dus și cu ce afaceri?
Câțiva negustori cu prăvălie în București, care au adus și ei ceva marfă, ocazional, la acest târg, caută să scape pe cel bănuit:
- E un băiat cum se cade... Îl cunoaștem noi... Nu fură niciodată!
- Zârr! Zârr!!
E unul cu bragă, care strigă astfel spre a atrage atenția publicului. Lumea se îngrămădește în jurul lui.
- Aci fabrica de rahat! Un leu bucata.
Prin târgul de la Sf. Treime-Tei - 1933 |
Dar afacerile principale le fac cârciumile din jur, vreo șase la număr; sunt singurele cârciumi din București care au dreptul să ție deschis Dumineca, pe când se slujește la biserică. Atmosfera e caracteristică pentru cartierul Sf. Treime-Tei. Nicăieri în București nu veți găsi cârciumi deschise Duminica, înainte de prânz. E o favoare specială pentru cei de prin partea locului. Se pare că târgul din Sf. Treime-Tei ar fi susținut din răsputeri de către preoții lui Bachus de prin partea locului, căci toate câștigurile, ale tuturor, ajung la urma urmei acolo. În orice caz, negustorii serioși din București se plâng că noul târg le face o concurență neloială deoarece acolo se vând nu numai lucruri vechi, ci și noi. Iar cei de acolo se plâng și ei:
- Prețurile sunt mici... Nu se câștigă nimic... Și mișună mulți pungași, care fură mărfurile...”
Noile “parcuri" de case moderne
“Totuși unele părți de pe la periferia orașului încep să se modernizeze. Se întinde moda așa ziselor “parcuri" de case moderne. Nu mai vorbim despre luxoasele parcuri „Bonaparte”, „Filipescu” și “Parcul Domeniilor” de la Șosea, o podoabă și o cinste pentru Capitala noastră. Dar mai sunt și atâtea alte parcuri mai modeste dincolo de Dorobanți, Dudești, în dosul Gării Obor, Parcul Epurilor, Parcul C.F.R., etc. și altele, pe unde găsești vile moderne, cu confort civilizat. Dacă perioada de construcție va continua, fiind susținută de campania de pavare anunțată de primăriile sectoarelor, ne vom pomeni peste câțiva ani cu un nou București, aproape de nerecunoscut, frumos și civilizat.”
Sursa: articolul “O raită pe la periferie” – semnat Alex F. Mihail - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 26 octombrie 1933
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu