În vremurile de ieri, balurile și seratele erau cele
mai gustate petreceri colective ale ieșenilor. Prezența la balurile de sezon
sau la cele mascate era considerată ca fiind o condiție obligatorie pentru a fi
considerat ca făcând parte din protipendada Capitalei Moldovei. Balurile erau
adevărate ocazii de socializare și de afirmare socială. Aici domnii își
prezentau doamnele, doamnele își prezentau ținutele și domnișoarele erau
prezentate în lume. La baluri și la serate se puneau la cale alianțe, se
declarau iubiri sau dușmănii și... se dansa până la epuizare.
Dansurile
înscrise în carnetele doamnelor și domnișoarelor erau combinate alternativ
dintre cele “ce erau la modă”: gavota, valsul, polka, mazurka
(mai apoi: pas-de-quatre, pas-do-patineurs, polka en croix), cadrilul,
lancier-ul și Cotillon-ul) aceste din urmă trei alcătuind grupa
contra-dansurilor, adică a dansurilor de promenadă, convorbire și recreare. De
menționat sunt de asemenea ieșirile organizate în grădinile din preajma
orașului („La Pester”, “La Trei Sarmale", “Longa Vita”, „Tivoli”, “La
Pomul Verde”, dar nu numai), locuri în care în vremurile trecute “își
petrecea zilele de vară boierimea pașnică a mult pașnicului oraș Iași”. Despre
toate acestea ne povestește C. Luca-lași în articolul “Cum
petreceau ieșenii de
odinioară”, publicat în
numărul din 1 aprilie 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română”:
„Foarte puțini din generațiile de astăzi își mai amintesc
de petrecerile de odinioară ale ieșenilor de altă dată, și cu atât mai puțini
sunt aceia care au luat parte la acele petreceri. În timpul iernei, cu nopțile
nesfârșit de lungi, societatea înaltă ținea lanț balurile, soarelele și
picnicurile, unde întâlneai tot ce avea Iașii mai select. Au rămas de pomină
balurile date de familia Balș, ca și cele ale familiei Rosetti Roznovanu, fie în
casele de pe “Podul
Verde" (strada Carol de astăzi, fie în Palatul Roznovanu vis-a-vis de
mitropolie, în care acum e reședința Corpului 4 armată. În aceste saloane,
luminate de candelabre cu sute de lumânări, întâlneai familiile Manu, Sturza, Carp,
Ghica, Panu, Mârzescu, etc.
Străluceau frumoasele moldovence, îmbrăcate în rochii
comandate la cele mai mari case de modă din Paris și împodobite cu bijuterii și
coliere care costau o avere. De aici, din aceste reuniuni, au pornit marile
curente literare și artistice, care au ridicat Iașii de odinioară la faima de
oraș al culturii. Și nu lipseau nici de la o petrecere renumitele tarafuri de
Untat. La unul din aceste baluri, nemuritorul Liszt, care se afla printre
invitați, a întâlnit pe vestitul Barbu Lautaru care, după ce ascultase o bucată
executată de maestru, a susurat-o și el la vioară, fără nici o greșală, în
entuziasmul asistenței. Și în ziuă, bătrânul lăutar a plecat spre casă cu buzunarul
doldora de galbeni. Așa răsplăteau vechii ieșeni, iubitori de muzică, pe
adevărații artiști. După ce ascultau câte o bucată cântată cu măestrie “la ureche”, cu ochii plini de lacrimi, în semn de mulțumire,
umpleau paharul “cobzarului”
cu galbeni.
Citește aici: Franz Liszt şi Barbu
Lăutaru - o întâlnire memorabilă
Câți dintre bătrâni nu-și ștergeau pe furiș câte o lacrimă
răsărită în colțul genelor, ascultând fie pe Ionică Barbu, fie pe Ghiță Borteanu
cântând “Steluța"
lui Vasile Alecsandri! Căci lăutarii de pe vremuri puneau o parte din suflet în
bucata executată. Și când taraful ataca un cadril, o mazurcă sau o bătută cu
draci, nici pe bătrâni nu-i mai răbda inima să stea pe scaune, ci se luau la
joc, întrecându-se cu tineretul. Căci pe atunci nu se importase încă de la negri
nici unul dintre dansurile excentrice de astăzi. Nu se știa de charleston,
fox-trot, rumba, etc. Bătrânii moldoveni jucau și simțeau românește.
