Ploieștiul - oraşul petrolului şi al vinului de cea mai bună calitate

Poetul Leonida Secreţeanu (n. 11 octombrie 1914 – d. 3 aprilie 1978), un fost elev eminent al Şcolii Comerciale şi al Liceului “Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, descria orașul prahovean, „după toate regulile unui manual didactic de clasa a patra secundară”, astfel: “Ploieştiul este un oraş industrial, aşezat de Mihai Viteazul la punctul de întâlnire al tuturor căilor naţionale de comunicaţie, cu o viaţă comercială foarte animată şi cu o istorie la fel. Numărul locuitorilor – urmaşi demni ai teribilului Candiano Popescu, creatorul „Republicei” - se ridică la circa 100.000, iar al cârciumilor... Clădiriile şi străzile sunt drepte, potecile frânte, felinarele strâmbe...” Și pentru că se simțea dator, „din motive binecuvântate, de însăşi conştiinţa lui de ploieştean”, să își prezinte orașul de suflet conaționalilor, scriitorul Leonida Secreţeanu publica în numărul din 14 martie 1942 al revistei “Universul literar” articolul „Ploieștii, oraşul petrolului şi al vinului de cea mai bună calitate - văzut de I. L. Caragiale, Nicolae Iorga, Mihail Celarianu, I. A. Basarabescu şi Sandu Teleajen”, din care voi transcrie acum cele mai interesante pasaje:

 

PLOIEȘTIUL – “ORAȘUL LUI CE BEY”

„Cetăţenii - în majoritate oameni cumsecade, pentru că îşi văd liniştiţi de ascensiunea buzunarului - se cunosc perfect între ei şi când se întâlnesc, în loc de „bună ziua” sau „ce mai faci?”, se'ndreaptă spre cârciumă, întrebându-se cu dragoste neţărmurită: „Ce bei, dragă?”... Fapt care a determinat pe unii istorici să afirme că de aici s'ar trage Ploieştiului numele de „Oraşul lui ce bei"! Afirmaţie cu totul eronată... După justificarea bătrânilor băştinaşi, Ploieştiul a primit cel de al doilea nume al lui încă de la primele sale aşezări, de la nişte nobili turci care, deşi fabricau alviţă şi bragă într'un cartier murdar pe vremea aceea, când ieşeau la plimbare, uimeau lumea prin formidabila lor risipă de lux. Duminica şi în toate sărbătorile anului, apăreau în Piaţa Mare sau pe bulevard tolăniţi în cupeuri splendide - însoţiţii de o armată întreagă de servitori călări - şi îmbrăcaţi în strălucitoare mantii de purpură şi fireturi de aur cu briliante, ca adevăraţii Bey ai Constantinopolului. Ploieștenii, când îi vedeau, se aliniau de-a lungul trotuarelor, cu feţele transfigurate de admiraţie, exclamând:

- Ce Bey, dragă! Ce Bey!

Şi desigur: azi “ce bey!”, mâine „ce bey!” şi după dispariţia ultimului bey, „ce bey-iul" a rămas ca o expresie sui genenis în vocabularul ploieșteanului...”

„EU AM FOST CETĂȚEAN AL ACELEI REPUBLICI"

„Şi pentru că nimeni nu poate înfăţişa un oraş mai frumos decât cel ce a crescut şi a locuit în el, m'am gândit că ar fi nimerit să fac apel la marele I. L. Caragiale. L-am găsit pe un soclu de piatră masivă, în faţa liceului “Sfinţii Petru şi Pavel”. Aflând despre ce e vorba, cu eternul lui zâmbet serios în colţul drept al gurii, mi-a spus următoarele:

„În secolul nostru s'a născut şi s'a sfârşit un stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric conştiincios să-l piarză din vedere. Vreau să vorbesc despre Republica de la Ploieşti, un stat care, deşi a durat numai vreo cincisprezece ore, a marcat, desigur, o pagină celebră în istoria contemporană. Cadrul meu este prea strâmt ca să pot închide într'însul istoria genială a veselei republici podgorene. Vreau numai să contribuiesc şi eu la consemnarea materialului necesar unui viitor istoric; sânt şi autorizat a o face: eu am fost cetăţean al acelei republici".

Liceul "Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti (stânga)
I. L. Caragiale (dreapta)

Timp de aproape o oră, mi-a vorbit cu multă emoţie în glas despre Ploieşti şi „boborul" său... Tocmai când vroia maestrul să puie punct povestirii, Miţa - o bună prietenă a sa în „D'ale Carnavalului" - cu părul despletit şi faţa congestionată de revoltă, se'nfipse în faţa lui: „Da! Vreau scandal, da... pentru că m'ai uitat pe mine; ai uitat că sunt fiică din popor şi că sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că'n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 Februarie; (formidabilă) ai uitat că sunt ploieşteancă - da, ploieșteancă! Năică, şi am să-ți torn o revoluţie, da, o revoluţie... să mă pomeneşti!.. Jur pe tot ce mi-a rămas mai scump, jur pe Statuia Libertăţii de la Ploieşti, că are să fie o istorie!"

În faţa acestei formidabile izbucniri, maestrul a tăcut, iar subsemnatul, am pornit repede, repede, spre Biblioteca lui Nicolae Iorga, care imediat ce m'a văzut, ştiind ce şi cum, fără să-mi dea voie să răsuflu, îmi spuse că…”

 

„AM VĂZUT STATUIA LIBERTĂŢII”

„Ploieştii i-am văzut întâi intrând într'o mulţime de studenţi, la un congres al acestei bresle, în sunetul muzicii şi sub ochii îndreptaţi asupra noastră a curioşilor şi a frumoaselor curioase de la ferestrele caselor de o curăţenie pe care noi, moldovenii, “jidoviţii”, cum ni se zicea, ne umplea de o uimire admirativă. Am văzut Statuia Libertăţii - o cucoană mică pe un soclu de marmură albă, pe un maidan – şi pe când unul sau altul se aprindea la taifas revoluționar, noi, care ştiam ce rol a avut în desvoltarea noastră drama de operetă ce s'a jucat în 1870, am râs din toată inima sub nasul grecesc al zeiței... Ceea ce nu înseamnă că e îndreptăţit ca cineva să dispreţuiască un mare oraş, cu populaţia pe întregul românească şi care prin marea sa practică îmbogăţeşite şi întăreşte Țara..."

Statuia Libertății din Ploiești (stânga)
Nicolae Iorga (dreapta)

Ar fi continuat mult pe tema aceasta istoricul, dacă Мihai Celarianu, care se certa cu unul dintre eroii scrierilor sale, nu mi-ar fi atras urechea spre discuţia lui...”

 „E MULT MAI FRUMOS PLOIEŞTUL DECÂT SIBIUL..."

„... pentru că are - zicea el - un bulevard admirabil, cu castani uriaşi, care te duce de la gară până în centru. Aici a fost şi republică... Acum zice că l-au smintit în bătaie pe ăla mărunţelu, cu ţăcălie, care a fost minisitru iorghist. I-au dat şi cu chinoroz, exact ca la denii. Chestii politice... Unul mi-a spus că îi căzuseră şi pantalonii. Aştia oameni..."

- Destul, maestre! - strigă de alături Sandu Teleajen. De aici încolo, continui eu...”

„CÂND CEASUL SIRENELOR DE LA FABRICI..."

„...vesteşte cu muget ceasurile cinei, oraşul clocoteşte de viaţă, în toată câmpeneasca lui întindere. Cârciumile şi mai ales hanurile ridică obloanele grele, prin faţa cărora băieţi somnoroși, gătiţi cu şorţ verde, mătură de zor și hărnicie poruncită de frica pumnului stăpânilor. Servitoare desculțe, urcate pe scări de ramuri, spală geamurile magazinelor mari de pe Lipscani, din Cavafi şi de pe Câmpinei, din “Piaţa-Veche" și până'n „Obor". Trăsuri, autobuze şi automobile de piaţă încep să alerge din jurul „Statuii Libertăţii", unele cu călători grăbiţi să prindă trenurile de dimineaţă, către cele trei gări, altele să adune din răspântii şi puncte de întâlnire pe funcţionarii şi inginerii fabricilor, a căror exactitate la serviciu e în raport direct cu teama de concedieri..."

Domnul Sandu Teleajen are, desigur, multe de spus despre Ploieşti! Cu regret însă mă văd silit să-l părăsesc, lăsându-l să meargă vorbind рe “drumul dragostei", pentru a întâmpina, cu un respectos salut, pe maestrul I. A. Basarabescu.”

 

„GÂNDUL MI SE ÎNDREAPTĂ ÎNTR'ACOLO..."

„Domniul Basarabescu locuieşte de mai bine de patru decenii în Ploieşti, fapt care-l îndreptăţeşte să afirme că este un adevărat ploieştean. Am stat de multe ori, de foarte multe ori chiar, de vorbă cu domnia sa, fiind unul dintre cei mai iubiţi elevi pe care i-a avut în сагіera sa de dascăl şi de literat. Acum îmi povesteşte despre primele impresii ce şi le-a avut la venirea sa în Ploieşti, ca profesor la Liceul de băieţi “Sfinţii Petru şi Pavel”, încheind astfel: „Şirul acela de candeluţe (luminile străzilor, n. n.) luptând cu bezna, aşezate la rând ca soldaţii şi privite prin bura ploii ca printre lacrimi, camera de la hotel Europa, în oare am stat cele dintâi zile, monumentul vânătorilor, unica operă de artă a oraşului şi clădirea veche a liceului, care abia în anul următor sosirii mele s'a instalat în marele edificiu de pe bulevard – sânt tablourile care mi-au rămas viu colorate de câte ori mă găsesc deoparte de Ploieşti și gândul mă se îndreaptă într'acolo".

I. A. Basarabescu (stânga)
Hotelul Europa din Ploiești (dreapta)

Toate aceste impresii despre Ploieşti sunt puţine, desigur, faţă de numărul mare al celor ce l-au cunoscut şi au scris despre el. Totuşi, ţinând seamă de faptul că sunt scrise de condeie sdravene, cred că sunt suficient de lămuritoare pentru cei ce încă nu au avut fericirea să cunoască acest mare oraş românesc. Cu toate păcatele, tristeţile, bucuriile si pandaliiile lui, îi iubesc, că este al meu, că „sunt cetăţeanul lui", vorba lui Caragiale...”

Sursa: articolul „Ploieștii, oraşul petrolului şi al vinului de cea mai bună calitate - văzut de I. L. Caragiale, Nicolae Iorga, Mihail Celarianu, I. A. Basarabescu şi Sandu Teleajen” – semnat Leonida Secreţeanu - publicat în al revista “Universul literar” - numărul din 14 martie 1942