Actori aproape uitați: Aura Buzescu

Aura Buzescu a fost una dintre cele mai apreciate dintre actrițele care au evoluat pe scenele teatrelor românești. O actriță pe care, din păcate, trebuie să o includ în categoria “artiștilor aproape uitați” astăzi. În cei aproape 80 de ani de carieră Aura Buzescu a interpretat zeci de roluri memorabile dintre care amintesc doar câteva: Serge din „Ana Karenina” de Lev Tolstoi, Mira din „Meșterul Manole” de Lucian Blaga, Hedda Gabler din piesa cu acelaşi nume de Henrik Ibsen sau rolul principal din piesa „Ifigenia în Aulida” scrisă de Mircea Eliade. Aura Buzescu a fost de asemenea un regizor de succes. Dintre piesele regizate de ea amintesc Citadela sfărâmată” de Horia Lovinescu și “Bălcescu” de Camil Petrescu.


Aura Buzescu

Obârșia


Aura Buzescu s-a născut la Caransebeș în 26 august 1894. Copilăria și-a petrecut-o însă la București. Această perioadă era evocată de marea actriță într-un interviu acordat în anul 1931 revistei “Ilustrațiunea Română”: 
 
mari actori

- Familia mea își are obârșia la Caransebeș, ceea ce poate lămuri numele de Almăjan (notă: numele artistei înainte de căsătorie) care a nedumerit cândva mulți oameni. Chiar eu sunt născută în Banat, dar la patru ani - cu vaporul pe Dunăre – am venit în București. Acesta ar fi primul turneu al vieții mele. Era să cad în Dunăre și de atunci am rămas cu o adevărată groază de apă. Nimic în familia mea de oameni așezați nu era de natură să mă îndrepte spre artă, mai ales spre teatru. Părinții mă pregăteau pentru îndeletnicirile obișnuite ale femeilor din lumea mea: gospodină, soție și mamă. Cred că acestei pregătiri îi datorez buna organizare a vieții mele de dincolo de scândurile scenei. Zic buna organizare, și sper că soțul și copiii mei n'ar avea cruzimea să mă desmintă. Căci îmi ador copiii și țin la familia mea ca o femeie tihnită, care n'ar fi avut în viață alt ideal decât casa și familia ei. Iar dacă în liniștea căminului se furișează câteodată pe ușa care dă spre teatru, câte o adiere de vânt – e un motiv mai mult să mă reîntorc spre ai mei cu mai multă inimă și să-mi caut în apropierea lor liniștea pe care scena cu freamătul ei nu poate să mi-o dea."
 

Mirajul scenei


Pasionată de teatru încă din adolescență, Aura Buzescu a ales să se dedice scenei. Primii pași nu au fost însă foarte ușor de făcut, în primul rând datorită prejudecăților privitoare la această profesie care erau încă prezente în societatea românească: 
 
Aura Buzescu

“- Dar ce miraj v'a ispitit spre teatru?
- Ce m-a ispitit spre teatru? Pesemne ceva care dormea amorțit în sufletul meu, ceva care făcea din mine în școală cea mai neascultătoare făptură, cea mai jucăușă și neastâmpărată școlăriță a clasei mele. În orice caz, ca întotdeauna, gustul de teatru mi l-a deschis și mie un spectacol. Eram ca un ceasornic învârtit. O mică lovitură și pornește. Lovitura mi-a dat-o “Ovidiu", cu răposatul Demetriade. Știu că era o zi de clasă. Câteva colege, fără știrea și fără voia părinților, au fugit de la școală și s'au dus a Teatrul Național. M'au luat cu ele - dar cred că nici una n’a bănuit că vor aduce înapoi o altă ființă. Sufletul mi-a rămas la teatru. Câteva săptămâni am fost cu adevărat bolnavă. Se zice în popor “bolnav de friguri" - asta ar fi expresia exactă a bolii pe care a pus-o în mine spectacolul binecuvântat și blestemat. Nu mai visam decât teatru. Nu mai doream decât teatru. Nu mai înțelegeam decât teatru. 

Aura Buzescu în 1929
 
Cum puteau părinții mei să-mi dea drumul spre o viață necunoscută și neplăcută la principial? M'am lovit de rezistența lor, ca orice făptură din lumea mea. Dar norocul s'a înfăptuit în timp, sub chipul unui bănățean, prieten de-al tatălui meu, venit de-acolo - din Banatul lui și-al nostru, să-și aducă o fată la Conservator. Pilda lui a fost marele meu noroc. Am căpătat încuviințarea dorită.“

- Allo, allo! Aici d-na Aura Buzescu...

Primii pași în teatru


După o perioadă de pregătire făcută cu Ion Livescu, un alt mare actor român al epocii, Aura Buzescu urmează începând cu anul 1912 cursurile de teatru ale Conservatorului din București.

“- Mă întreb și vă întreb: talentul care covârșește pe un actor e suficient pentru a ajunge în ierarhia teatrală la treptele cele mai înalte, sau pe lângă talent mai trebuie ucenicia cea mai mică și migăloasă, ca la orice banală meserie? Și mai ales, este nevoie poate și de un îndrumător, de un înger bun, care să vegheze și să te conducă, ajutând ca însușirile artistului să se poată afirma?
- Primul drum în teatru l'am făcut la Tina Barbu. Înțeleagă cine poate de ce m’am dus tocmai la dânsa, când erau în București, atâția alți actori și actrițe mari. Și pentru prima oară în viața mea am știut să stăruiesc, căci Tina Barbu nu m'a primit. Adică nu m'a primit o dată, de două ori, de trei ori. Dar vorba Bibliei n'a dat greș. Ușa mi s'a deschis. Și s'a închis iarăși. Dar acum aveam făgăduiala Tinei Barbu, că va vorbi cu Ion Livescu să mă prepare pentru Conservator. Și cu asta făcusem încă un pas spre teatru. Ion Livescu m'a preparat și am fost primită cred că fără entuziasm. Era și firesc. Ce căuta între atâtea cucoane elegante, un biet copil stângaci, venit dintr'o lume care nu avea nimic în comun cu teatrul?


Aura Buzescu în 1931 studiind un rol

Am fost repartizată la clasa d-nei Lucia Sturdza-Bulandra. N'aș putea spune că eram o elevă fericită. Strașnică profesoară, care a scos atâtea rânduri de elevi străluciți! Dar era de o severitate care mă paraliza. Nu odată, ducându-mă înspre Conservator, mă rugam de Dumnezeu să fiu în întârziere, ca să am motiv să nu mai intru în clasă. Sunt azi departe de vremurile acelea – și-mi dau seama mai mult ca oricând – că severitatea aceea a profesoarei a lăsat în mine tot ce formează azi temelia carierei mele teatrale: îndârjită pornire de lucru și o neîndurată severitate în mine însămi. De altfel profesoara mea de atunci s'a transformat în prima mea directoare de scenă. Sub supravegherea ei am făcut primii mei pași pe scenă și am cunoscut primele succese. Și tot prin ea am cunoscut omul de care mi-am legat mai târziu zilele vieții (notă: Alexandru Buzescu). Astfel soarta mea bună a trecut prin mâna d-nei Bulandra.”

Aura Buzescu alături de Ion Sârbul 
pe scena Teatrului Național din București
în "Umbra" de Vasile Voiculescu (1935)

Probabil că anii de școală în care a avut-o ca îndrumătoare pe Lucia Sturdza-Bulandra au fost cei care au desăvârșit și talentul pedagogic al Aurei Buzescu. Ea a fost peste ani, un profesor admirabil pentru actorii unei alte generații de mari actori. Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Gheorghe Cozorici și Gina Patrichi sunt doar câțiva dintre actorii care au avut onoarea să studieze arta dramatică în clasele conduse de Aura Buzescu.




