Povești din Vâlcov – Veneţia României Mari de altădată

Ne vom continua azi călătoria prin România Mare de altădată - călătorie începută în insula Ada Kaleh și continuată în Turtucaia - orașul pictorilor. Vom vizita un orășel cu un farmec aparte, supranumit cândva Veneția Estului sau Veneția României.

Fotografii din Vâlcov
în revista "Oglinda Lumii" - numărul din 28 iunie 1926

 

Pentru a vă stârni curiozitatea o să vă spun doar că celebra revistă National Geografic a consacrat în anul 1939 un număr special Vâlcovului, pentru că despre aceasta localitate din fostul județ românesc Ismail este vorba (Vâlcovul de ieri este Vîlkovo de astăzi și este situat în regiunea ucraineană Odessa). Să redescoperim împreună, cu ajutorul reporterului Serafim Cadan și al revistei “Universul Literar”, această lume pestriță și plină de pitoresc, “cu veselii, tristeți, vrăjitori, țânțari inteligenți, lipoveni-francezi și cu... nudiști”, lumea Vâlcovului românesc de altădată:

 

"Gondolele" Vâlcovului și un pod peste canalul din Vâlcov (1939)

 
“Vâlcovul este, dacă se poate spune așa, format din trup și suflet. Trupul îl reprezintă însuși orășelul, înrămat în canaluri - „erichi", niște brazde cu apă, în lungul și latul lui, de unde îi vine și numele, din rusește: „vilca"- furculiță. Aceste canaluri, unele mici și altele mari, cum este Belgarodschi, care își mână apele prin tot orășelul, până la mare, sunt comorile și atracțiunile acestui colț de țară.

 

În noaptea clară, sub razele mioape ale lunei, plutind cu o lotcă pe acest canal, simți cum ți se topește inima, devii imaterial, te mângâie și te alintă o tăcere cu șoaptele sălciilor, te confunzi într'o taină dumnezeiască, fără început și sfârșit. O notă de cântec, rătăcită, înțeapă duios inima și vrei să plângi sau să râzi, ori să le faci pe amândouă deodată. Aici să vii îndrăgostit, că de nu, dragostea ți se va strecura, nechemată în sânge și vei suferi, vei căta în stele o iubită și, după câteva zile, ești cel mai bun om, blând, gingaș în gesturi, cu ochii mereu visători, cu un fragment de cântec pe buze, chiar dacă la școală, obiectul muzică ți-a fost decorat totdeauna cu indulgență, cu nota 5.”

Vâlcovul pe harta României Mari

(...) Vaporul, o autentică mătușică sgomotoasă, cu nărav, adică amatoare de popasuri, își încetinește mersul. Sirena behăie fals și cu toții amuțim și strângem geanta sau geamantanul, mai aproape. O pereche - el profesor dela Vâlcea și ea fată de oameni cuminți - aflată în luna de miere, de la Ismail, au stat și s'au tot privit ochi în ochi, pierduți și izolați. Acum se desprind, jenați, din brațe și întreabă:

- Ce s'a întâmplat?

- Vâlcov! răspund scurt, arătând pontonul, care parcă fuge spre noi.

- Vâlcov? Când a trecut vremea?

 

Canalul cherhanalelor și case din Vâlcov (1929)

Iată dragostea impertinentă, sfidătoare de timp, de pitoresc și de malurile minunate și sălbatice ale Dunării! Mă gândesc surâzând. Îndată ce ne obișnuim cu parfumul specific al locului - miroase apăsător a pește - ne îndreptăm spre o clădire așezată la malul Dunării și înconjurată de un canal. Drumul de aci pleacă spre ulița principală. (...) Găsesc trotuare; trotuare asphaltate, curate și bune. S'a pornit pe linia înfăptuirilor. S'au făcut podețe cimentate. Din punct de vedere pitoresc, Vâlcovul pierde. Din punct de vedere uman, câștigă. Aici, pe timpuri, era noroi sau praf și bieții lipoveni se luptau cu aceste două rele, după anotimp. Podețele însă se cuveneau a fi făcute după modelul unuia aflător în Cișmigiu, unde barele, deși din piatră, dau impresia unor crengi de pom împletite. 

