Despre viață și moarte la Niculițel (de vorbă cu Moș Irimie; descântecele mătușii Sultana)

Societatea românească din perioada interbelică, deși aflată într-o plină evoluție dinspre tradiționalim înspre modernitate, era una extrem de mozaicată. Tabloul real al României interbelice este marcat de contrastul puternic dintre imaginile surprinse în marile orașe și târguri – aflate într-un proces intens de modernizare - și cele ale lumii satului în care dăinuia o societate încă tradițională. 

 

 

Lumea satului se schimba însă și ea, și avea să se schimbe radical în anii de după război. Satul românesc de azi are azi o cu totul altă față, dar păstrează încă fărâme din ceea ce a fost odinioară. Tocmai de aceea, reportajele publicate în presa interbelică care aveau ca subiect lumea satului românesc au o savoare deosebită. Ele au valoarea unor adevărate  instantanee surprinse într-o lume care peste doar câțiva ani avea să se prefacă radical. Un astfel de reportaj publica revista “Realitatea Ilustrată” în numărul din 24 martie 1937. Autorul acestuia - prozatorul și publicistul Nicolae Papatanasiu – imortaliza cu ajutorul stiloului și al aparatului fotografic câteva imagini surprinse în satul dobrogean Niculițel:

 

De vorbă cu Moș Irimie, din Niculițel

“Nu pot alunga din tiparul privirii imaginea lui Moș Irimie, din Niculițel, care într’o seară mi-a lămurit în viu grai slovele cirilice dintr'o bucoavnă veche, cu coperți și lăcată. Învățătorul satului mă îndemnase să-mi aleg găzduirea în casa curată a acestui bătrân. Mi s’a înfățișat, zi de zi, un unchieș încă viguros, cu mintea limpede, de o înțelepciune ce se apropie de piatra scumpă.

- E un țăran de la care poți învăța multe, chiar dumneata. Acu’ te superi că vorbesc așa! Vei vedea! - îmi spuse învățătorul.

 

Știința pe care o avea Moș Irimie despre fel de fel de lucruri, cuprindea botanică, medicină, religie, astronomie, agronomie, meteorologie... O enciclopedie întreagă! Duminica, îşi lua locul în strană şi cu glasu-i un pic subțirel, intona psalmi şi da răspunsurile. Era mâna dreaptă a învățătorului, bunul sfătuitor al tuturora, căci cuvântul lui avea greutate şi îndemn adânc.

- Mulți nu și-au dat copiii la școală... Cel puțin la școala din sat! Multă trudă am avut cu mulți! Că oamenii-s îndărătnici sau neînțelegători. În tot chipul! Și vezi  matale, bine de tot n-am izbândit! A mai chemat domnul director și pe jandarm, cu slova legiuirii... Câte nu le-am spus eu semenilor mei despre minunile din cărți.  Am irosit atâtea vorbe!

Hora copiilor

O fată cheamă la gard pe mătușa Sultana, baba lui Moș Irimie. Șoapte îndelungi.

- Bine. Iaca, vin îndată! - spuse mătușa Sultana.

Și revine înspre casă.

- Da ce-i, babo?

Ia, fata Lenuței a lui Toader...

- Te-a chemat, cumva?

- Da, e Toader rău de tot...

- Cum așa? Că l-am văzut, mai ailaltă seară, sănătos-tun!

- Nu știu! E greu...

- N'au chemat doctoru’? - întreb eu.

- Nu! Au trimis după mine... I s’o fi făcut...

- Ce înseamnă asta?

- I s o fi pus greu, maică...

- Iar fi bune leacurile tale, babo, dar eu zic că tot mai bine e să aduc pe domnu’ doctor... Are știință de multe...

- Nu spun nu, da' adu-ți aminte că pe Ionică, al vecinului, tot nu l-a putut scăpa doftoru’. și-acum se caină sărmana măicuță, că n’a trimis după mine, măcar că eram certate...

- Eu domnule, mă uit la baba mea și mă minunez foarte. Multe întâmplări minunate am văzut cu ea. Câți nu s’au vindecat cu descântul ei și cu leacurile ei - îmi vorbește Moș Irimie, când baba lui iese în curte. Ea e moașa satului, doftorița obștii! Eu am ajuns să pricep că domnul doctor știe și poate multe face. Dar oamenii sunt îndărătnici. Așa au apucat - spun ei. Nu se dau, cu una - cu două pe mâna lui. Doar la aman...

- Și-atunci e prea târziu, nu-i așa? Știi ce, Moș Irimie! Haidem și noi într’acolo. Să-l văd și eu pe badea Toader. Doctor nu’s, dar tot mă pot dumiri de e făcătură sau altă boală cu rost știut.

- Dacă vrei, om porni într’acolo.

 

Descântecele mătușii Sultana

 

O aflăm pe mătușa Sultana în exercițiul funcțiunii. Tocmai turnase într'o strachină trei guri de apă ne'ncepută. Noroc că e Marți. De-ar fi fost Miercuri trebuia s'aștepte Joia, că de desfăcut nu se descântă decât în astea două zile! În apă a cufundat un ban de argint găsit, legat cu un fir de lână roșie de un fir de busuioc de la foloștocul popii, pentru aghiasma ajunului Bobotezii. În patul de scânduri, pe care-i așternută doar o rogojină și-un mindir, zace Toader. Îmi reamintesc cu greu chipul omului întins, sfârșit de boală, în fața mea. E căruțașul care m‘a adus în Niculițel, în căruța lui nou-nouță și cu leagăn, de la Isaccea...

- Badea Toader, am auzit că ți-e rău! De-aia am venit!

Glasul slăbit îngână o mulțumire. Îi e greu să rostească vorbele. Baba Sultana e stânjenită de prezența noastră. Fac semn lui Moș Irimie și ieșim în pridvor. De acolo auzim frânturi de versuri din descântec, întovărășite de mișcarea banului legat de ramura de busuioc, în strachina de lut:

De dimineață m’am sculat. Pe față m’am spălat, Lui Dumnezeu m’am rugat... La biserică am plecat, Când, la mijloc de cale, M'am întâlnit cu fermecătoarea cea mare. Din urmă luatu-mi-o. De urât făcutu-mi-o, Cu chedică de mort închedecâtu-mi-o. Cu chele de urs îmbrăcatu-mi-o. Când la biserică am ajuns, Ușile mi s’o închis. Lumânările s’au stins, Icoanele cu dosu’s’a’ntors, Ochii mi s’o’mpăinjenit... Nime’ nu mă auzia, Și nimeni nu mă credea...

Numai Maica Precista, Maica Domnului, Jos s’a dat Și m’o’ntrebat... Nu te mai văicăra. Că Maica Domnului te-a’nvăța, Îi pleca pe drumul lui Adam, La fântâna lui Iordan. Acolo apă-i lua, Pe față te-i spăla, Te-i spăla de dat, Te-i spăla de fapt, Te-i spăla de strigare De tot urâtul cel mare... Să fie descântecul de leac, Făcutul să rămâie cât un fir de mac!

Nicio ameliorare, nu-i vorbă! Dar descântul va fi repetat de încă două ori! Ne apropiem de pat și cercetez pe nevastă și pe bolnav.

- Cum i-a venit?

- L-o prins amețelile și durerea de cap!...

- E făcătură, c’așa vine! - intervine baba Sultana.

- Pe urmă? Cu pântecul cum stă?

- Amarnic... Îi e greu…

Iau lampa cu lumină săracă și-o apropii de chipul bolnavului.

- Parcă i-e mai bine! - spuse nevasta...

E doar o părere... Încerc să aflu temperatura și iau mâna grea a omului. Atunci, în palmă, descopăr semnul de care mă temusem. Petele nopții, ca niște maci, ale pelagrei (notă: boală numită și făcătură, pecingine rea sau boala porumbului, cauzată de o dietă deficitară, întâlnită mai ales la cei care consumă mari cantități de porumb). Desfac repede cămașa. Pe piept, flori de mușcată sângerie...

- Vezi astea, Moș Irimie?

- Bube?

- E boala porumbului! Pelagra... De mult zace?

- De ieri. A dus-o pe picioare o vreme... L-a doborât însă!

- Trebuie să chemăm neapărat, doctorul... Aici, numai el are cuvântul! Altfel, badea Toader nu mai scapă - spun în treacăt femeii, care-și joacă ochii, ezitând, între bolnav și baba Sultana.

- Ce stai? - intervine energic Moș leremie. Măi, țâcă, ia fugi tu repede până la domnu’ doctor!... Hai, fuguța! Tu, babo, descântecele tale numai de dragoste să le spui, ai auzit?...

Acasă la badea Toader

 

Casa lui Toader e toată din chirpici, așa cum se durează pe-aci locuințele oamenilor. Pe jos, podeaua e numai din lut. Observ că bolnavul doarme în aceeași odaie cu nevasta și cu copilașul cel mic. Oricum e greu! Și Niculiță, care a fugit la doctor, tot aici își are culcușul… Pruncul scâncește în scutecele lui. Mă apropii și-l privesc! Sărmanul Toader, pocită odraslă a adus pe lume! Îmi apare icoana unui copil degenerat dintr'o carte de higienă. Un trupușor slăbuț, un cap prea mare, cu priviri idioțite...

Adăpatul cailor - la fântână

Ies în drum urmărit de imaginea aceasta clinică. Mai la vale, la cotitură, e cârciuma lui Kir Pandelis. Țârâie o scripcă de țigan de la țară, chipurile un cântec de jale. Un glas lălăie, în răstimpi înjură și se'ncurcă în ițele vorbelor. Moș Irimie m'a ajuns, din urmă. Pe fereastră deslușim pe bețivul din cârciumă. Mă'ntorc spre bătrân, cu priviri întrebătoare.

- Are o poveste tristă... Cum a ajuns să bea, nu știu. Dar lui Kir Pandeli i-au intrat pe mână și ogorul și vitele lui Stoica! Pe rând…

- Mai are ce bea?

- Poate, casa... N’a folosit nici un sfat… Nimic…

- Să nu-i mai dea de băut…

- Nu se poate… E amarnic la mânie! A intrat spirtu’n el, ca o dihanie și cere mereu, mereu.

- Cum o să sfârșească omul ăsta, moș Irimie?

- L-o lua Dumnezeu…

- Copii are? Nevastă?...

- Are! Vai, de ei… Noroc că tatăl ei s’a milostivit și a luat-o cu copii cu tot, în casa lui… Stoica a dat el să se mânie… Dar bătrânul i-a băgat spaima’n piept. I-a spus că-l omoară, dacă-l prinde pe-acolo... Acu’, Stoica zice că bea de necaz că i-a plecat nevasta...

- Dar până-atunci?

- Numai el știe!...

Țiganul întinde un oftat pe-o strună de cântec și adaugă:

Am o mândră subțirică,

Mi se suie pe opincă,

Și-mi dă gurița, de frică...

Și-apoi, în altă trăsătură de arcuș mai sprintenă:

Mândruliță, trup de flori,

Când te văd mă ia fiori,

Din tălpi până'n subțiori…

 

