“Ostași
români, voi știți ce mult a suferit patria noastră timp de 200 de ani, în care
vi se răpiră mijloacele de a apăra bărbătește drepturile ei. Astăzi aveți
această ocazie de a arăta din nou vitejia voastră. Europa întreagă stă cu ochii
ațintiți asupra voastră. Nainte dar cu inima românească și lumea să ne judece
după fapte. Faceți să fâlfâie din nou cu glorie drapelul românesc pe câmpul de
bătaie, acolo unde strămoșii noștri au fost secole întregi apărători ai legii și libertății.”
Astfel își mobiliza Domnitorul Carol I oștirea sosită în
fața fortificațiilor de la Plevna, în 20 august 1877. Iar armata româno-rusă a
cucerit, pas cu pas, redutele Grivița 1 și Grivița 2. Au urmat predarea
comandantului turc Osman Pașa și victoriile din luptele de la Vidin și Smârdan.
La sfârșitul războiului România era recunoscută ca fiind un stat independent. Tocmai
de aceea, mărturiile contemporanilor acestui război sunt importante. Iar
amintirile unui copil din aceea perioadă au farmecul lor. Ele au fost
consemnate de reporterul Alex F. Mihail în articolul “Războiul din
’77 văzut de martori oculari”, publicat în numărul din 8 septembrie 1937 al
revistei “Realitatea
Ilustrată”:
Moș Vasile și alți doi veterani ai războiului de la 1877 povestind în anul 1937 despre căderea Griviței |
“Nici
nu ți-ar veni a crede, că sunt numai șaizeci de ani, de când eram sub jug
turcesc. Dacă n'ar mai trăi oamenii din acea vreme care să ne povestească din
cele văzute, ni s'ar părea că toate sunt niște născociri. Când treci pe la
porțile I.O.V. -ului (notă: Casa invalizilor, orfanilor și veteranilor de război),
nu se poate să nu dai de vreun veteran sfătos cu care să poți sta de vorbă. Eu
am întâlnit astfel pe Moș Vasile, înaintat sergent chiar în fața redutei
Griviței. Cu favoritele albe, bătute de vânt și pieptul plin de
decorații, atârnate pe mantaua cazonă, povestea:
‹‹Am cucerit noi reduta Grivița, la 30 August 1877. Dar
în dosul ei a răsărit alta... Nu se mai isprăviau și turcii stăteau la
pândă în adăposturi bine pregătite și cum ridicam capul din șanț, trăgeau...
Numai noaptea ne mai furișam prin vreun lan de porumb; uneori toată hrana
pentru o întreagă zi era un porumb necopt...››
Războiul de la 1877 văzut prin ochii unui copil
Amintirile lui Moș Vasile
au răscolit și pe ale mele. Aveam pe atunci 3 ani și jumătate; totuși
mi-aduc aminte, parcă ar fi fost ieri: Tatăl meu avea o farmacie în orașul
Mihăileni din jud. Dorohoi, într'o casă având la fațadă stâlpi rotunzi de zid
şi o terasă de piatră. În fața farmaciei noastre s'au oprit grănicerii din
Mihăileni, înainte de lua drumul, pe jos, spre Dunăre, căci tren nu era. Mi-i
aduc aminte pe soldații voioși, bine îmbrăcați, cu vârful poalelor mantalei
ridicate până la brâu, cu baionete foarte lungi, așezate la arma și unii cu
felinare, care se clătinau în colo și'ncoace la gura puștii. Compania a
făcut front în stradă, iar ofițerii strânși pe terasa farmaciei, au ciocnit cu
toții câte un păhărel de licheur, preparat de tata. Iar lumea din oraș, strânsă
în jurul ostașilor le ura să se'ntoarcă sănătoși. Mulți orășeni și mai ales
orășence i-au petrecut până departe, pe drumul spre lași...
Fosta farmacie din Mihăileni - astăzi Unitate de Asistență Medico-sociala probabil casa copilăriei reporterului Alex F. Mihail (vezi și primul comentariu la articol) |
Chiar în aceiași zi,
coana Emilia Bucșenescu, văduva lui Aga Bucșenescu a adunat în casa ei, de
peste drum, o droaie de copii - printre care eram și eu – și ne-a pus
să facem scamă. Fiecăruia i s'a dat câte-un petec alb de olandă din care ne
învăța să scoatem firele, pe care le puneam apoi grămada. Pregătim ajutoare
pentru “răniții din răsboiu" ne-a explicat coana Emilia. În capul meu se
petrecea ceva straniu. Cuvintele “răniți", “răsboiu",
“învingători", se învârteau, producându-mi un sentiment de neliniște.
Greutatea și răspunderea prin care trecea țara și fiecare dintre locuitori,
erau lucruri, pe cari nu le puteau cuprinde o minte de copil. Deocamdată,
falanga noastră mică făcea scamă cu un sentiment de inconștiență, plăcere și
mândrie, văzând importanța la care ne ridicasem. Cu acest prilej, cântam cât ne ținea gura:
“Arme, arme,
Arme ne mai dați!"
Era un cântec nou,
răspândit de îndată ce armata noastră a început să treacă Dunărea. Iar în
timpul asediului de la Plevna, toată lumea fredona:
“Grivițo, Grivițo fa!
Eu colanul ți-oi lua
Și'napoi nu ți-l-oi da!"
Îmi mai aduc aminte
cum tata, care reprezenta Crucea Roșie, a adunat din oraș îmbrăcăminte caldă
pentru soldați, căci se aștepta un răsboi lung, o iarnă grea. Totuși, după
căderea Griviței, se svonise că turcii se vor da bătuți și răsboiul se va sfârși
repede. La sosirea acestei vești bune, s'a făcut mare “luminație" la
Mihăileni. Toată lumea și-a pregătit de cu zi bulgări mici de pământ umezit, în
care fuseseră înfipte lumânărele. Bulgării servind de sfeșnice, au fost așezați
pe la ferestre, câte 5-6 sau mai puțini, după puterea gospodarului. Pe
strada care urca la deal, între grădina publică și biserică, s'au dat foc la
niște butoaie cu păcură, ale căror flăcări se ridicau până la cer, iar
tată-meu, în fața farmaciei, pregătise un foc bengal și cu artificii cu totul
nou, spectacol care nu mai fusese văzut până atunci la Mihăileni. Mai ales,
rachetele, cari țâșneau în sus, uimiră și entusiasmară pe toată lumea. S'a
strigat “Ura!”, “Trăiască armata română!", “Trăiască Domnitorul
Carol!" și s'a cântat cu mult avânt: “Am un leu și vreau să-l
beau!", cântec pe care mulți l-au tradus în fapt. Pe acea vreme nu
fusese compus încă imnul prin care este slăvit Suveranul Țării. Unii au
cântat: ”Deșteaptă-te Române!".
Domnitorul Carol I întinzând mâna lui Osman Pașa după căderea Plevnei |
Totuși, răsboiul nu
s'a terminat cu toate că fusese cucerită Grivița. Se prevedea acum din nou un
lung și greu răsboi, proorocire care din fericire, nu s'a adeverit. Mi-aduc
aminte că în preajma Sfântului Niculae a venit tata acasă într’un suflet,
strigând pe stradă:
“A sosit o telegramă
că s'a predat Osman Pașa!"
Știrea aceasta care
însemna pecetluirea independenței Tării și chemarea Românilor la o viață nouă,
a determinat sărăcirea multor speculanți. Aceștia se îmbogățiseră în timpul
răsboiului și din lăcomie de câștig își puseseră toată averea la bătaie,
spre a trimite cât mai multe provizii peste Dunăre. Pentru dânșii pacea venise
prea repede. Predarea neașteptată a lui Osman Pașa le-a fost fatală, ei fiind
angajați în fel de fel de transporturi de merinde, ce se făceau cu carele cu
boi și care erau înnămolite pe drumurile noroioase ale Bulgariei. Îmi aduc
aminte de unul care venea mereu pe la noi, pe acasă, tânguindu-se că nu știe
nimic de soarta carelor sale.
Vizita la I.O.V. mi-a
reîmprospătat toate aceste amintiri, așa ca m'am pomenit nu prea atent la
vorbele lui Moș Vasile, care-și termina povestirea astfel: ‹‹Și așa cum îți spuneam, de multe ori n'am avut ce mânca,
dar de lăsat tot nu ne-am lăsat...››
Sursa: articolul “Războiul din ’77 văzut de
martori oculari” - semnat Alex
F. Mihail - publicat în numărul din 8 septembrie 1937 al revistei “Realitatea
Ilustrată” - citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor
Natalia Oniceag-Chira
RăspundețiȘtergereFrumos articol! ... de ieri.. dar azi, casa parintilor acelui copil exista si arata chiar foarte bine. Acum isi are sediul "Unitatea de Asistenta Medico-Sociala".
Am fost de cateva ori in Mihaileni, am o verisoara acolo. Dupa ce am citit articolul am vorbit cu ea. Si casa ei are peste 100 de ani, a fost si a ei candva farmacie, e destul de mare, o casa evreiasca mostenita, si am crezut ca despre a ei este vorba. Dar casa ei nu era construita pe vremea razboiului de independenta. Ei ii spun casei din povestirea dvs. "la conac". Sper sa fie adevarat! O seara buna!
foarte interesante detalii... de ieri,... de azi!
RăspundețiȘtergeremultumesc!
Da. Au fost eroi. Peste tot, tot cuprinsul României e plin de urmele lor. Cine își mai aduce aminte de oamenii aceea?.. Mă bucur că mai este câte cineva căruia îi este dragă istoria, și răsfoiește vechi jurnale, cronici care s-au scris pentru lauda acestei zile. Și poate fără postarea ta, aș fi uitat și eu, și oricum aș fi știut mai puțin.. Mulțumesc.
RăspundețiȘtergereCe vremuri grele și ce frumos povestite! Da, țara aceasta a avut și are eroi și oameni demni. Cinste lor! Evocarea de față ne amintește că letargia este păguboasă și le permite trădătorilor să „lucreze” nestingheriți.
RăspundețiȘtergereÎntotdeauna a fost așa. Chiar și atunci...
ȘtergereTe mai aștept pe blog, Florin!