Vă invit să dăm o
raită prin lumea plină de farmec a lăutarilor de altădată. Faimoși în lumea boemă
a Bucureștiului interbelic, lăutari precum Ghiță zis „Paganini”, Vlădescu, Jean
Brumăreanu zis „Păsăraru”, Fănică Brânzoi sau Gavrilă Petrescu animau cu
arcușurile lor vrăjite atmosfera din cârciumile și tavernele cunoscute ale Capitalei. Chiar dacă în acele timpuri concurența acerbă a patefonului, a radioului și a "cinematografului vorbit" începuse să se facă simțită. Vă voi spune în cele ce urmează trei povești lăutărești descoperite în
presa interbelică:
Despre Ghiță Paganini
colegii de breaslă spuneau că a fost un lăutar care a câștigat într-o clipă cât nu
ar fi reușit să câștige ei, ceilalți, într-o viață întreagă:
“Era pe atunci destul de tânăr și de
talentat. Vânturile îl alungaseră în țara muscalilor...
Cânta, câștiga și era mulțumit că putea duce un trai destul de larg. Într-o noapte, un grup de ofițeri ruși
veniră să-l aresteze. Fu legat la ochi, apoi urcat într-o sanie. Sania
sbură cum sboară de regulă săniile rusești și după mai bine de un ceas de drum,
ajunse la conacul unei moșii. “Paganini” n-a știut
nici locul unde descinde, nici intenția celor ce-l arestaseră.
Lăutari pe Calea Victoriei |
Când fu deslegat la
ochi, muzicantul nostru se găsea în
mijlocul unui uriaș și luxos salon plin de cucoane, de domni și de ofițeri...
Mesele încărcate cu toate bunătățile din lume dovedeau că amfitrionii
organizaseră o masă ca în povești. Orchestra cea mare tăcu. Unul dintre cei
care-l “arestase” îl invită să cânte. Îi întinse o vioară și-l rugă în numele
gazdei și al invitaților, să cânte... „Paganini” fără să
stea prea mult pe gânduri își acordă vioara și începu să cânte. Cânta cu atâta
foc – mai de bucuria că arestarea a fost o simplă glumă, mai de cinstea cea
mare ce i se făcuse să fie „rugat” să cânte solo – încât asistența a rămas
extaziată.
Vrăjea pe atunci Ghiță „Paganini”
ca nimeni altul. Dar pe când asistența asculta mai atentă, fermecată de
arcușul maestrului nostru, plesni o coardă. Apoi a doua și la scurt timp a
treia. Paganini își concentră atunci toată puterea și toată... arta. Atunci se
produse minunea: a reușit să cânte întreaga partitură cu o singură strună... Într-un târziu, când a
isprăvit de cântat, asistența a izbucnit
într-un adevărat delir și l-a ovaționat vreme îndelungată. Mulți l-au
sărutat. Cucoanele i-au dat bijuterii iar cei mai mulți i-au dăruit ceasornice și portofele pline cu bani... Și ar fi avut bani și astăzi bani, poate, dacă
n-ar fi suferit de boala... foițelor.”
Jean Brumăreanu zis "Păsăraru" |
(sursa: articolul
“La bursa muzicanților” – semnat “Ion Tic” - publicat în numărul din 24 decembrie 1938 al revistei “Ilustrațiunea Română”)
Dorul lui Tache Iliescu
Urmează o altă poveste plină de farmec. Povestea unui lăutar dezrădăcinat, fiul "vioristului" Iliescu Chiorul din Constanța, cel care a plecat de mic din mahalale orașului de la malul mării, hotărât fiind să cucerească lumea
cântând muzică românească. Reporterul interbelic al revistei “Ilustrațiunea Română“ l-a întâlnit pe Tache Iliescu în vara anului 1935 într-o cafenea din Kőln (Colonia):
"Herr Kapelmaister" Tache Iliescu |
“Pe bulevard,
singurul local luminat era cafeneaua “Wien". Lume puțină în fața halbelor
de bere borțoase sau a sticluțelor fragile, cu vin acrișor de pe coastele orașului.
