Instantanee ale unui carnaval interbelic

Cea mai așteptată perioadă a anului din viața românilor de ieri era, probabil, perioada Carnavalului. Carnavalul românesc începea „odată cu Crăciunul dar nu se încheia decât în seara celei de-a doua Duminici a Lăsatului-de-sec, când se punea capăt nunților, balurilor și oricăror petreceri ce erau oprite în timpul Postului mare” (cf. lucrării „Bucureștii vechiului regat” – George Costescu – 1944).

 

 

În perioada Carnavalului se organizau numeroase baluri și serate, la curtea regală sau în casele „high-life-ului” bucureștean. La aceste evenimente, renumite pentru belșugul, luxul și eleganța afișată, se intra numai pe baza unei invitații speciale. Tot în această perioadă se organizau, pentru oamenii de rând, numeroase baluri publice (în sala Bossel, sala Orfeu, sala lui Schlatter (din grădina de la poarta dinspre miazănoapte a Cișmigiului) sau la Slătineanu.

Mască de carnaval

Vă invit să dăm împreună o raită nocturnă pe la câteva dintre balurile “mascate și costumate” organizate în perioada Carnavalului în anul 1932. Vom pleca însoțiți, bineînțeles, de vechiul nostru prieten, reporterul Ion Tik al revistei “Ilustrațiunea Română”. Ne vom strecura așadar printre conții, marchizele, toreadorii sau țigăncile de la intrare, bucureșteni mascați care se înghesuiau să intre la balul organizat de o societate de binefacere. Garderobierul atoateștiutor ne va zâmbi complice. În sala supraîncălzită tinerii dansează cu patimă. Măști curioase se amuză încercând să ghicească cine se ascunde în spatele vreunui “Pierrot” sau al “Doamnei de Pompadour”. Ne scoatem aparatul de fotografiat și carnețelul de notițe și începem să culegem primele instantanee:

SURPRIZELE  “MARCHIZEI”

“Într'un colț, o impozantă “marchiză” cu brațele albe, catifelate, bravează asediul câtorva tineri: un “Pierot”, un “Othelo”, un “marchiz” cu perucă albă.

- Cum se vede, doamnă, refuzând invitația noastră, țineți să fiți cu tot dinadinsul o veritabilă marchiză care petrece… privind mulțimea.

- Dar la urma urmei, o marchiză răspunde măcar un cuvânt și ultimului muritor, adăugă “Pierrot”-ul cu care care necaz...

Carnaval 1932

Tinerii puneau felurite întrebări, la care răspundeau singuri. Marchiza, impasibilă, cerceta discret, din dosul măștii care-i acoperea orbitele, perechile de dansatori care se perindau în tururile de dans... Plictisită de un asemenea “asediu", care n’o amuza nici pe departe, marchiza spuse c'o voce destul de clar bărbătească:

- Astâmpărați-vă, domnilor. Eu sunt Popescu, sticlarul din colț și m'am mascat să-mi urmăresc nevasta pe care o bănuiesc că-i aici, cu craidonul…

Tinerii se îndepărtară rușinați că și-au pierdut vremea cu o marchiză care n’avea nici măcar meritul să fie o femeie...”

                      Citește și: Carnaval - Excentricitățile Salomeei

Curat Caragiale, nu-i așa? Ne retragem și noi amuzați. Dar balul e în toi și nu ne-am terminat încă articolul. Așa că ne ascundem după o draperie și tragem cu urechea:

DIPLOMATUL ȘI GHICITOAREA

“Atmosfera se încălzea pe măsură ce flirtul lua forme concrete. În orbitele măștilor de mătase, ochii fetișcanelor ca și ochii tinerilor conți, toreadori și marchizi, străluceau fosforescenți și pătimaș. lată un “Pierrot" infidel: a urmărit multă vreme o „Salomee” trupeșă, ispititoare; acum gânguresc ca doi porumbei, la capătul scării. „Un diplomat” cu bicorn și decorații de carton se întreține grav cu o „Dulcinee” în costum de ghicitoare. Ici și colo crâmpeie de conversație.

- Eu te-am ghicit de cum ai intrat în sală, ștrengarule!... Te prefaci că nu știi rumba ca să nu te spui nevestei... hai?

- Dacă știi cine sunt spune-mi pe nume.

- Coco! Tu ești Coco!

Bicornul „diplomatului”, cuprins de groază, începe să joace.

- Nu ești tu Mărioara, vecina mea???

- Tocmai...

"A.S.R. Principesa Ileana, d-na Bossie și 
un care de dame cu valetul de cupă"

Și „ghicitoarea” isbucni într’un râs cristalin, argintiu – un râs de copil nebunatic. Desigur, dacă n-ar fi fost mijlocul balului, Mărioara ar fi făcut câteva tumbe, de bucurie, așa cum face de obicei acasă când îi reușește câte o șotie.

- Te denunț, te denunț, te denunț sigur, dragă Coco!

- Bine, dar dumneata? Singură la bal?

- Singură. Am vrut să știu și eu cum petrec oamenii...

Diplomatul și ghicitoarea au căzut în cele din urmă la un compromis pentru a păstra taina acestei nopți de carnaval. Fericiți, amândoi s’au îndreptat către bufet...

Lulu? Marga? Yva?

În sală o “echipă de Donjuani” travestiți și mascați  acostează cu destulă delicatețe măsculițele care se strecurau printre perechile de dansatori către acele mic ascunzișuri unde încep sau se sfârșesc idilele de carnaval începute în aceiași noapte.

- Ești Lulu!

- Nu!

- Ești Marga!

- Nu!

- Ești Yva!

- Nu!

- Ești... ești... ești...

- Nu’s nici una din câte le-a înșirat și totuși... le reprezint pe toate, răspunse măsculița înveșmântată într’un costum reprezentând „noaptea”...

- În orice caz ești o „noapte” frumoasă – adăugă „Donjuanul” pentru a ieși din încurcătură.

- Poate. Aș putea spune că ți se pare, pentru că femeile și poveștile sunt mai frumoase noaptea... “

Ce spuneți? Va plăcut la balul nostru mascat? Dacă răspunsul e unul afirmativ vă invit să ne însoțiți în zilele următoare la un alt bal mascat, în căutarea unui...  ÎNCEPUT DE AVENTURĂ

Sursa: articolul “O noapte de carnaval” – semnat Ion Tik – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 20 ianuarie 1932 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor