În febra pregătirilor de Paște (de ieri și de azi)

Un mucalit spunea cândva - și mare dreptate avea - că “totdeauna, în preajma sărbătorilor, orașul face impresia unei cucoane gătite cu bibiluri, sulemenită și dată naibii, proptită cu mâinile în șolduri, trăgând cu coada ochiului și făgăduind trecătorilor bunătățile trupului pârguit. Căci orașul e o vastă și bălțată expoziție de articole scoase la vitrină, cu intenții de provocare”. Orașele noastre de azi dau aceiași impresie. Atât doar că freamătul piețelor de altădată s-a mutat, în parte, în supermarketurile și mall-urile spraaglomerate. Asemănările sunt însă multe. Românii de azi – asemeni celor de acum opt decenii – “simt o plăcere nemaipomenită să-și strice stomacul de două ori pe an: de Crăciun și de Paști”. Reporterul “Norim” (Miron să fie?) al revistei interbelice “Realitatea Ilustrată” a surprins cu umor câteva instantanee ale Bucureștiului anului 1933 aflat atunci - la fel ca și în aceste zile – în febra pregătirilor de Paște:

“Nevasta m’a sculat cu noaptea’n cap. Mă avertizase de altfel că mergem la piață, ca să ne îngrijim cu „diverse” în vederea sărbătorilor. Toate protestele mele au fost inutile.

- Ce să caut eu în piață, la zarzavagii și la măcelari, la băcani și la celelalte specimene comerciale? Vrei să mă râdă mahalaua și cunoscuții?

- Nu mă interesează! Tu ești bărbat, știi să te tocmești mai bine și pe urmă, singură nu mă duc nici în ruptul capului. Dacă vrei bine; dacă nu, facem Paștele la restaurant!

Prețuri fără concurență

Câți dintre dv., burghezi liniștiți, cu ocupații stabile și cu certificate de căsătorie legitimă de la oficiul stării civile puși în situația mea ați fi preferat ultima alternativă? Și tot cum ați fi făcut și dv., am pornit-o la orele șapte și jumătate, spre Halele Centrale. Pentru ca servitoarea să nu se piardă în tramvai - tare sunt proaste unele, Doamne! - și pentru că transportul cu acest vehicul ne-ar fi costat tot 15 lei, iată-ne montați într’o trăsură, cu „servanta” pe capră, lângă birjarul somnoros.

Prepararea iepurașilor de ciocolată

.

ÎN PIAȚA BIBESCU-VODĂ

Ciudat! Prietenii mei și toți colaboratorii noștri îmi spuneau că în preajma Paștilor orice client care coboară în piață, oricât de important ar fi, este primit cu indiferență. De aceea, mare mi-a fost mirarea când, imediat ce-am trecut pe sub portalul de la intrare, am fost întâmpinați de negustori cu cele mai variate exclamații și cu cele mai îmbietoare invitații:

- Sparanghel proaspăt! Chiar acum mi l-a adus de la grădină!

- Ceva salate, cuconiță, de când sunteți n’ați mâncat așa ceva!

- La mine nu există nici din alea de var și nici clocitură! - ne spune un negustor pe a cărui firmă scrie: Aci se vinde ouă proaspete!

Negustorul de zarzavaturi

Măăăă!!! Oare Cezar a fost primit cu un alai mai mare la Roma, după ce a învins pe gali? Mă cam îndoiesc, căci e garantat că romanii n’aveau nici verva și nici vocabularul negustorilor și al precupețelor din Piața Bibescu-Vodă... E criză! Și criza se resimte și aici. Piața e aproape pustie. Cu toate acestea, nu știu cum m’au scuturat de câteva sute de lei, pentru te miri ce: salate, fructe, zarzavaturi, ouă. Ceapa verde costă o avere. Sparanghelul e inaccesibil pentru o pungă mai modestă. Portocalele parcă se scumpesc din oră’n oră iar chilogramul de mere naționale, autohtone, costă mai mult decât două chilograme de carne de vacă, la un loc. Și te întrebi mirat, dacă nu sunt aduse cumva din Haiti sau din Sumatra. Dar negustorul te scoate din incurcătură:

- Mere crețești, boierule, mere de Nehoiași. N’au pereche!

Dai și iei. Când nevasta vrea mere crețești, s’a terminat. Încearcă să-i obiectezi că-ți face cu banii aceștia o tortă... Când ieșim din „parcul zarzavaturilor”, dăm peste o scenă interesantă: un puștan de vreo zece ani ne oferă niște lămâi: “Trei la cinci lei!”. Are în total trei. Până să ne hotărâm, un agent al poliției comunale l-a și înșfăcat de ceafă și l-a luat pe sus. „Comerciantul” furase cele trei lămâi de la trei gherete și vroia să-și cumpere o jumătate de pâine cu… „produsul muncii lui”.

ÎN HALA DE PEȘTE

Aici se vând de toate... afară de pește. În primul rând, pentru că găsești doar pe câteva tarabe câte un pumn de bibani jigăriți, rămășițe cine știe de când, „refrișaţi” cu gheață. Crap, știucă, șalău și alte soiuri de „aquatice” sunt din belșug... în Dunăre, în bălți, în magazinele de coloniale și la restaurante, unde vin „direct de la producător”. În schimb găsim în curtea halei o bandă de lustragii, un grup de chivuțe și câteva care țărănești, încărcate cu miei și păsări. Țăranii stau de câteva zile în piață și nu-și pot desface marfa, cu toate că de la sosirea lor și până acum au redus prețurile inițiale la mai puțin de jumătate. Cumpărătorii nu vor să se prezinte deloc, mieii behăie a foame, gâștele fac un scandal nemaipomenit, curcanii, stoici, și-au lăsat crestele în jos, resemnați cu soarta care-i așteaptă, iar sătenii au umplut cârciumile din jur. Pescarii din hală sunt ferm convinși că țăranii se vor înapoia în comune, ori fără cai, ori fără căruțe, ori fără amândouă, după alegere. Teribilă e bârfeala...

Miei în așteptarea clienților care nu mai vin

ÎN HALA DE CARNE

Aici se observă ceva mai multă animație decât în celelalte puncte ale pieței. Măcelarii au fost precauți. Frigoriferele sunt pline, iar cârligele compartimentelor gem de mulțimea animalelor tăiate. Cu toate că cererea este foarte redusă, mielul nu se vinde sub 30 de lei chilogramul, „y-compris” cap și coadă. Carnea de vacă se menține la 16 lei chilogramul, iar vițelul între 28 și 32 de lei, pe alese. Și aici suntem primiți cu același alai. Un client, astăzi, e lucru mare. Grăsimile de vacă, de porc, și... untdelemn în bidoane și butoaie (o inovație ciudată) sunt etalate “în față”, chiar alături de miei. Prin Halele Centrale, trece parcă un vânt de mizerie, o adiere dezolantă de melancolie...

În hala de carne

ÎN JURUL HALELOR

Servitorime, servitorime multă ca în zilele de sărbătoare. Se învârtesc prin piață fără rost, fără nici o treabă, fără angajamente, fără o bucată de pâine. Multe menajuri bucureștene au renunțat la servitoare, iar foștii oameni de serviciu din slujbele societăților sau al caselor particulare au îngroșat numărul șomeurilor din Capitală. Bazaca e aproape pustie. Acolo unde altă dată, în ajunul Paștilor, se făcea un dever extraordinar, basmalele și diferitele confecțiuni din stambă atârnă în bătaia vântului, ca prapurile de moarte.

Vânzătorii ambulanți, purtând în cutiuțe diverse varietăți de săpunuri, șireturi, cremă de ghete, piepteni, bretele și altele, sunt formați în majoritatea lor din foști meseriași, actualmente fără de lucru, oameni cărora le-a fost rușine să întindă mâna pentru a cerși sau să fure. Pentru a vă da seama de tragedia acestor oameni, trebuie să le auziți plângerile, îmbierile pe care le fac cu mărfurile lor, sau să asistați la lupta lor – un fel de cross-country printre camioane, butoaie și lăzi - cu agenții poliției comunale. Singuri engrosiștii de coloniale mai fac un oarecare dever. Magazinele de detaliu au renunțat la marile afaceri ale trecutului și se mulțumesc cu „ciocăneala”: 10 lei cafea, 5 lei orez, o litră de griș, jumătate de kilogram de făină, 3 lei ceai, etc. Și totuși, parcă-mi spune ceva că și după sărbătorile Paștilor din anul acesta, farmaciile vor desface din nou, stocuri imense de purgative...”

Sursa: articolul “Pregătiri” - semnat “NORIM” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 13 aprilie 1933