Prin fereastra larg deschisă care tăia bulevardul cu o pată vie de lumină,
veneau până la noi acordurile unei muzici. Ne-am oprit, fermecați. O vioară minunată, așa cum numai la bătrânul
Dinicu auzisem, cânta o “Ciocârlie" – să dai cu căciula după câini... Am rămas pe loc hipnotizați de arcușul
acela divin, care ne duce dintr'odată peste cei 2.000 de km. ce ne despărțeau de
patrie...
Nu ne-am putut
mișca din loc până ce ultimul acord, ca un oftat rupt din suflet, nu și-a pierdut
ecoul, prelung, în inima noastră. Abia atunci am putut năvăli, ca disperații,
în cafenea. Pe estrada orchestrei un grup de șase muzicanți în fracuri albe de
mătase ne zâmbeau cu șase rânduri de dinți de lapte, în niște fețe tuciurii. Cel
cu vioara, un bărbat gras, chelit puțin pe frunte, cu ochi ca aluna și fața
unsă, de bulibașă, ne întâmpină în nemțește:
- Was wünschen
die Herren?
Taraful lui Tache Iliescu |
Am rămas un
minut deconcentrați. Credeam că e un țigan de la noi, iar vioristul ne vorbea
într'o nemțească perfectă, ca orice “kapelmaistru" din orice cafenea
nemțească. Prudenți, l-am întrebat ce cântec cântase cu vioara lui fermecată. Și-atunci
vioristul, corect, schimbându-se la față, cu o lacrimă în colțul genelor, ne
spuse că e un cântec din țara lui.
Țara lui? Dar
care e țara lui?
Pe buzele lui groase “România"
primea fiecare silabă ca o mângâiere, ca un nume drag de iubită părăsită. Când a aflat că noi suntem români, cafeneaua
“Wien", de pe strada principală din Colonia a cunoscut un spectacol
extravagant. “Herr Kapelmaister" a început să joace, să plângă, să ne
pipăie, să ne sărute, căutând în vorba noastră, în accent și în haine, ceva
care să-i amintească de țară. În noaptea
aceea, la o masă mare din fundul cafenelei, cântecele din țară, de la doină
până la chiuiturile de rușine, țigăneşti, nu au mai ostoit până dimineața.
În fața
sticlelor mereu schimbate, de vin pișcăreț de Rin, “Herr Kapelmeister" a
părăsit și fracul alb și prestanța prusiană. Îl chema Tache Iliescu și era de fel
de la noi, din Oltenia. A plecat de mic din țară și nu a mai văzut pământul
românesc de 35 de ani. Tache Lăutarul
își plângea pe umărul nostru dorul pentru plaiurile și apele, pentru cerul și
pădurile frumoase pe care nu le mai văzuse de atâta amar de ani. Numai
vioara, cu cântecele învățate în copilărie, îl mai mângâia de dorul ce-i ardea
pieptul.
Pe figura lui
grasă lacrimile curgeau sincere când îi zicea “de jele" ca la noi, în Severin.
Lumea din sală aplauda entuziasmată patima pe care o punea el în cântecele
naive și triste de acasă, ce ieșeau din vioara lui fermecată ca o horbotă de
aur. Ajunsese unul din cei mai căutați șefi
de orchestră din Europa. Parisul, Berlinul, Roma, Milano, Londra și-l disputau,
ca pe un număr special de atracție. Când în fața unui local apărea afișul
imens cu inscripția: “Aici cântă Iliescu"
era sigur că face sală plină. Străinii, deși nu înțelegeau jalea lui, îi
apreciau muzica.
- E muzică
românească, anunța Iliescu.
Și astfel în
inima multor străini, muzica lui Iliescu deștepta sentimente de simpatie pentru
noi. Propaganda lui gratuită și sinceră n'a relevat-o nimeni!...