- la, vecinul meu, Mihăița... Coleașă! E sărac lipit pământului. Doar un petec de pământ are spre mănăstirea Cilicului... L-a ajutat, mereu! El pâinea și-o scoate mai mult muncind pe la alții decât pe ogorul lui. E și cărăuș, că l-am împrumutat să-și ieie cai și căruță. Are copii mulți. Casă grea. Anevoie se’mplinește. Dar nu bea. Patima asta nu l-a pălit! Nu! Domnul director l-a sfătuit cum să câștige și’n alt chip: cu leasa, cu rogojinile, cu stuful... Muncește ca un rob. Și nu-l vezi vreodată întunecat. Nu-i este sufletul înegrit de amărăciune. În toamnă i-a murit fetița cea mare. Boală de piept. De pe ogor n’a adunat mare lucru. Ia, așa... Sărăcia, ca şi spirtul, îţi fură mințile. Mihăiță însă are suflet de piatră. Mă minunez și eu, om bătrân…

***

Înserarea și-a stins, de mult, cele din urmă lumini albastre. Noaptea plutește asupra satului ca de smoală. Când luna se arată ușor înroșită, ca de o dogoare, de dincolo de piscul muntelui, moș leremie îmi lămurește chipul ciudat în care e zugrăvită fața astrului:

- Vezi, matale. În luna cea plină se zice că-s doi frați, blestemați de Dumnezeu  pentru că cel mai mic a sărit cu bătaia la cel mai mare. Și asta nu se cade să faci! Dumnezeu i-a pus în Lună ca să-i vadă toată lumea, pentru învățătură! Se deslușesc tare bine!...

Am ascultat uimit glăsuirea bătrânului. S’a’ntruchipat, în clipa asta, lângă mine, făptura vie pe care a născut-o Firea așa - și numai așa! Moș leremie mi-a deslușit așezarea stelelor în constelații, a zodiacului știut doar de el, mi-a vorbit de tot soiul de flori și de buruieni; mi-a lămurit cum se răsfrânge în sufletul lui Treimea Dumnezeirii și viața lui Christ, încât am crezut că mi se’nchipuie în ochi un vitraliu scump, împlinit din multe și felurite iconițe zugrăvite pe glajă… Simțea ploaia după mirosul văzduhului, după așezarea frunzelor, după socoteli tainice și neștiințifice…  Credea în descânturi dar și în cunoștințele medicului. De vrăji, se temea… În poveștile pe care l-am rugat să mi le istorisească, a amestecat tablouri dintr'o viziune nouă a lumii și-a tâlcurilor care-o ocârmuiesc… Sufletul lui e o apă curată. Înțelepciunea i-am aflat-o în spuse. A dus o viață simplă, între muncile ogorului și bucoavne.

- Ferească Domnul de pacostea patimei! Dacă vine, s’a sfârșit cu noi! Nu-i după voia noastră! Diavolul de-abia așteaptă să te rătăcești pe meleagurile lui!

Vorba se'ndreaptă apoi către alte soiuri de brazde din sufletul omului…

- Păi, nouă ni-i sufletul pus în cântec! - apucă să spună Moș leremie.

Duminică - în sat

Dinspre deal prind a bate câinii și zarvă se pornește... Și svonul nu se stinge până târziu. Apoi, vestea a venit în câteva vorbe, că ni se părea c'o presimțisem! Ce trebuia să se'ntâmple, s'a sfârșit de-acu! Stoica plecase drept spre casa unde s'adăposteau nevasta și copiii. Tatăl Marandei l-a zărit din casă, în bătaia lunii și i-a ieșit înainte. Ce vrei? Pe Maranda? De nu ieși din ogradă, slobod pușca în tine!

 

 

Stoica sau n'a'nțeles sau îl trăgea ața... A urcat spre casă, să intre la Maranda... Bătrânul nu l-a lăsat să pășească nici cât ține un șanț, ca și apăsat pe trăgaci! l-a trimis un pumn de alice de lup în piept. L-a fulgerat, nu alta!

- Numai așa s’a sfârșit cu amarul lui Stoica! - șoptește Moș Irimie. Dumnezeu să-l ierte! Așa e mai bine!

Sursa: articolul “În satul românesc – Sufletul și trupul” – semnat N. PAPATANASIU – publicat în revista “Realitatea ilustrată” – numărul din 24 martie 1937