Sunetele străzii în Bucureștiul interbelic

Suntem fermecați astăzi de o sumedenie de fotografii care imortalizează imagini ale Bucureștiului interbelic. Pentru a descoperi cu adevărat farmecul acelor timpuri, imaginilor surprinse de lentila aparatului fotografic trebuie să le adăugăm un “ingredient” important: sunetul. Să încercăm așadar să dăm viață acelor imagini. Nu avem nevoie decât de puțină imaginație și de minime cunoștințe muzicale. Ajutorul nostru va fi, și de această dată Alex F. Mihail, reporter al revistei “Realitatea Ilustrată”:

Vânzători ambulanți de covrigi

“Când a sosit în țară principesa Maria de Edinburg, cea care a devenit soția principelui moștenitor Ferdinand al României, a fost ciudat surprinsă de strigătele vesele ale vânzătorilor de pe străzile Bucureștilor. Zic vesele, pentru cei deprinși din copilărie cu dânsele, strigăte devenite o tradiție pentru Capitala noastră... Dar tânăra principesă, de câte ori trecea în trăsură, tresărea surprinsă și întorcea fără voie capul, când răsuna prin apropiere vreun asemenea strigăt, sau mai exact cântec ciudat, care impresionează în mod curios pe acei ce vin pentru prima dată în București.”

„Mulți străini se plâng de sbieretele oltenilor, care încep să răcnească în zori de zi, de parcă ar fi în pădure, trezind “pe toată lumea din somn”. Prin „toată lumea” înțeleg pe cel ce de abia a sosit între noi. Bucureșteanul este atât de deprins cu aceste semnale încât nu le mai aude și doarme tun, oricât de tare ar striga olteanul. Vânzătorul vestește numai pe gospodinele harnice, pe acelea care se scoală de dimineață... De altfel - nu știu dacă ați observat - oltenii și ceilalți vânzători ambulanți trec pe itinerariul lor cu o mare regularitate, la anumite ore exacte; ei sunt un fel de ceasornic al mahalalei!

COCOȘUL DIMINEȚII

Când a sosit în București Regina Maria, am notat următoarele strigăte, pe care le auzeam adesea în apropierea palatului de la Cotroceni. Unele din aceste semnale ale negustorilor se mai aud și azi. Altele au fost modificate, sau au dispărut cu totul. Când răsuna glasul de cocoș strident și „agitato”:

- Varneviști! (Warme würste  - cârnați calzi)

Cu acel sunet prelungit glisando, de la nota “la”, până la ascuțitul „sol de sus”, știam că e ora 5 de dimineață și că mai pot să trag un somn...

- Varneviști! Varneviști! - striga vânzătorul.

Adică mai mult sughița decât pronunța silabele... De altfel, mai toți vânzătorii de stradă strigau atunci și strigă și astăzi astfel încât un străin nici nu înțelege ce are de vânzare olteanul. Nici bucureșteanul get beget nu deslușește lămurit cuvintele. Se ia mai mult după melodie, pe care o cunoaște foarte bine.

Se spune că Principesa Maria ar fi întrebat într’o zi ce strigă matinalul vânzător și i s’a explicat că varnevişti înseamnă cârnăciori cu hrean, cuvântul derivând de la nemțescul Warme Wărste – cârnați calzi. Pe vremea aceea, pentru o monedă de zece bani, lucrătorul bucureștean, care se ducea în zori de zi la fabrică, putea să-și cumpere o pereche de cârnăciori calzi cu hrean, pe care-i mânca apoi cu mare poftă, cumpărându-și de „cinci parale” pâine.

CORNURI

La 6 dimineața trecea un țărănaș cu picioarele goale și cu un coș jos și lat de răchită în cap. El cânta melancolic, într’o tonalitate cu trei bemoli, într’un tempo ce s’ar putea nota cu termenul consacrat în muzică un moderato:

- Cornuri calde! Franzele calde!

Pe vremea aceea, cu “un ban” - în realitate cu a zecea parte dintr’un leu - se puteau cumpăra patru cornuri. Cu un leu întreg s’ar fi putut cumpăra patruzeci de cornuri! Cântecul era destul de frumos și cu inflexiuni interesante. L-a utilizat mai târziu un compozitor muzical român, care locuiește în străinătate. De multe ori strigătul cornarului modest de pe malurile Dâmboviței, pus cu măiestrie pe note, a răsunat impresionant în sălile mari de concerte ale Parisului.

