1932: O zi din viața primei femei taximetrist din Bucureşti

Prima jumătate a secolului al XX-lea – îndeosebi perioada interbelică – au reprezentat epoca în care femeile au cucerit, pas cu pas, poziția în societate pe care o ocupă și astăzi. Dreptul câștigat de femei de a profesa meserii rezervate până atunci exclusiv bărbaților a constituit o etapă importantă în “lupta pentru emanciparea femeilor”. Această aspirație a femeilor nu era însă doar un moft. În lipsa unei adevărate independențe financiare, femeile ar fi rămas tributare veniturilor câștigate de soții lor. Iar autonomia financiară nu se putea câștiga decât prin munca proprie.

Astăzi o să vă povestesc - ajutat ca de obicei de relatările reporterilor interbelici - despre prima femeie taximetrist - "șofeur de piață" cum li se spunea taximetriștilor în acea epocă - din România. Această doamnă, Sevastița Georoceanu pe numele ei, era soția unui medic de plasă, mic proprietar de moșie, și a primit permisiunea de a conduce din partea bărbatului ei după o îndelungată “luptă conjugală”. Ea a profesat meseria de taximetrist doar în București pentru că, nu-i așa, “provincia nu tolera încă excentricități”.

 

Povestea unei zile din viața de taximetrist a "energicei oltence" a fost consemnată de reporterul interbelic Margareta Nicolau și publicată în săptămânalul “Realitatea Ilustrată” - numărul din 12 mai 1932. Să citim așadar:

Sevastița Georoceanu - prima femeie taximetrist din București

Povestea tinerei “șofeurițe de piață”

 

“Desigur că în clipa când tânăra femeie s’a hotărât să se așeze la volan ca șofeur de meserie, drumul burghezesc al căsniciei pornise pe panta dureroasă a clarificărilor, din care emană de obicei acea dârză voluptate pentru muncă și izbândă în viață. Bărbatul, medic de plasă și proprietar de moșie, a rămas întâi uluit de decizia soției. Provincia nu tolerează excentricități. Zvonul noutății ieșite din comun aleargă mai iute ca vântul, ca să alimenteze mai apoi săptămâni și luni conversațiile căminurilor, adumbrite încă de parfumul unei rămășițe de patriarhism. Ei, dar farmecele femeii și surprinzătorul ei dar de convingere - la timp priincios - sunt arme invincibile! După nesfârșite discuții casnice, și cu valul de revoltă din ce în ce mai atenuat, bărbatul a dat voie soției, cu deplină încredere, să îmbrățișeze meseria de șofeur, practicată până acum la noi în țară numai de bărbați.

Doamna a apărut la început pe piața Capitalei, cu carnet de amatoare. Ce bine se pricepea atunci, cu câteva cuvinte de glumă, să cumpere tăcerea agenților de circulație, care răsar ca o amenințare la fiecare colț de stradă. Apoi a venit examenul și ca să nu se umilească în fața bărbaților, a rugat pe unul din profesorii examinatori să-i dea câteva lecții în particular, ca să afle chestiunile speciale care avea să i le puie comisia.  

 

Odată intrată în posesia carnetului de șofeur și-a și fixat punctul de stație - Piața Teatrului Național, în fața restaurantului Elisee. Deși nu cunoștea bine Capitala, ochise că acolo trebuie să fie punctul cel mai bun. Dar cum poliția oprește staționarea mașinilor la această importantă intersecție, reuși să se strecoare o vreme prin tangentă. Se prefăcea că așteaptă pe cineva, până apărea clientul. Socotind apoi că drumul drept e cel mai sănătos, s’a așezat statornic în piațeta Vasile Lascăr și laolaltă cu toți tovarășii de breaslă, s’a supus și ea plictiselii lungilor și interminabilelor așteptări. Deseori răsfoia o carte sau o gazetă, dar gândurile se învârteau în jurul aceluiași punct obsedant: reușita meseriei, care aduce bani și încredere în puterea de isbândă a țelului propus. Și care a fost acesta? Doamna provincială nu face parte din nici o grupare feministă.