Seara se lasă tăcută, prea caldă, misterioasă. Vine o noapte ca în tropice, cu sgomote ciudate, foșnitoare. Bănui apropierea fiarelor; presimți clănțănitul dinților; regreți că nu te afli acasă, la tine, în siguranță, visând la stele și respirând parfumul florilor darnice din grădină. Deodată, prin ramurile sălciilor, posomorâte, unde bănuiai ascunse maimuțe sau un boa, explodează fără sgomot, pumni de lumină și întunericul fuge rușinat, la braț cu toate vedeniile: Vâlcov cu electrică!“

La Grișa

Ne așezăm, pentru masă. la restaurantul lui Grișa. E un local vestit. O curte cu gutui, măsuțele răslețe însemnând „o grădină de vară”. În drum, am uitat să vă spun, am făcut o prietenie în persoana lui Mişutca, băiețandru de vreo 16 ani, care fumează, vorbește gros și are chip îndrăsneț. Îi ofer sticla cu vin și un pahar să se servească! Mişutca se strâmbă, disprețuitor, la pahar și se ospătează. Apucă sticla delicat, cu patru degete, cel mic lăsându-l liber și întins, demonstrându-ne astfel buna sa creștere și, fără alte complicații, răstoarnă jumătate de conținut, în gură. Apoi, simținduse îndatorat pentru „tratație", dispare puțin timp și, pe urmă, vine cu un alt flăcău de seama lui, cu o „garmoșcă" enormă. 

 

Muzicantul se dovedește la înălțime. Instrumentul, în mâinile lui, e un fulg și cântecul, sălbatic, înflăcărat, ațâță picioarele lui Mişutca. El ocolește vertiginos mesele, în dansul acesta original, trepidant, care este „cazacioc". Se rupe brusc din ritmul vijelios, drept în fața sticlei, se ridică și o altă gâlgâitură îi animă gâtlejul.

- Ce faci Mişutca? îl întreb, zâmbind.

- Guleaiu! - mă lămurește el grav - adică, petrec.

Biserica ortodoxă in Vâlcov

(...) De altfel, revărsarea unei voci mănoase, puternice și frumoase, acompaniată de câteva instrumente, mă cam lămurește și, în liniștea feciorelnică, nepângărită de vr'un alt sunet, muzica aceasta îndeplinește o adevărată minune. Înduioșează și atinge toate fibrele și parcă ai sbura spre ei cu rugămintea: Luați-mă și pe mine! Vreau să beau. Să cânt și să dansez. Totuși, o stânjeneală se strecoară și mă rușinează: la această oră, când toți dorm?

- Uite-i cum petrec! - observă Polifronâci, râzând în surdină, șiret.

- Nu vă supără? - încerc eu terenul.

- De ce să ne supere? De aia se numește că sunt boieri. Au bani și se veselesc. Fără muzică e urât. Apoi ne uităm și noi cum se petrece la ei. Asta e partea lor!”

Destăinuirile lui Polifronâci

“(...) Polifronâci nu rezistă mult tăcerii și începe să vorbească. Primele cuvinte se pierd risipite; nu-l ascult. Apoi întorc capul și-l privesc. Pletos, cu barbă lânoasă, încrețit la frunte, - luna cu razele ei, se oglindește în părul uns și obrazul lui pare aureolat ca la sfinții din icoane. Uit că e un biet pescar lipovean și cred că în față-mi stă un sihastru.

 

Involuntar, prind spusele lui și mă concentrez. Astfel, din vorbele lui, simple, necăutate, aflu micile bucurii precum și păsurile lui și ale pescarilor. După ce îmi descrie, amănunțit, pe toate rudele lui, cu nepoți și strănepoți, nume și pronume, griji și necazuri, trece și la descrierea, mai generală, a populației. Din noutățile vieții lor cea mai recentă a fost descoperirea unui sort nou de pește, în cantități mari, nemaivăzut și necunoscut vreodată. Explicația ar fi metamorfozarea pe care o suferă unii pești, după veacuri. 

