Vă
povesteam într-un alt articol despre galanteriile din vremea lui Vodă Caragea. Dar după "galanterii" urmează nunta, nu-i așa?
 |
| Nuntă în secolul al XIX-lea |
Organizarea unei nunți în București, pe la începutul secolului al XIX-lea, „erea dandana mare”, după cum ne spune Ion P. Licherdopol în volumul său dedicat istoriei vechiului oraș. Tradițiile de nuntă din Muntenia acelei epoci îmbinau fastul balcanic cu obiceiurile autohtone, creând un spectacol fascinant.
Pețitul, logodna și „cherofilima” la curtea domnească
În secolul al XIX-lea, drumul spre altar era lung și bine reglementat de etichetă. Totul începea cu pețitul, unde se duceau „colăcerii cu aldămaș”, urmat de o logodnă fastuoasă. Aceasta se lăsa cu „arhiereu, cu diaconi, cu preoți, cu cântăreți, cu lăutari și cu zaiafet toată noaptea până la luceafărul de zi”.
Abia apoi urma marele eveniment: nunta.
Cu câteva zile înainte de cununie, dacă mirele și mireasa proveneau din neam de boieri, se organiza „cherofilima”. Aceasta era o festivitate specială la curtea domnească. Tinerii logodnici erau duși cu alai „spre a săruta mâna lui Vodă și a Doamnei, cerându-le binecuvântarea”.
Pregătirea nunții și alaiul călțunăreselor
După primirea binecuvântării domnești, mahalaua intra în febra pregătirilor. În puținele zile rămase până la nuntă, drumul de la casa ginerelui până la cea a miresei se împodobea cu crengi de brazi.
Cu o zi înainte de nuntă intrau în scenă „călțunăresele” – cucoanele cele mai alese dintre rudele ginerelui. Acestea plecau cu alai și cu daruri la casa miresei, în trăsuri luxoase, înhămate cu armăsari de preț.
Obiceiuri vechi din ajunul nunții:
- Parfumarea casei: Călțunăresele parfumau casa miresei cu “fum de odagiu” și o stropeau cu apă de trandafiri (semn al curățeniei).
- Darurile de preț: Aduceau pe o tavă de argint florile care urmau să împodobească cununile și dăruiau miresei peteală (semn al bogăției). Aduceau bineînțeles și tăvile încărcate cu daruri pentru mireasă: șaluri, giuvaeruri, stofe scumpe, bani, cofeturi.
- Cântecul lăutarilor: În tot timpul acesta lăutarii “ziceau din vioare și din gură vechiu cântec": "Astăzi cu fetele... / Mâine cu nevestele!”
Toate
femeile împleteau apoi cununile: “cruce întreagă pentru ginere și cruce
jumătate pentru mireasă”. Urmau apoi jocurile, împreună cu feciorii de
data asta, feciori care se adunau și ei la casa miresei: “ineluș-învârtecuș,
de-a baba mija, de-a gaia, de-a cârpa”.
Ziua nu se putea încheia decât cu
o horă mare și cu o petrecere care ținea toată noaptea, până în zori.
Ziua Cununiei: „Despărțenia de părinți” și un zaiafet de șapte zile
Dimineața
devreme începea cu adevărat... nunta. Mai întâi avea loc momentul “despărțeniei
de părinți”. Miresele lăcrimau în acest moment iar lăutarii cântau cu jale în glas:
“Taci,
mireasă, nu mai plânge,
Căci
la măta te-i mai duce
Când
o face plopu pere
Și
răchita vișinele…”
Cununia
se celebra la prânz, la biserica parohiei din care era mireasa. După aceea,
alaiul ducea mirii într-o trăsură împodobită cu flori și ramuri de brad la casa
ginerelui, “cu așternuturi și cu zestre cu tot”. Trăsura era înconjurată de
călăreți: flăcăi, rude și prieteni ai mirelui.
Cât ținea o nuntă în Bucureștiul de altădată?
La casa mirelui se organiza marea petrecere (zaiafetul). Durata acesteia depindea strict de statutul social:
Adevărat grăit-a cronicarul: „Pe atunci nunta era dandana mare!”
- La oamenii de rând (cei de jos): petrecerea ținea 3 zile.
- La boieri: petrecerea ținea 7 zile și șapte nopți, „după legea Domnilor și a împăraților”.
Adevărat grăit-a cronicarul: „Pe atunci nunta era dandana mare!”
(Sursa informaíilor: Ion P. Licherdopol - „Bucureștii” - 1889)
3 comments:
Foarte interesant și pitoresc articolul !...Mulțumim de publicare !...
Pitoresc articolul, asemeni Țârii Românești în timpul domniilor fanariote !
Nu era dandana decât în sensul bun. Lumea era fericită, se distra copios, mânca după plac și bea după cuviință, și miresele plângea cam de de ochii lumii, că nu e mare scofală să aștepți să împletești cosiță presărată cu argint. Nu, era frumos. Lumea se simțea bine și mai presus oricare mireasă era prințesă, măcar vreo trei zile. Restul lumii? Păi încuscririle erau făcute cu cap și dotele garantau fetei că o să fie primită cu respect. Mirele nu era nici el de lepădat, și neapărat avea oarecare însușiri care dădeau familiilor siguranța că nu vor trebui să își întrețină nepoții.. Și apoi era și a rămas lege : omul lasă pe tatăl său și pe mama sa și se face una cu muierea sa.. Da' e mai bine astăzi? Astăzi când părinții își cresc fiii ori fiicele, așa, măcar vreo treizeci de ani? Eu știu cazuri reale.
Trimiteți un comentariu