Ultimii ani i-a trăit la țară, la moșie. Legătura cu oamenii însă nu i-a lipsit și mai adăugând și constatările făcute din proprie experiență, a ajuns la convingerea că situația femeii la cămin, omițând anume neplăceri, e în primul rând plină de nesiguranță. Și și-a îndreptat atunci privirile spre atâtea femei rămase la mijloc de viață, stinghere, fără rost casnic și fără vreo meserie, care să le procure un cât de umil mijloc de existență.

La manivelă...

Volanul nu e greu de condus, iar sângele rece cu care lucrează femeia, când și-a strâns în frâne nervii, e surprinzător.

- De ce - și-a spus soția medicului - meseria aceasta să nu aibă și ea concurentele ei? Ar fi o pâine câștigată demn și fără multă greutate. 

Și astfel începutul a fost făcut...

 

Când doamna șofeură a apărut în redacție am încercat o mică decepție. Mi-o închipuiam o făptură înaltă, cu timbrul vocii grav și mișcările autoritare, largi, de aer liber. În locul ei a apărut o femeiușcă de statură mică, zâmbitoare și guralivă din cale afară. Ușurința vorbirii o îmbrăca într-o haină extreme de simpatică. A părăsit provincia hotărâtă să muncească pentru că soțul și-a înglodat recent moșia cu datorii.

- Și cum vă înțelegeți cu clienții?

- Deocamdată, până ce ideea va prinde și oamenii se vor obicinui, sunt încă multe de îndurat. Mulți fac confuzii umilitoare. Îi pun însă imediat la punct, atrăgându-le atenția că nu numai mașina mea e pe piață....

Și cu un surâs nu tocmai dulce, adăugă:

- La noi lucrul cinstit prinde greu...

 

În seara vizitei, făcea serviciu de noapte și m’am urcat în mașină, alături de ea, din dorința de a-i urmări activitatea. Obsesia a împins-o tot spre piața Teatrului Național. La început sergentul i-a interzis staționarea.

- Las-o dracului șefule, că nu pierzi nimic.

- Mă amendează, coniță .

- Doar dac’ai avea vreo inspecție.

În același timp ieșise dela Elysee un actor, rotind ochii după un taxi.

- Hai, amice vino aici, avem doar un automobil de piață.

Și am făcut imediat prezentarea d-nei șofeure. Tânărul Ronea, după ce s’a lămurit, m’a privit puțin încurcat.

- Vezi, eu mă duc să iau o doamnă dintr’un loc oarecare, pentru a merge cu ea în altă parte....

- Te-am luat de client.

- Trebuie oarecare discreție. Doamna nu vrea să fie văzută. Și mai ales recunoscută...

Iată un inconvenient, care contează în cariera femeii șofeur. Desigur că și de-acum înainte, tot ce nu poate fi scos în vileag cu inima deschisă, va ocoli taxi-ul șofeusei. Amorezii vremelnici vor să fie scutiți de surâsuri ironice și ascuțișuri de priviri în care întrevezi un supărător rechizitoriu.

 

Scurt timp după despărțirea noastră de cel care ar fi putut să ne fie client, iată că sosește și temuta „inspecție”, în persoana sergentului major Traian Ioniță, jovial tip caragialesc, care cum ne zărește începe să ne facă gesturi disperate, să o luăm din loc. Doamne, ce mișcare printre agenți aduce sosirea lui! Hainele cafenii se pregătesc parcă de paradă, atâtea parlamentări au loc, în care ordinele sboară cu rigide tresăltări de musculatură facială. Și am pornit-o în sus, departe, dincolo de Capul Podului, dincolo de Vila Minovici, dincolo de Potou. Fiat-ul parcă sbura și stăpâna lui îmi atrase atenția:

- Am niște roți, toate moi. E o plăcere să mergi. Dar deodată în plin câmp farurile s’au stins brusc, iar motorul a stopat.

- Ce-i, ce s’a întâmplat?