 

Apoi, din cuvintele lui netivite în citate, filosofii sau sugestii, mi se desemnează această realitate crudă a vieții lipovenilor pescari. De dimineață până'n seară, iar adeseori, zile și nopți întregi, ei se hărțuiesc năprasnic, tenace, în sudoare și sânge, cu marea și capriciile ei, nici odată ajunși să fie cunoscuți de lumea largă, pentru viața lor sacrificată, în scopul lor atât de puțin prețuit, cum este alimentarea pieței noastre sau universale, cu pește. Acasă se războiesc cu alte imagini ale vieței lor: cu „optovichi" (engrosiștii), „pereepeţ" (perceptorul) și adeseaori cu inundațiile.

 

Un podeț și canalul Vâlcovului (1929)

Toți locuitorii sunt săraci. Anul întreg, ei se aprovizionează cu obiectele și alimentele strict trebuincioase traiului, pe datorie, de la acești engrosiști, vreo trei la număr. Acestora pescarii le datorează averi. După începerea pescuitului, aproape întreaga recoltă, cu înșelări și scăderi la cântar, sub motiv că peștele este ud, intră în mâinile engrosiștilor, pe un preț redus, pentru acoperirea datoriilor în mărfuri, de obicei cedate scump. Cealaltă parte a recoltei trece la „pereepeț" și la ei rămâne puțin sau nimic din munca depusă. Dar cât pește nu se strecoară, pe sub mână, persoanelor în mâinile cărora se află puterea să le facă șicane și să-i oprească de  pescuit! Asta însă nu se află niciodată. Pescarul știe să tacă spre a nu-și atrage răsbunarea. Ei se conduc după o zicală, populară în viața lor: „Pe Dumnezeu nu-l vezi, iar până la Vodă este departe " și nu crâcnesc, nu se plâng, își duc cu resemnare, religios, viața de câine.

 

În schimb, Duminica, cu ultimul ban, asudat și chinuit, se înființează la cârciumă. Beau mult, dansează până la ultima fărâma de putere „cazacioc" și în acest fel își scutură necazurile și uită că mâine se înhamă de-a capăt, la aceeași poveste. Viața lor se închide adeseaori, năpraznic, în fundul mării. Rarii lipoveni cari mor creștinește, acasă, tot în apă își odihnesc oasele. În cimitir, după săpătură de jumătate de metru, e apă și coșciugul se așează în ea: prin apă trăiesc, mor, se chinuiesc, și acolo-și află și culcușul.”

Imagine din Vâlcov (1939)
pe coperta revistei "Natura"

Despre messieurs Luca et Maxim, vrăjitoare și despre nudiști

”Azi e sărbătoare. Dimineața lipovenii, până la sfârșitul obedniei la biserică, se „distrează" cu ceaiul. Această desfătare pare să nu fie din cele ușoare și prielnice trupului. Sudoarea puternică, multă, lucește pe fețele lor; mai se furișează în farfurioara din care sorb lichidul; ei mai aleg un firicel de zahăr, îl pun între buze și dinți, suflă ca din foaie să mai răcorească lichidul și-l trag cu gură țuguiată și numai termină să respire, mulțumiți, senini. Se va sfârși slujba religioasă și apa fierbinte a ceaiului se va înlocui. Ceainicele vor dispare; va răsări „garmoșca" și o tobă și beția, solidă, sățioasă, se va încinge, până ce Grișa va refuza să le mai dea vin. 

 

Contemplările și gândurile mele se întrerup la apropierea lui Grișa, care se interesează dacă nu-mi va face plăcere să vorbesc franțuzeşte cu lipovenii. Aceste două noțiuni: lipoveni și limba franceză, apropiate, par ca negativul și pozitivul, care mereu se îmbrâncesc. De aceea, neîncrederea, ironică, mă trădează.

- Poftiți, poftiți, să vedeți! - mă îndeamnă Grișa.

Am fost, am văzut și urechile mi-au auzit. Sunt doi lipoveni - Maxim și Luca; cam de vreo 50 de ani, pescari amândoi și cu chipurile obișnuite: blonzi, bărbile roșii și cu niște cămăși ce se încheie la gât, într'o parte, „cosovorotchi“. 

 

La apropierea mea s'au sculat și mi s'au adresat în limba curentă franțuzească, accentuată puternic de acea notă cântătoare, specific slavă. N'am răspuns dar am râs cu hohote, mult, spre nedumerirea lor și pe urmă ne-am împrietenit. În timpul marelui răsboi Rusia a făcut un schimb de flotă cu Franța, urmând obiceiul statelor amice și cei doi prieteni - lipoveni, pe atunci marinari, au nimerit în Marsilia, unde au stat mulți ani și după răsboi. La urmă, dorul învingând, au venit acasă și iarăși sunt pescarii: Luca și Maxim.

Regele Ferdinand pe pontonul din Vâlcov (1925)

(...) V’aș povesti de o vizită făcută unei vrăjitoare - lipovence, tot astăzi, dar cedez promisiunilor date amicului meu I. Gh., care m'a speriat cu toate pacostele din lume, care îmi vor cădea pe cap, dacă ea va afla despre divulgarea publică a activității sale, - și tac. Superstiția e mare lucru! Vă spun doar la ureche: dacă vi s'au făcut farmece, cumva, vreodată, ea află. Se desbracă noaptea, goală, se frământă, iar dimineața, rezultatul e ca în palmă. Tot ea, dintr'o privire, descoperă dacă bărbatul face uz de palme în căsnicie. Puneți-vă în gardă, amatorilor de senzații și de păcate, nu însoțiți pe domnișoare la această nouă Mafalda.

Formalități ca la frontieră. Se cercetează acte, legitimații și, în fine, plecăm. Parcurgem tot Vâlcovul, liniștit și cuibărit pe ambele maluri ale canalului. Marea ne întâmpină, jucăușe și desmierdătoare. Vreo 15-18 km., în lotcă, străbatem marea ca niște autentici pescari, curagioşi ți grozavi, înghițind de rușine vaietele rebele, isbucnite la clătinările mai pronunțate ale bărcii. Ajungem sdraveni și mulțumiți de sfârșitul călătoriei. 

 

Centrul orașului și o vedere generală din Vâlcov - 1929

 

Volciocul este o plajă plăcută, întinsă, cu o mulțime de căsuțe din „lampaci". Datează mai de demult, însă n'a ajuns să fie cunoscută înăuntrul țării. Aici vin să-și petreacă vacanța locuitorii din orașele apropiate de Vâlcov. Comod, fără amenajări speciale, lumea petrece, simplu, ca acasă. Se găsesc și unele doamne și domnișoare gătite și vopsite, aducând atmosfera plajelor cunoscute. Pe alături, tinerii bronzați fac de sentinelă și aceleași idile vechi, ca lumea, se țes pe nisipul mării și se sfârșesc odată cu sezonul. Dar prietenul meu, surâzând ștrengărește, vrea să-mi arate altceva. Într'adevăr la vreo 3 - 400 m., pe malul Limanului, nămolul probabil că are calități miraculoase pentru sănătate. Aici bolnavii și bolnavele uită să uzeze de îmbrăcăminte, și așa, în costumele lui Adam și Eva, se simt minunat, îmi închipui că nămolul ar putea să le strice costumele de baie, și de aceea, spiritul practic al economiei șterge orice jenă.

Plimbarea prin Vâlcov s'a terminat. Vaporul ne poartă spre alte meleaguri, Vâlcovul se micșorează, rămâne departe, soarele apune și simți cum tristețea și nostalgia după locul părăsit se așează nepoftită, în suflet și zici: Rămâi cu bine, oraș al viselor, nu te voi uita!”

 

 

Sursa: articolul “Vâlcovul – Veneția României” – semnat Serafim Cadan – publicat în “Universul literar” - numărul din 17 septembrie 1938 - răsfoit din colecția Bibliotecii Digitale a B.C.U. "Lucian Blaga" Cluj Napoca