Ospețele de odinioară
Dar despre ospețe...? La aceste petreceri, pline de voie
bună curgea în valuri bătrânul vin moldovenesc de Cotnari, de culoarea chihlimbarului.
Se întindeau niște mese începute cu tradiționala dulceață, și de la care nu lipseau
nici minunații cozonaci moldovenești, care făceau faima gospodinelor. Cât
despre mâncăruri, erau gătite de bucătari specialiști, angajați din străinătate
cu mare cheltuială. Și ținea ospățul până în ziua albă, când invitații
înfierbântați de vinișor își strigau surugiii care erau și ei adunați cu toți
în bucătărie, unde se ospătau și beau cât le cerea inima. Căci gazda avea grijă
să pregătească un butoiaș cu vin și bucate pentru vizitiii musafirilor. După ce
trăsurile erau băgate la adăpost și caii la grajd, slugile se așezau pe
benchetuit. Și dimineața, când plecau trăsurile în convoi, rămânând fiecare pe la
casele lor, se trezeau din somn bieții ieșeni speriați de chiotele și de pocnetele
de bici ale surugiilor, care oricât ar fi fost de amețiți, se pricepeau de
minune să-și strecoare stăpânul care dormea liniștit în fundul trăsurii prin
străzile întortochiate ale Iașilor.
Grădina 'La Pomul Verde" |
Vara porneau ieșenii în convoi “cu cățel și purcel” la grădinile de vară din jurul orașului,
care clocoteau de chiote și de veselie, luându-și de acasă coșuri încărcate cu
tot felul de bunătăți. Și bogat și sărac uita de necazuri, la umbra
boschetelor, în tovărășia unui păhărel de vin bun. În dealul Copoului, unde e
astăzi școala normală “Vasile Lupu", era vestita grădină “La Pester", unde găseai cel mai bătrân vin
moldovenesc și unde ți se serveau cei mai gustoși “pui fripți haiducește" pe frigare. Tot așa și la grădina
“Longa
Vita”, astăzi “Viață
lungă“, unde staționau trăsurile
boierești de-a lungul șoselei cât cuprindeai cu ochii, ca și “La Trei Sarmale" din marginea Socolei. În afară de
aceste grădini care încingeau Iașii ca într'un brâu, erau și altele, în plin
centru. Astfel, în str. Banu era grădina “Tivoli” unde cânta taraful renumitului Iancu Flip; iar în
strada Mârzescu, lângă Teatrul Național, grădina “La
Pomul Verde” care mai există și astăzi.
Însă ceea ce deosebea aceste grădini din centru de celelalte de mai sus, erau
niște scene minuscule, construite din scândură, pe care se producea câte o mică
trupă italienească, franțuzească sau improvizată din diletanți, recrutați din
tineretul din acea vreme, care jucau comedii ușoare și alte bufonerii gustate
mult de ieșenii din acele timpuri. Pe atunci domnea în bătrâna Capitală
moldovenească mai multă voie-bună și mai puține necazuri.”
Sursa: articolul “Cum petreceau ieșenii de odinioară” – semnat C. Luca-lași – publicat în “Ilustrațiunea Română” - numărul din 1 aprilie 1936
Frumos.. �� Eu cred că erau vremuri bune, vremuri în care oamenii erau fericiți și grijile mai puține.. Și mai ales aveau dorința de a fi împreună, de a se distra.. Ar fi frumos să ne aducem aminte că se poate că și noi ar trebui să ne adunăm în viața reală să ne strângem amintiri pentru cine știe ce reporter care va face un reportaj care citit peste un secol va spune că eram oameni fericiți..
RăspundețiȘtergere