Fiind mereu în căutarea unor “instantanee” culese din cotidianul lumii interbelice, am fost
încântat să citesc un articol despre un "club din alte vremuri”. De fapt este vorba despre o sală de dans în care - fără să aibă
parte de luxul "localurilor din centru” și nici de refrenele la modă cântată de
celebrele jazz-band-uri ale vremii – se întâlneau și dansau bucureștenii de
rând. Cei mai noi dintre bucureșteni, de fapt…
Articolul este însă mai mult decât o simplă relatare a
unei zile de duminică petrecută la “complet” – pentru că așa se chema salonul
de dans. E și o dulce-amară poveste despre dezrădăcinare. O poveste a celor care și-au părăsit satul natal – din care alte
motiv decât lipsa mijloacelor de trai? – și care au plecat la București să își
caute un rost. O poveste a dezrădăcinării care se tot repetă…
Marea majoritate a slujitoarelor din Bucureștiul interbelic erau fete, provenite din familii de țărani cu mulți copii, venite în Capitală pentru a-și asigura traiul. Ele făceau tot ceea ce ținea de curățenia unei case în schimbul câtorva bănuți și, poate, a găzduirii într-o cameră mică în care aveau loc doar un pat și poate o măsuță. Zile libere nu prea aveau dar, uneori, le era îngăduit să lipsească de acasă câteva ore duminica:
 |
| Idilă la "complet" |
“De ce toate Marițele, Ilenele
sau Saftele, care în casele noastre domnesc peste lumea măruntă a
cratițelor, a măturilor și a
scării de serviciu, la apropierea binecuvântatei Duminici,
încep să trepideze de o viață nouă, nu mai pot sta locului, sunt gata să
explodeze în plânsete sau invective dacă vreo cauză neprevăzută le întârzie în
serviciu? Pentru aceste umile roabe albe ale gospodăriilor noastre, Duminica e ziua
feerică a libertății, când își pot întrebuința timpul numai după fantezia lor, când își pot întâlni neamurile, când pot reconstitui, în centrul orașului
tentacular, o atmosferă intimă, ca acasă."
Trebuiau însă să existe și locuri în care dezrădăcinații Capitalei - slujnice, bone, vânzătoare, zilieri, ucenici, muncitori - să se întâlnească și să își petreacă puținele ore libere. Tocmai de aceea, câțiva negustori ingenioși au deschis localuri speciale dedicate lor. Iată cu descria reporterul interbelic "Rex" atmosfera dintr-unul intre aceste locuri destinate distracției ieftine:
"E un imens hambar
de scânduri, situat lângă fostele Hale Centrale, unde în fiecare Duminecă se
întâlnește mai toată populația domestică a Capitalei. În vasta sală de lemn,
decorată cu ghirlande de foiță tricoloră, se înghesuie dansatori ciudați, care
se sucesc pe loc, într-un soi de dans personal, în jurul unui taraf de lăutari,
care îi trag îndrăcit cu arcușul.
Marițele noastre,
azi în haine de gală, cu cămeși albe scrobite, cu fuste bătute în fir, înfoiate,
se lasă strânse bine în brațe de voinici mai mult sau mai puțin respectuoși,
care profită de înghesuiala
excesivă. Dansatoarele chicotesc gâdilate și pleznesc în șagă cu dosul
palmei peste obrazurile înfierbântate ale
partenerilor îndrăzneți. Taraful de lăutari
care e aproape stâlcit de gloata dansatorilor,
are un repertoriu din cele mai variate. Dansatorii, fiecare din altă regiune -
cer cântecele cele mai ciudate
- așa cum le-au auzit cântate de vreun Lae Chiorul, lăutarul din satul lor.
Lăutarii se execută, și, pe rând, toată lumea e satisfăcută..."
 |
| De la horă... |
"Șopronul de dans"
Pe măsură ce timpul se scurgea, atmosfera la "complet" devenea - cum altfel - din ce în ce mai animată:
"Ca să intri în
sala de dans trebuie să plătești 10 lei la intrare. Nu există alt bufet, așa că
cei care obosesc
sau li se usucă gâtlejul, trec la cârciuma de alături unde dau pe
gât o dușcă de rachiu verde de izmă, ca să prindă puteri. Când
rachiul verde începe să-și ridice aburii spre creier, sala se transformă într-o
reuniune de familie. Dansatorii își schimbă partenerele, le învârtesc până
încep să țipe și veselia e în toi când numărul păhărelelor de rachiu e direct
proporțional cu cel al tururilor de dans."
"Fiecare cântă ce-i trece prin
cap, chiuind unii “Pe șoseaua dintre vii”, alții
“Două lemne, două doage". Petrecerea la “complect"
e acum în
toi. Peste câteva minute va degenera într'un amestec cumplit de dansatori, ca
apoi să se transforme într’o învălmășeală de bătături călcate. Femeile vor țipa
ca la baie, pumnii, obișnuiți să mânuiască secera, se vor repezi ca proiectilele,
capetele vor suna trosnite ca dovlecii. Pricina bătăii obligatorii de la urmă
nimeni nu o cunoaște. Dar e fatală ca și rachiul, ca și muzica, ca și dansul."
 |
| ...la ceardaş |
Nu toată lumea însă își găsea locul în "club":
"Afară, ca să nu
plătească taxa de intrare, stau cei mai în vârstă, care au venit aici, la
petrecerea tineretului, ca să mai afle ceva de acasă.
- Ai auzit,
cumătre Marine, că lui Nae al Lixandrei i-a crăpat ghițica a bălană?
Pe chestia “ghițicei"
se vorbește ceasuri întregi, se comentează și toți acești țărani sfătoși, care
au fost rupți de necesitățile vieții de treburile lor gospodărești, caută
pentru câteva ore să-și dea impresia că nu se mai ocupă de ciudatele
însărcinări ce le capătă de la patronii lor orășeni. Și în timp ce aceștia păstrează viu dorul de colțișorul lor
de pământ părăsit, tineretul din șopronul de dans a încins o bătută generală
care ridică praful din scânduri până la tavan."
Toate lucrurile frumoase au un sfârșit. Iar "duminica la complet" trebuia să de-a locul unei alte săptămâni de muncă istovitoare:
"Luni, în zori, un
bătrân filozof va mătura salonul de praf și în mormanul de gunoi, printre măselele
scuipate și bețele smulse, va găsi stâlcită și floarea viorie ce i-a pus-o Ion,
Mariei în păr și s'a pierdut la înghesuială.”
- articolul “Duminica, la complet” - semnat “Rex” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 9 decembrie 1936
Citește și:
Postări
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu