Maria Ventura (născută la 13 iulie 1886 sau 1888, București – decedată la 3 decembrie 1954, Paris) a fost una dintre marile actrițe ale României și o personalitate de renume european, care a strălucit atât pe scenele teatrelor românești cât și pe cele franceze.
 |
| Maria Ventura (stânga) mama sa, Lea Fanșeta Vermont (centru) maestrul C.I. Nottara (dreapta) |
Cunoscută în țară sub numele de Mărioara Ventura, iar în Franța ca Marie Ventura, ea a reprezentat un adevărat fenomen al artei dramatice, fiind prima femeie care a pus în scenă o piesă la celebra Comedia Franceză („Ifigenia” de Racine, în 1938). Cu o carieră clădită pe o muncă titanică, un temperament vulcanic și un talent de o plasticitate unică, Maria Ventura a fost distinsă de statul francez în anul 1935 cu titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare.
Copilăria unei mari actrițe: Maria Ventura văzută de C.I. Nottara
„Parcă o văd pe Marioara Ventura cum alerga printr’o curte lungă, din strada Labirint. Cădea în brânci și se ridica, era un noduleț de copil, de vreo trei anișori poate, care în loc să plângă, ca toți copiii cari fac „buf”, dimpotrivă, se opintea să facă mai mult decât o țineau picioarele-i fragede: bătea strașnic pământul cu tălpile, până ce izbutea să alerge fără împiedicare până la zăbrelele de la stradă, și atunci, victorioasă, se întorcea spre noi, care stam pe scaune la taifas, și ne spunea, cu o bucurie covârșitoare, de isprava ei.
Obstinația aceasta era primul indiciu de voință și energie, spre a zori menirea ce îi era însemnată de fire și care fără sforțare nu și-ar fi manifestat așa de timpuriu, aste daruri neprețuite.”
Mărioara Ventura și-a petrecut copilăria în umbra cortinei, pe scenă sau prin cabinele actorilor. Acești primii ani au fost presărați cu momente pline de energie și cu nazuri copilărești, dar și cu primele „încercări” artistice, viitoarea actriță trăind efectiv în atmosfera efervescentă a teatrului.
„Multe năzbâtii mai făcea copila: îi plăcea, mai ales, să se amestece în repetițiile pe care le făceam, eu și cu maica sa Franșeta la piesa „Mărturisirea”, o dramă de Sarah Bernhardt, pe care am jucat-o la Eforie. Se amesteca în repetiții: făceam noi în mișcarea de mise-en-scène un pas, doi, spre dreapta, ori spre stânga, cât colea și dânsa făcea cu pașii ei mărunți. Dădea mumă-sa un accent de durere sau de groază, se căznea să-l dea și dânsa.
Îndată Calotescu, un prieten al familiei, o luă de mână și-o da afară. Atunci tărăboi: țipete, plânsete, protestări, voia să deschidă ușa dar nu putea, fiindcă nu ajungea cu mâna până la clanță. În fine mamă-sa o aducea din nou în odaie, o dojenea frumos, o făcea să promită că va fi cuminte, o săruta pe amândoi obrazii și o punea să stea pe un scaun, în vreme ce papa Ventura, care făcea pe sufleurul de complezență, vocifera nădăjduit: „Dumnezeule, asta nu mai e repetiție!”
Și copilița se ținea de vorbă, asculta cuminte la noi cum repetam și numai uneori, când mumă-sa făcea unele gesturi mai pronunțate, se trezea deodată că dă și ea din mâini, dar se stăpânea repede și se uita pe furiș la Calotescu.
În pauză însă, ori după ce isprăveam repetiția, se repezea de pe scaun în mijlocul odăii, dădea din mâini și din picioare, își dădea ochii peste cap, făcea schime cu mutra, scotea fel de fel de țipete, zicea că face și ea teatru, și era așa de comică, de mucalită, încât cu toții nu mai puteam de râs și o aplaudam voios."