MIEL! MIEL!

Pe la șapte trecea un oltean cu miei, care – crescând energic sunetele - striga precipitato:

- Miel! Miel! Miel!

Mi se părea că spune:

- Scoală! Scoală! Scoală!

Auzeam ca prin vis și dormeam mereu... Imediat după dânsul venea un altul, care ducea și el miei jupuiți, atârnați pe cobiliță. Ăsta parcă striga pe un ton plin de reproș:

- Hai la miei!

Mi se părea un fel de dojană:

- Nu te mai scoli? Nu te mai scoli?

Deschideam ochii. Soarele era sus pe cer. Săream jos din pat și începeam să mă îmbrac.

FICĂȚEI

La opt se zărea în colțul străzii unul care vindea măruntaie de vacă și cânta, cu o voce de bariton, maestoso:

- Ficăței de vacă!

IAURT

La ora nouă auzeam pe iaurgiul meu, care se credea obligat să se anunțe de la o distanță de o sută de metri cu o voce țipătoare și agitată:

- Iaurt căimăcel!

Iar un altul, care-i făcea concurență și cu care o dată se luase la bătaie, punea cu glas bărbătesc, risoluto:

- Iaurt căimăcel!

Imediat după iaurgiu trecea pe lângă locuința mea o femeie cu lapte covăsit, care anunța pe mușterii ei cu următorul cotcodăcit de găină, precipitato:

- Lapte covăsit!

Pe la ora zece, din când în când, venea un țigan care spoia tingiri. Se vede că în alte zile colinda alte străzi. Acesta striga altfel, scherzando:

- Spoi tingiri!

Ultima notă o arunca vehement în văzduh, cu pasiunea aprinsă a unui tenor de operetă.

— Spoeeee!!

Cu siguranță că acum s’ar fi trezit toți leneșii ce poate mai dormeau pe strada mea. Dacă poate nu auziseră vocea pițigăiată a iaurgiului și cotcodăcitul femeii cu lapte covăsit, era însă imposibil să nu fi auzit vocaliza energică a țiganului.

ADEVĂRUL!

Iar mai spre seară, pe la cinci și jumătate, își făcea apariția un "jurnalist", cu “Adevărul”, care făcea să răsune strada cu următorul semnal strălucitor:

- Adevărul! Ediția a patra!

Așa se striga atunci, căci „Adevărul” avea patru ediții, din care ultima se vindea în Capitală.

Orice s’ar spune, strigătele acestea, specific bucureștene, înveselesc strada și gospodina așteaptă cu atenție și cu nerăbdare, uitându-se la ceas, semnalul furnizorului obișnuit. Mai e de observat simțul înnăscut al vânzătorilor ambulanți cari țin seamă în mod inconștient de diferite reguli teoretice muzicale, de echilibrul tactului, de pauze, diezi și bemoli indicați de tonalitatea respectivă de ritm... De bună seamă că aceste strigăte muzicale se explică astfel: în mod instinctiv vânzătorul a înțeles că strigătul vorbit produce un număr mult mai mic de vibrații și impresionează mai puțin ca o succesiune ritmată de note muzicale. Vânzătorii noștri ambulanți fac inconștient muzică, ca și Jourdain al lui Moliere, care făcea proză fără ca să știe...

Autoritățile sanitare au interzis vânzarea pe stradă a „crenvișilor” și a „ficățelului de vacă”. Unele dintre strigările de mai sus s'au modificat, după cum s’au schimbat și prețurile obiectelor vândute... Tabloul de mai sus a căpătat deci și un oareșicare interes istoric. Cu alt prilej vom reda strigătele vânzătorilor ambulanți din zilele noastre.”

Zgomotul de fundal al străzilor bucureștene, la care contribuiau din plin strigătele comerciaților ambulanți, ale vânzătorilor de ziare sau ale lustragiilor - care cu toții se agitau, discutau, se certau – a fost limitat prin toamna anului 1937. Autoritățile de atunci au trecut la contracararea acestui “adevărat dușman” al vieții cotidiene. Pentru un timp bucureștenii chiar au crezut că zgomotul putea fi învins. Dar asta este altă poveste...

Citește aici articolul: Zgomotul a fost învins?

Sursa: articolul “Compozitorii muzicali și strigătele oltenilor” – semnat Alex F. Mihail – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 22 iunie 1933