- Nimic, lasă că-i vin eu de hac. Am mai pățit odată așa. De altfel am simțit încă mai adineauri, că motorul are să se înece.

S’a dat jos și scoțându-și sculele, mai mult pe bâjbâite, și-a făcut reparația.

Localul la care am oprit era aproape pustiu. Chelnerii ne-au primit întâi drept clienți și când le-am făcut cunoscut că noi la rândul nostru îi așteptăm, surâsurile li s’au oprit pe dată.

- Puteți aștepta atunci mult și bine, sunt doar vreo câteva perechi în „chambruri”.

- Dă-le de veste, cari vor să meargă spre oraș…

- La ziuă!

Prorocirea lor nu s’a împlinit. Câțiva bărbați, însoțiți de o duduie, au ieșit din local. Începură să dea târcoale, cu oarecare curiozitate și numai după invitația noastră s’au urcat în mașină. Pe drumul lin, convorbirea s’a închegat de la primele rostogoliri ale roților.

- De ce vă avântați așa departe, în plină noapte?

- Revolverul este tovarășul care-ți ține cel mai bine de urât…

- Și ce ai să poți face cu el, când ți s-au imobilizat mâinile și o persoană străină a trecut la volan?

- Nu-i dai răgaz să ajungă până acolo. Apoi persoane suspecte nu iau în mașină, oricât mi s’ar oferi.

- Invitații primiți?

- Firește.

Unul dintre bărbați chicoti înainte de a-și formula dorința.

- N’ați vrea să ne întovărășiți și pe noi la „Castelul cu Flori”?

Am ciocănit nervos cu degetele, speteaza canapelei.

- Doamna cunoaște, îmi pare, variete-ul?

Un mic reglaj...

- Speluncă…  Aveam de gând să fac un reportaj și la ultima mea vizită în local n’am găsit personagii tocmai interesante. Firma e cea care împrumută tot farmecul. În seara aceasta însă, frumoasa d-voastră tovarășe îi va da dreptul să o poarte.

Ați văzut vreodată zâmbete de alviță, care se întind la nesfârșit, iar la capăt aștepți să vină ceva, un cuvânt de răscumpărare și înghiți atunci desgustat în sec? Brusc domnii tăiară firul oricărei convorbiri. Automobilul la destinație taxă 58 de lei. Doi lei au rămas bacșiș.

 

Imediat după ce i-am debarcat am început din nou roata prin centru, dar poliția devenise de-o conștiinciozitate îngemănată virtuții.

- Carnetul... Carnetul..! - sâcâiau ei, la fiecare nouă încrucișare de străzi.

Și d-na șofeuză, nu știu cum făcea, dar de fiecare dată uita unde l-a pus și în timpul acesta câte un gură cască privea cu o curiozitate bovină așteptând deslănțuirea hărțuielilor obicinuite străzii. În trei ore am avut opt călători.

În dreptul statuii Brătianu un viraj forțat a înțepenit mașina. Stăpâna a luat mâinile de pe volan și cu o liniște care nu spunea nimic și-a aprins o țigară.

- Trebuie să oprim un șofeur, pentru că eu acum nu-i mai pot face nimic.

Cu un gest al brațului a oprit primul automobil. Conducătorul s’a dat jos și fără cârtire și-a început munca.

- Nu prinde manivela... mi se plânse ea. Nu-i acumulatorul bine încărcat și nu mai poate porni contactul.

Când motorul a prins din nou viață am rugat-o să mă însoțească spre locuința mea. La despărțire și-a formulat dorințele: o mașină mare, frumoasă, elegantă și din zori și până seara șiraguri nesfârșite de clienți. Existența asigurată prin propriile mijloace vindecă răni, deschizând zări de încredere în viață.”

 

 

Citește aici: Confesiunile prime femei taximetrist din București

Sursa: 

 

- articolul “Și la volan…” - semnat Margareta Nicolau – publicat în săptămânalul “Realitatea Ilustrată” - numărul din 12 mai 1932 - disponibil online în colecția Bibliotecii Centrale Universitare "Lucian Blaga" Cluj-Napoca