Moscova și tezaurul României

Alex F. Mihail, reporter în anul 1934 al săptămânalului „Realitatea Ilustrată” se întreba retoric: „Se va mai reîntoarce tezaurul de la Moscova?”. Au trecut aproape nouă decenii de atunci şi întrebarea reporterului interbelic a rămas încă fără răspuns. Cu toate acestea, cred că nu nu trebuie să uităm să spunem povestea tezaurului românesc copiilor noştri, pentru ca şi ei să cunoască adevărata faţă a vecinului nostru milenar, Rusia. Pentru că vor fi întotdeauna împăciutori nostalgici după vremurile apuse - sper - pentru totdeauna ale “socialismului multilateral dezvoltat” de tip sovietic, care vor susţine că marele urs ar putea să ne devină prieten.

« Ce a fost transportat acolo şi ce a mai rămas neprădat »

“În ziua de 15 August 1917 era mare fierbere în gara Iaşi. Erau acolo douăzeci de vagoane încărcate cu bijuterii, bani şi alte valori de ale Casei de Depuneri. Se svonise în oraş că nemţii sunt pe punctul de a trece Siretul. Transporturile Băncii Naţionale a României plecaseră mai de mult. Se prepara acum ultimul transport al Casei de Depuneri. A fost ca un val vârtej, o furtună, o panică ce a întrecut pe cele de prin secolele trecute, când se auzea strigătul „Vin turcii!” sau „Vin tătarii!"

Locomotiva din capul convoiului de vagoane era sub presiune. La fiecare ceas veneau ordine şi contraordine. Toată lumea îşi pierduse capul! Generalul Masaloff, care era pe atunci la Iaşi şi reprezenta Rusia la noi, stăruia mereu pentru trimiterea tuturor valorilor la Moscova. Era de altfel o politică de duplicitate. După cum se vede din raportul secret dela 7/20 Nov.1916, al Ministerului de Răsboiu Rus, generalul Polivanow, raport publicat de guvernul Sovietelor, Rusia oficială de atunci urmărea îngenunchierea României, „ale cărei interese erau contrare celor ruseşti”.

D. C. Ionescu, fostul director al Casei de Depuneri, care dormea în vagoanele tixite cu comori pe liniile de garaj, amâna mereu plecarea, ingrijorat de soarta ce ar putea-o avea tezaurul pus sub paza sa. Totuşi, la un moment dat, a fost un asalt al diferitelor personalităţi marcante aflătoare la Iaşi. Unul aduce în staţie un geamantan, altul un pachet, altul o ladă... Era tot ce avea fiecare mai de preţ: bijuterii, blănuri, covoare scumpe, tablouri, bani... Nici nu mai era timp de făcut vreun inventar sau de dat chitanţă. Lucrurile se aruncau pur şi simplu în vagon, fiecare rugând pe directorul Casei de Depuneri să accepte coletul pe încredere, chiar fără nici o formalitate. Numai să-l ia cu dânsul! Singura condiţie, care se implora, era ca trenul să plece imediat, spre a nu fi capturat de nemţi!

Aurul României

În cele din urmă a fost sugestionat şi valorosul om de stat Emil Gostinescu, care a avut un cuvânt hotărâtor în această chestie. Protocolul de luare în primire a tezaurului Casei de Depuneri a fost semnat de d. Titulescu, pe acea vreme ministru de finanţe, de d.C. Ionescu, director al Casei de Depuneri şi de d. Masaloff, reprezentantul nefast al Rusiei. Şi convoiul cu comori a plecat! Era o valoare de aproape opt miliarde lei, pe care o pierdea România! Pe drum, directorul Casei de Depuneri a aflat despre succesele românilor la Mărăşeşti şi a voit să se întoarcă. Dar s’au opus ruşii: vagoanele au fost nevoite să-şi urmeze calea mai departe spre Kremlin...

De altfel ministrul României la Petrograd, Diamandi, s’a dovedit ca un diplomat cu totul neperspicace deoarece vedea toate lucrurile în roz. Cu câteva săptămâni înainte de isbucnirea revoluţiei, el a pus la cale o vizită în Capitala Rusiei a principelui moştenitor român, însoţit de primul ministru Ionel Brătianu. De altfel, Rusia era pentru şeful guvernului nostru de atunci, „un stat puternic, aşezat pe baze solide, cu o organizaţie trainică, cu viitor strălucit şi, pe deasupra, şi interesată la mărirea Romaniei”.

Ce a trimis Banca Naţională în Rusia?

D. Const. I. Băicoianu, directorul Băncii Naţionale, arestat de nemţi în timpul ocupaţiunii căci se opunea la urcarea artificială a mărcii în dauna leului românesc, a binevoit să ne dea următoarele date cu privire la ceea ce acest institut bancar românesc a trimis în Rusia, până în Februarie 1917: Peste trei sute de milioane (exact 314.580.466) lei aur în 2140 casete sigilate şi alte şapte casete în valoare de şapte milioane lei aur, cuprinzând bijuteriile reginei Maria. În valoarea de azi a aurului (notă: 1934 – anul apariţiei articolului), se poate preţui la aproximativ zece miliarde lei suma trimisă în Rusia, de către Banca Naţionala a României. Guvernul lui Ion Brătianu continua să acorde cel mai larg credit regimului putred rusesc, chiar după isbucnirea revoluţiei. După începerea prăbuşirii, toate încercările de a restabili Rusia ţaristă, toţi aventurierii care urmăreau acest scop, erau priviţi cu simpatie de I. Brătianu: Kornilov, Kaledin, Duchoniu, S. Korapadski şi mai târziu Wrangel şi Kolceag.

CUM AU GARANTAT PUTERILE MARI

În ziarul România din 21 Ianuarie 1918 a apărut un comunicat oficial, arătând că tezaurul a fost dus la Moscova după invitarea Rusiei. Guvernul, românesc văzând, la un moment dat, că tezaurul este în primejdie, l-a pus sub garanţia colectivă a puterilor aliate. Acestea au cerut sovietelor să le arboreze drapele deasupra imobilelor care adăposteau valorile româneşti. Dar deoarece puterile aliate nu recunoşteau, pe atunci, guvernul maximalist (notă: marxist), este lesne de înţeles de ce această cerere a obţinut un răspuns ciudat. Maximaliştii au declarat întâi că „fondurile româneşti depuse la Moscova sunt intangibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic îşi ia răspunderea păstrării acestor fonduri şi a predării lor în mâinile poporului român”. Mai târziu însă ruşii au spus că aceste valori reprezintă numai „o parte din echivalentul numeroaselor depozite lăsate de armta rusească în România, depozite care întrec cu mult valoarea tezaurului de la Moscova”.

CE AM PIERDUT 

Spre deosebire de cifrele globale arătate mai sus, culese de noi la Banca Naţională şi Casa de Depuneri, găsim în expunerea de motive la bugetul general al Statului pe 1921-1922, sub semnătura d-lui N. Titulescu, cifra de 7.922.154.989 frcs. ca valoare a tezaurului. Oricare ar fi cifra oficială, totuşi e de observat că pentru comorile, trimise în Rusia, nici nu se poate face o valorificare precisă. O bună parte din tezaur este alcătuită din obiecte, ce nu se pot preţui.

Ce valoare să dăm odoarelor mănăstireşti din Moldova şi din Muntenia? Cum să preţuim minunatele evanghelii de la Neamţ, chivolele şi epitraehilul de la Bistriţa, toate darurile lui Vasile Lupul şi ale soţiei sale Tudosca de la biserica Trei Ierarhi din Iaşi? Între acestea era şi acea minune de evanghelie scrisă de Isidor din Rădăuţi... Apoi erau monedele şi medaliile vechi româneşti ale Academiei şi comorile de la Pietroasa, unice, care nu se pot plăti cu tot aurul lumii.

D-l D. Pătrăşcanu, fost deputat, care cunoaşte bine chestiunea, ne-a făcut o impresionantă enumerare a comorilor româneşti transportate în Rusia:

- Scrisuri şi titluri a!e tuturor băncilor, o parte din arhivele statului şi ale ministerelor, actele orăşeneşti ale Braşovului, aduse la Bucureşti ca să fie salvate, picturile lui Grigorescu şi alte tablouri rare din pinacoteca Statului şi din muzeul Kalinderu, variatele gajuri ale Muntele de pietate, preţioasele colecţiuni ale Academiei Române, compuse din numeroase documente originale, 300 de pergamente cu peceţi domneşti, 25 de volume-manuscrise, române şi slavone, tablouri şi rarităţi, între care vestitele „Răspunsuri ale Mitropolitului Varlaam din 1644 la Catechismul calvinesc” unicul exemplar cunoscut, piese rare ale muzeului nostru de antichităţi, cuprinzând şi vestita Cloşcă cu puii de aur, singura urmă de trecere a goţilor pe la noi. (notă: Tezaurul de la Pietroasa a fost restituit României în anul 1956). Odoarele lui Atanaric, tezaurul de la Pietroasa, era o podoabă a României citată în toate manualele de artă veche; descris în amănunţime şi râvnit de cele mai vestite muzee. Inscripţiile gotice, cu litere runice, au fost cetite cu emoţie şi tălmăcite în felurite chipuri de marii învăţaţi ai lumii. Se mai spune că s’au trimis la Moscova şi unele manuscrise de ale maestrului Enescu...

CE A PIERDUT MITROPOLIA?

Nu ştim dacă s’a publicat undeva vreo listă exactă de tot ce au pierdut diferitele mănăstiri şi biserici. Dacă odoarele scumpe ar fi rămas aici, la noi, poate călugării cucernici le-ar fi putut păstra cu preţul vieţii lor, ascunzându-le prin cule şi tainiţe, după cum au făcut în decursul veacurilor, pe vremea când năvăleau tătarii şi turcii prin meleagurile noastre. Dar aşa, a plecat totul!