Aceste manifestări timpurii nu erau însă altceva decât prevestirea unei vocații confirmate mai târziu pe băncile școlii de teatru:
„Această mică parodie, pe care copilița o dădea inconștient, dintr’un îndemn instinctiv, era mișcarea talentului, care simțea nevoia de expresiune, ca și picăturile de apă limpede ce țâșnesc prin crăpăturile stâncilor și se preling pe lângă firele de iarbă. Și când, mai târziu, talentul Marioarei Ventura s’a manifestat în întregimea lui, și când a venit să învețe Arta Teatrală la noi la Conservator, a fost pildă de sârguință și de exactitate: adevărata cale a propășirii.”
Măiestria scenică și triumful pe marile scene ale lumii
Dragostea pentru scenă remarcată în copilărie s-a transformat în maturitate într-o voință de oțel: deși a fost respinsă inițial de Conservatorul din Paris din cauza dicției, Mărioara Ventura nu s-a descurajat, ci a studiat cu Eugène Silvain și Paul Mounet vreme de un an, intrând anul următor după ce a uimit comisia cu interpretarea unui monolog tocmai din tragedia Fedra – rol care avea să devină ulterior una dintre culmile carierei sale, așa cum remarca în continuarea amintirilor sale maestrul Nottara:
„Aceste însușiri se țin și acum strâns legate de cariera ei și îi slujesc minunat în creațiunile mărețe ce le înfăptuiește, fie la Comedia Franceze, fie la Teatrul nostru.Artistul care se lasă pe tânjeală și își dă prea mult răgaz, când activitatea e în toi, să nu se mire de povara ce-i apasă intelectul. Activitatea teatrală e o mașină, care cu cât merge mai încet atât se oțejește și produce mai mult, și în angrenajul ei se frământă producții variate, care dau la iveală inovații mărețe; dovadă Fedra, pe care Marioara Ventura a înfăptuit-o într’un chip cu totul deosebit, și care constituie tiparul cel mai personal din activitatea ei teatrală.Un rol poate fi conceput în diferite feluri, dar cel mai vrednic este acela care întruchipează personalitatea lui fictivă, într’o privire perfectă, pe de-a’ntregul și în proporții egale cu realitatea de la care emană creațiunea autorului. Numai în aste condițiuni înfăptuitorul tipului fictiv este un artist de geniu.Teatrul, care cuprinde mirajul tuturor patimilor omenești, nu îngăduie să se înfățișeze unele cu mai puțină intensitate, sub pretext că sunt prea moderne, decât altele, care au pecetea antichității. Totul tinde la realitatea cea mai desăvârșită și atât Fedra lui Racine, cât și Sapho a lui Daudet, produc aceeași impresie de deznădejde sufletească, măcar că acțiunea uneia ține de antichitate, iar cealaltă de timpurile moderne. Fedra, eroina iubirii fatale, a fost prilejul cel mai prielnic pentru Marioara Ventura ca să evidențieze, cu prisosință, resursele ei de temperament și plasticitate. La fiece clipă izvorăsc sfâșietoare accente sufletești de suferință și desnădejde; fiece mișcare, fiece gest, înfăptuiește atitudinea clasică a unei statui antice."
"Marioara Ventura este un talent superb. Pe lângă învățătura și experiența meșteșugului, mai posedă și darul puterii creatoare, care a așezat-o pe un piedestal de glorie. Cinste pentru ea că este o artistă a Comediei Franceze și cinste pentru noi că, prin ea, Țara românească cucerește izbânzi strălucite pe tărâmul artei teatrale.”
Alte destine fascinante din lumea teatrului interbelic
Dacă povestea amintirile din copilăria Mărioarei Ventura v-a purtat cu gândul la farmecul și nostalgia scenei de altădată, vă invit să descoperiți și alte biografii remarcabile. Citiți despre Jean Yonnel: Copilul din strada Știrbey Vodă care a devenit o legendă a Comediei Franceze, pătrundeți în universul transformărilor uimitoare alături de Al. Mihalescu: Actorul 'cu o mie de fețe' sau lăsați-vă cuceriți de efervescența unui gen unic, descoperind viața actriței Virginica Popescu: Fermecătoarea vedetă a teatrului de revistă interbelic.
0 comments:
Trimiteți un comentariu