Multe nopți de
jale și de plâns ușurător ne-a dat Tache, lăutarul, care ne cânta la ureche “Pe
ulița armenească"… plângând și el alături de lacrima noastră de dor.
Când am părăsit
Colonia, Iliescu ne-a condus cu tot taraful la gară și ne-a făcut o ultimă cântare.
Am plâns ca niște copii și cravata de ultimă modă a lui Iliescu s'a muiat de
lacrimi. Au aflat atunci toți pasagerii expresului dulceața doinei noastre și
am văzut câteva cucoane din vagonul cu paturi ștergându-și cu discreție ochii
cu batista.
Au trecut câțiva
ani. De Iliescu nu auzeam decât din ziarele care-i anunțau trecerea prin
diversele metropole ale lumii. În drum spre țară, m'am oprit pentru 24 ore la
Milano. La barul “Cambari" cânta Iliescu. Am stat atunci o săptămână la Milano. Și am plecat condus din nou de taraful lui Iliescu. Când să plece trenul,
Iliescu s'a apropiat misterios de mine și mi-a făcut semn că vrea să-mi spuie
ceva confidențial. Mi-a șoptit la ureche:
- Dacă treci pe la Constanța, întreabă
de Iliescu Chiorul. E tatăl meu. Și spune-i că nu am uitat “Ciocârlia".
I-am promis. Când
trenul a plecat, cu lacrimile în ochi, Iliescu îmi cânta “Ciocârlia".”
(sursa: articolul
“Tache, lăutarul” – semnat “Rim.” - publicat în numărul din 14 august 1935 al revistei “Ilustraţiunea Română”)
La un “chef pe nisip” cu Vlădescu “Caic”
Voi încheia cu o amintire povestită de un
alt lăutar celebru al vremii, Vlădescu - căruia i se mai spunea și “Caic", pentru că a cântat
multă vreme la Constanța. Povestea - mai banală poate - ne dezvăluie totuși un
crâmpei din atmosfera boemă a chefurilor de altădată:
“ – Îmi reamintesc – spune Vlădescu – de una Cunigunda, o nemțoaică trăsnită și capricioasă care vrăjise un căpitan de vapor. Bietul căpitan... Într-o noapte, spre revărsatul zorilor, când cheful era în toi, i-a cerut să mergem la Mamaia și să facem un... chef pe nisip. Și ne-am dus, cântănd cântece de inimă albastră. Cheful s-a terminat cu o plimbare pe mare, iar plimbarea cu un accident pe care era cât pe aici să-l plătim cu viața... Svăpăiată cum era, nemțoaica ținea morțiș să danseze în barcă. Așa că ne-am răsturnat în apă. Noroc că eram aproape de mal. Mi-am stricat vioara, pe care căpitanul mi-a plătit-o dealtfel – cinstit-negustorește.”
(sursa: articolul “La bursa muzicanților” – semnat “Ion Tic” - publicat în numărul din 24 decembrie 1938 al revistei “Ilustrațiunea Română”)
Un articol de exceptie, mi-a placut si sper ca impresia mea sa fie impartasita de cat mai multi...
RăspundețiȘtergereastăzi la România Cultural a fost difuzată o emisiune cu același subiect, dar cu alți lăutari...fiecare cu porecla lui , se spune că erau (interbelic) vreo 400...felicitări pentru articol
RăspundețiȘtergereSper si eu ca incursiunile in "cotidianul interbelic" va vor readuce pe blog. O lume cu bune si cu rele, dar plina de farmec, nu-i asa?
RăspundețiȘtergereAdor acest articol! Poate că doar atât a rămas din gloria acestor oameni, artiști care au făcut altădată fericiți pe cei care i-au ascultat. Rămân la idea că artistul e cetățean al planetei culturale. Nu contează națiunea, sau etnia, ei au fost artiști, și chiar dacă nu mai pot auzi, aș vrea să le trimit aplauze pentru felul în care au slujit muzica.
RăspundețiȘtergere