Iată cate ceva numai din colecţia muzeului religios al Mitropoliei Ungaro-Vlahiei: evanghelii îmbrăcate în aur şi argint, nouă mitre dintre cari unele cântărind un kilogram şi jumătate numai aur curat, smaragde şi diamante. Una dintre aceste mitre era împodobită cu trei sute zece mărgăritare de mare preţ. Mai erau treizeci şi opt de cruci de piept, încrustate cu diamante sclipitoare de-ţi luau ochii. Impunătoare erau şi cârjele înalte de aur împodobite cu basmale. Unele din aceste basmale erau înflorate cu aproape două sute de mărgăritare. Alte basmale aveau pană la 43 rubinuri. Erau patrusprezece cârje, dintre cari unele încărcate cu topazuri. Apoi sacosuri, stihării, omofoare, epitrahile, rucaviţe, mantile, covoare rare şi scumpe care erau admirate de cei mai călătoriţi oameni şi care vizitaseră cele mai renumite muzee religioase din lume. O intreagă bogăţie!

Câte Doamne şi câte boieroaice, câte românce de odinioară au lucrat luni şi ani de zile, aplecate peste ghergheful lor, unde era prinsă o catifea de Genova, de Lyon, sau o stofă de aur adusă din Veneţia şi pe care ele brodau o perdea a Maicei Domnului sau vreo altă minunată podoabă bisericească.

NEMŢII ŞI VALORILE ROMÂNEŞTI?

Ce ar fi făcut nemţii cu comorile româneşti dacă le-ar fi găsit aici? Probabil că pe aur ar fi pus mâna. Totuşi este de remarcat - după cum suntem informaţi din partea unor persoane autorizate de la Casa de Depuneri - că între 1 Sept. şi până la 11 Nov. 1911, Casa de depuneri a funcţionat la Bucureşti. Conform dispoziţiei d-lui ministru de finanţe Emil Costiniu toate valorile adunate între 1 Sept. şi 11 Nov. au rămas la Bucureşti, cu prilejul evacuării.

Nemţii nu s’au atins de nimic...

Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni din Bucureşti n’a avut să sufere nici un neajuns din partea Germanilor. În schimb, se spune că primele zile ale revoluţiei ruseşti ar fi fost susţinute cu aurul nostru, transportat la Kremlin. Iar despre bijuteriile familiei regale, ziarul emigranţilor ruşi din Paris, „Poslednia Novosti", crede a şti că au ajuns în vila din stradela Chariton No. 75 din Moscova, unde fusese pe vremuri consulatul norvegian. Tezaurul ar fi fost ascuns de consulul norvegian în zidul clădirii, la primul etaj, cu intenţia ca să-l ridice la timp prielnic şi să-l predea familiei regale româneşti. Dar mai târziu fiind silit să plece, misiunea cehoslovacă, s’a mutat la etajul al II-lea. Făcându-se reparaţii la etajul I-iu, prin anul 1923, bijuteriile ar fi fost descoperite şi transportate în depozitele sovietelor spune „Poslednia Novosti”.

CLOPOTNIŢE VECHI

Zilele trecute m’am urcat pe treptele putrezite din clopotniţa cu zidurile crăpate de cutremure a Mănăstirei din str. Mihai Vodă, unde sunt acum arhivele Statului. În grosimea temeliilor şi sus la clopotniţă se pot descoperi ascunzători, mai mari sau mai mici, lăsate în ziduri de un metru sau doi grosime. Ochiul atent surprinde asemenea firide şi în zidurile ce susţin bolţile clopotniţei din dealul Patriarhiei. După cum, în vremea veche, comorile româneşti au fost ascunse prin tainiţele mănăstiri lor, prin culele cu ziduri groase, prin pivniţele fără fund, dosite şi resfirate prin peşterile de la poalele munţilor, pe sub vadul râurilor... tot aşa s’ar fi putut găsi poate şi acum ascunzători.

Totuşi s’a întâmplat aşa, că ceea ce, timp de secole s’a adunat şi s’a transmis din generaţie in generaţie, să fie încărcat în mai multe convoaie şi să fie trimis plocon acelora care credeau că România nu trebuie luată de nemţi întrucât - spunea ministrul de răsboi rus de pe atunci - „chestia Constantinopolului şi a strâmtorilor” cere ca porţiunea de pământ dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, alăturată Basarabiei  „ruseşti” să devină o provincie a marelui imperiu al Ţarilor.

Dar împrejurările au nimicit planurile, pline de trufie, ale vicleanului ministru de răsboiu al Rusiei ţariste, care mai spunea că „românii îşi exagerează importanţa” (notă: parcă am auzit zilele astea un oficial rus spunând ceva similar, nu-i aşa?). Viitorul rămâne să dea acum răspunsul la întrebarea pusă în capul acestor rânduri şi să arate urmările intrigei pusă la cale de generalul Masaloff.”