Botezul la români: datini, obiceiuri și superstiții


În cultura populară românească, botezul este mult mai mult decât un ritual. Este o poveste țesută din tradiții, credințe și superstiții străvechi, un eveniment magic ce urmează nașterii unui copil. Fiecare detaliu, de la alegerea nașilor și pregătirea hainelor de botez, până la respectarea anumitor ritualuri, poartă cu el promisiunea unui viitor bun pentru cel mic. În acest univers fascinant, datina și superstiția se împletesc armonios, creând un tablou cultural unic, specific sufletului românesc.

botez, traditi romanesti, superstitii, folclor, cultura populara, datini
 

Perioada dintre naștere și botez

 
Timpul dintre nașterea unui copil și botez era - la fel cum este și acum - un moment cu totul special în viața familiilor românești. Aproape fiecare clipă petrecută alături de noul-născut era însoțită de obiceiuri și superstiții, menite să-l protejeze. Iată câteva dintre ele, adunate din vechile culegeri de folclor publicate la începutul secolului trecut de marii noștri folcloriști, precum George S. Ioneanu, Artur Gorovei și Simion Florea Marian:
 
  • „Un copil nu se va scoate din casă 40 de zile de la nașterea lui ca să nu se lipească de el muma pădurii.” Această superstiție este datorată credinței că bebelușul este extrem de vulnerabil în fața duhurilor rele.
  • „Copilul, până la botez, nu trebuie lăsat singur în casă, căci vine dracul și-l înlocuiește cu unul ce este moale și va fi până la bătrânețe tot moale, de trebuie alăptat și legănat toată viața.” Acest text subliniază teama de a-l lăsa pe bebeluș nesupravegheat și de a fi „schimbat” cu un altul, bolnav sau neajutorat.
  • „Cât timp e nebotezat copilul, se aprinde în toată seară o zdreanță de lână neagră, și atât copilul, cât și mama se afumă cu dânsa în tot acest timp, ca să nu se apropie lucrul slab de dânșii.” Afumarea mamei și a copilului era o metodă ritualică de purificare, pentru a alunga duhurile malefice.
  • „Ca să nu se apropie duhurile necurate de copil, se arde o lumină de ceară în casa unde doarme el, fiindcă se crede că la din contra ar veni duhuri necurate și ar lua posesiune de copil.” Flacăra lumânării simboliza lumina divină și acționa ca o barieră protectoare împotriva răului.
  • „Femeia nu iese fără lumină aprinsă seara nici măcar până în tindă, iar în alte locuri, fără mătură.” Lumina sau mătura, considerate obiecte cu puteri de purificare, ofereau protecție mamei, care era și ea la fel de vulnerabilă în fața spiritelor malefice.
  • „Cârpele unui copil să nu se usuce la soare, până este botezat, căci se pârlește când va umbla prin soare.” Această superstiție sugerează că expunerea la soare înainte de botez nu este indicată pentru că pielea bebelușului este foarte sensibilă la arsuri.

Stabilirea datei botezului


La români, botezul se face, de obicei, la scurt timp după nașterea copilului. Practica generală este ca botezul să aibă loc în primele săptămâni sau luni de viață, ideal între 40 de zile și 6 luni de la naștere. Vechile tradiții, culese din folclor, impuneau reguli stricte pentru stabilirea acestei date.

Spre exemplu, dacă pruncul era sănătos, „părinții săi în genere nu-l botează de grabă, ci-l lasă până în a opta săptămână, unii chiar mai târziu”, considerând că acest lucru îi aduce un plus de vigoare. Dimpotrivă, dacă pruncul era bolnăvicios, părinții „căutau să-l boteze cât mai repede, de teama ca nu cumva să moară nebotezat”. Această grabă era justificată de credința că botezul îi aduce protecție divină.

O altă superstiție populară spunea că „dacă pruncii care nu sunt botezați plâng mult, prin acel plâns ei cer botezul”. Astfel, plânsul copilului era interpretat ca un semn divin, o invitație de a-l așeza sub ocrotirea bisericii. 
 

Alegerea nașilor


Înainte de a ajunge la slujba de botez, un rol crucial îl avea alegerea nașilor. Stabilirea acestora a avut și are o importanță deosebită în cultura românească. Nașii nu erau doar o prezență decorativă la ceremonie, ci aveau un rol activ și o mare responsabilitate în viața viitoare a finilor. Misiunea lor era clară:
  • Să ducă noul-născut la biserică și să „dea în numele lui cuvenitele răspunsuri la celebrarea sacramentului”.
  • Să devină mentori spirituali pentru finii lor, oferindu-le „sfaturi bune” și sprijinindu-i pe tot parcursul vieții pentru a-și împlini „făgăduințele date lui Dumnezeu la botez.”
Astfel, nașii erau considerați niște adevărați garanți ai vieții spirituale a copilului, având datoria de a-l ghida și de a-i fi alături, mai ales în momentele importante.

Răsplata pentru această responsabilitate nu era una materială, ci una profund spirituală, așa cum arată o veche superstiție: „De-i avea fini mulți, pe cea lume te scot de-i fi la întuneric, căci îți ies cu lumini în mână.” Această credință subliniază importanța nașilor nu doar în viața de pe pământ, ci și în cea de dincolo.


Lumânările de botez, ștergarul și crâșma


Lumânările, ștergarul și crâșma (fașa) erau elemente de bază ale ceremoniei. Aceste obiecte, a căror pregătire este responsabilitatea nașilor, sunt încărcate de simbolism.
 

Lumânările

 
Vechile tradiții spun că nașii le pregăteau, pe vremuri, din „ceară curată, galbenă și/sau albă”. Astăzi, lumânările se cumpără, dar obiceiul de a le împodobi a rămas. Se decorează cu „diferite flori naturale, mai ales cu busuioc, apoi cu strămătură, cu bumbăcel, cordele de mătasă, precum și cu alte obiecte colorate”. Pe lângă acestea, se mai leagă de ele și o bucată de pânză albă sau un ștergar, care are un rol important în timpul ceremoniei.

După botez, aceste lumânări aveau un rol important în ritualurile de vindecare a copiilor. O veche superstiție spunea că: „din lumânarea de la botezul unui copil să se oprească o bucată ca s-o arate copilului când se va îmbolnăvi, căci se va face bine, iar restul să se lase la biserică.”
 

Ștergarul și crâșma


Nașii duceau la botez și o altă bucată de pânză albă, numită crâșmă sau fașă. Aceasta are un rol bine definit în ritualul creștin. Preotul o folosea pentru a „pune și a înveli copilul după ce-l scoate [...] din apa în care l-a cufundat și botezat”. Crâșma simbolizează puritatea și viața nouă a bebelușului.

Un alt detaliu fascinant, menționat în folclor, este că „atât din crâșma aceasta cât și din pânza cea albă, ce se leagă la lumină, se face mai pe urmă cămașă pentru copilul botezat”. Astfel, obiectele folosite la ceremonie capătă o a doua viață, transformându-se într-un veșmânt protector purtat de cel mic.

În Transilvania, scutecele și fașa erau pregătite de nașă, iar lungimea fașei avea o semnificație aparte: „în România există credința că dacă fașa se brodește prea lungă, se va însura copilul bătrân, iar de va fi scurtă se va însura tânăr.”


Pregătirea copilului și drumul spre biserică


Înainte de a pleca spre biserică, copilul era pregătit printr-un ritual simbolic, menit să-i asigure prosperitate și noroc în viața viitoare.
 

Cămașa de botez și unitatea familială


O veche superstiție spunea că „dacă nou-născutul e băiat, moașa îl scaldă și-l înfașă într-o cămeșă albă de-a tătâne-su, iar dacă-i copilă într-una de-a mamei-sa”. Se credea că „dacă are cineva mai mulți copii, și-i botează pe toți în aceiași cămeșă, aceștia crescând vor ține la un loc; dacă însă se vor boteza fiecare în altă cămeșă, apoi vor fi fiecare pentru sine.” Astfel, cămașa de botez devine un simbol al legăturii indestructibile dintre frați.
 

Pâine, sare și prosperitate


În unele zone, moașa avea obiceiul de a pune în scutece sau în fașa bebelușului „o bucățică de pâine și una de sare, ori chiar și bani, cu scopul ca toată viața sa să aibă pâine și sare, să fie norocos și totodată bun ca pâinea cea de grâu.” Această tradiție, pe care o respectau românii de prin toate locurile, subliniază dorința ca pruncul să aibă parte de îndestulare.
 

Obiectele purtate pe drum și prevestiri


În trecut se acorda o importanță deosebită obiectelor care însoțeau copilul în drumul spre biserică. În Bucovina, de exemplu, se credea că dacă lumânările de botez nu sunt împodobite cu busuioc, „văzdoage și alte flori”, copilului „i se ia somnul”. De asemenea, se ducea un paner cu mâncare pentru ca viața pruncului să fie îmbelșugată.

Pe drumul către biserică, moașa era deosebit de atentă la cine le iese în cale. O superstiție arată că: „Eșind și merg cu pruncul la biserică caută moașa cu cea mai mare precauțiune ce fel de oameni va întâlni pe drum, căci cum e înfățișarea și purtarea oamenilor ce-i întâlnește așa crede ea că va fi pruncul când va crește mare.”


Obiceiuri și superstiții în timpul ceremoniei de botez


Odată ajunși la biserică, superstițiile continuau să joace un rol important. Fiecare gest și fiecare întâmplare din timpul slujbei era interpretată ca un semn prevestitor pentru viitorul copilului.
 

Prevestiri despre viitor

 
Pentru a-i asigura copilului un destin strălucit, se practicau diverse ritualuri simbolice. De exemplu, în zona Șomcutei Mari, comitatul Satu Mare, se punea la capul pruncului, în timpul botezului, un obiect care simboliza viitoarea sa profesie. Astfel, o carte era pusă pentru a deveni „cărturar”, o secure pentru a fi „meșter”. De asemenea, o altă tradiție spunea că „la biserică pune toată mâna dreaptă a nepoțelului său pe cartea preotului, rugând pe Dumnezeu ca și nepoțelul său să ajungă cărturar și om mare.”
 

Interpretarea plânsului și a comportamentului copilului


Comportamentul bebelușului în timpul slujbei era considerat ca fiind plin de semnificații:
  • Dacă plânge, va trăi mult: Se credea că „acel copil care plânge pe timpul săvârșirii tainei botezului, va trăi lung”. Plânsul era văzut ca o eliberare a spiritelor rele, ceea ce îi asigura o viață lungă și prosperă.
  • Nu-l legăna în timpul plânsului: O altă superstiție avertiza că „dacă la botez plânge copilul, nu e bine să-l legeni pe brațe că îi vor cădea dinții.”
  • Comportamentul neadecvat prevestește o viață neprincipială: Poporul credea că „copiii care se necurățesc sau se udă pe timpul săvârșirii tainei sfântului botez, crescând mari, vor fi ușori de principii, vor duce o viață nemorală și vor avea copii nelegitimi.”

Petrecerea de după botez


Odată înapoi acasă, petrecerea de după botez era încărcată și ea de o sumedenie de obiceiuri și superstiții, menite să-i asigure copilului un destin norocos.

Intrarea în casă și ritualul prosperității


La întoarcere, nașul, cu finul deja botezat în brațe, intra în casă și îl așeza pe masă, pe o bucată de lână dintr-un cojoc de oaie. Acest gest, plin de simbolism, era menit să-i asigure copilului „cinste cum are masa în casa omului” și „noroc la oi și în toate, câtă lână are oaia, și să fie norocos ca ea.”

Momentul mesei festive


Masa festivă, o parte importantă a petrecerii, începea cu un ritual de primire. Gospodarul și gospodina îi invitau pe oaspeți să se așeze, bărbații de-o parte și femeile de cealaltă. Primul toast era ținut de tatăl copilului, care se adresa nașului sau celui mai în vârstă naș, spunând:
  • „Nănașule sau cumătre, bine ați venit la noi cu sănătate!”
  • „Bine v-am aflat cu sănătate!”, răspundea nașul, urând „bine și noroc să dea Dumnezeu peste tot locul, și mai ales noului nostru finuț!”

 

Ritualul luminilor de botez


Un moment crucial al petrecerii era cel în care moașa aducea luminile de botez. Acest ritual avea loc, de obicei, „când se pun sarmalele sau găluștele pe masă”. Moașa aprindea lumânările și le punea într-o cofiță pe masă, recitând un text simbolic, o urare pentru prosperitate și bucurie:

„Bună vremea la dumneavoastră,
 Cinstiți meseni și gospodari,
 Dar mai ales la cumetrii istui mari!
 Iată că vă aduc lumini frumoase,
 Înaintea Domniilor Voastre,
 Să șadă, să ardă,
 Să vă vedeți de voioși,
 De bucuroși și de frumoși;
 Să le priviți, să cinstiți și să vă veseliți;
 La ele să cătați,
 Să vă ospătați și să vă bucurați!”

 

Dăruitul finului


Un alt moment esențial al petrecerii era cel în care moașa aducea copilul în fața nașilor mari, rostind o urare plină de însemnătate:
 
„Iată v-aduc un fin al dumneavoastră,
 De la nănași pocinocul,
 De la Dumnezeu norocul!”
 
Moașa o invita pe nașa mare să-l dăruiască pe fin „cu ce-i trage inima, ce-i voi, ce ți-a plăcea!”. Nașa răspundea, luând copilul în brațe:
 
„Mulțumim, moșică dragă!
 Ian să-l văd cât îi de mare,
 De isteț și de frumos,
 De voinic și sănătos.”

După ce nașa mare dăruia copilul, acesta era dat, pe rând, tuturor oaspeților, care îi ofereau daruri spunând:
 
„De la noi, cam puțintel,
 De la Dumnezeu, mai mult!”

 

Darurile pentru moașă

 
Nici moașa copilului nu era uitată. Rolul ei era la fel de important, iar darurile pe care le primea erau încărcate de simbolism. În Bucovina, de pildă, se obișnuia să i se ofere „un căuș de făină, cu căuș de tot, în care înfige ea un fir de busuic, ca copilul să țină curând capul sus.”

O altă superstiție spunea că „se dă moașei un căuș sau strachină plină cu făină și sare deasupra. Dacă este fată noul născut se pune peste toate un fuior de cânepă, ca să aibe păr mare. Căușul sau strachina trebuie să fie plină pentru ca copilul să țină degrabă capul sus.” Astfel, darurile pentru moașă erau un ritual de mulțumire, dar și o speranță pentru viitorul copilului. 
 

Prima noapte a copilului botezat


Ritualul creștinării noului născut nu încheia ritualurile de protecție. Chiar și după ce pruncul era creștinat, superstițiile continuau să guverneze viața familiei. Românii  credeau că în prima sa noapte de după botez cel mic este încă vulnerabil în fața duhurilor rele, așa că luau măsuri suplimentare pentru a-l apăra.

O veche superstiție arată că „un copil după ce s-a botezat, în ziua aceea se pune lângă el, unde doarme, un fier, o mătură și se presară tărâțe și spuză din foc, ca să nu vie muma pădurii să-l omoare sau să-l pocească.”

Aceste obiecte aveau roluri simbolice puternice: fierul era asociat cu forța și cu alungarea spiritelor malefice, mătura simboliza purificarea și îndepărtarea răului, iar tărâțele și spuza din foc erau folosite pentru a crea o barieră magică, un fel de limită peste care creaturile supranaturale nu puteau trece.

Așadar, așa cum am văzut, botezul la români este mult mai mult decât un simplu eveniment religios. Fiecare detaliu, de la momentul nașterii și până la prima noapte de după ceremonie, este încărcat de sensuri adânci, tradiții transmise din generație în generație și superstiții fascinante.

Toate aceste obiceiuri, adunate cu grijă de folcloriști, arată credința într-un destin bun, în prosperitate și în protecția divină. Ele transformă ritualul creștin într-un tablou cultural viu și complex, specific sufletului românesc. Păstrând aceste tradiții, ne păstrăm, de fapt, rădăcinile și legătura cu o moștenire culturală de o valoare inestimabilă.
 

Surse:

  • George S. Ioneanu – culegerea „Superstițiile poporului român” – Editura Librăriei moderne A. Davidescu – Buzău – 1888
  • Simion Florea Marian – studiul etnografic „Nașterea la români” – Lito-Grafia Carol Göbl – București – 1892
  • Artur Gorovei – studiul „Credințe și superstiții ale poporului român” – 1916

 

Labels:

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii ( Atom )