Opt decenii pe scenă


Aura Buzescu a debutat în anul 1914 jucând rolul Serge din piesa “Ana Karenina” jucată  pe scena teatrului “Regina Maria” din București. Începând din anul 1918 a jucat pe scena teatrului “Excelsior” condus de Elvira Popescu și de Alexandru Mihăilescu. După o perioadă în care s-a alăturat actorilor companiei Bulandra, în stagiunea 1922-1923 Aura Buzescu a debutat pe scena Teatrului Național din București, jucând în piesa “Hedda Gabler” de Henrik Ibsen. Din lista impresionantă de piese de teatru în care Aura Buzescu a creat roluri memorabile între anii 1922 și 1970 amintesc doar câteva: “Arborele genealogic” de Lucia Demetrius, “Invitație la castel” de Jean Anouilh, “Frenezie” de Charles Peyret Chapuis, “Oedip, tiran al Tebei” de Sofocle, “Suflete în vâltoare” de Aida Vrioni, “Marșul nupțial” de Henri Bataille, “Samson” de Henri Bernstein, “Hamlet” de Shakespeare, “Faust” de Goethe sau “Secretul” de Henri Bernstein. În interviul dat în 1931, pe când era deja o actriță consacrată dar încă totuși la începutul carierei, Aura Buzescu mărturisea:

În cabină, după spectacol

- Aruncați o privire asupra tuturor rolurilor dragi pe care le-ați creat și care vibrează și astăzi în memoria spectatorului. Care din aceste roluri iubite a fost cel mai iubit de dumneavoastră?
- Primul meu rol a fost băiatul din Ana Karenina dar primul meu rol mare a fost Hedwiga din “Luminătorii" die Bataille. Roata teatrală s'a pornit apoi și azi n'aș ști să spun nici toate rolurile pe care le-am jucat, nici în ce ordine le-am interpretat. Și iarăși n'aș ști să spun dacă am un gen precis. Între rolul din “Fecioara rătăcită" și cel din “Karl și Ana” e o cale destul de lungă pe care au putut să încapă și Julietta, și Ofelia, și Mira din “Meșterul Manole” și Viorica din “Molima”. (…) În orice caz, de prefer vreun rol, nu prefer roluri din trecut, ci pe acelea din viitor. Mă ispitește necunoscutul, lupta cu rolul, ca pe oricine dealtfel. Odată jucat, odată ce nu mă mai chinuie, orice rol își pierde farmecul. Asta nu înseamnă că după premieră joc fără emoții.
- Vă întrerup, d-nă. Despre emoție să-mi vorbiți, despre emoția actorului care-și trăiește rolul și care se confundă cu el. Despre emoția care face din teatru o viață mai puternică decât viața, făcându-te să crezi că clipele trăite de oameni simbolizează scene reale, văzute în teatru și care a îndreptățit pe Wilde să spună că: “viața imită arta".

Acasă, într-un  moment de repaus și de relaxare

- Fiecare spectacol e pentru mine o premieră şș cred că oricât aș juca, oriunde și oricând, emoția are să-mi fie aceiași. Cred că aș ieși din scenă și pentru totdeauna din teatru în clipa când, la o replică, m'ar părăsi tremurul minunat, tracul cum i se spune prozaic, care dă valoare și vibrație fiecărei fraze, fiecărui gest. Știu că sunt nu numai actori, dar și o școală de teatru, care vor ca actorul să-și debiteze rolul rece și calculat. E o chestiune de temperament. Eu nu înțeleg și n'aș putea să intru în scenă fără un rol învățat desăvârșit, aproape mecanizat, peste care emoția și sentimentul să vină apoi să adauge o culoare de simțire și adevăr omenesc. Fără de asta arta nu cred că este posibilă.

Îmi studiez rolul cu o încăpățânare și o străduință de începătoare. Sunt de o docilitate surprinzătoare și sunt accesibilă bunului sfat. Toți directorii mei de scenă pot s'o mărturisească. Cât privește nervii mei de actriță chinuită – cine nu-i are în teatru? Mă descarc pe camarazi de e nevoie, pe oricine din jurul meu, dar niciodată pe rol. Îmi dibuiesc personajul în mine, îl caut, îl încerc, mi-l potrivesc ca pe un rând de haine și mi-l îmbrac. Sunt mereu îndoită, mereu nemulțumită, mereu doritoare să dau mai mult, să conturez mai precis forma cețoasă, de atâtea ori, a textului. Pentru asta sacrific tot și odihna mea și a altora, de la cei din preajma inimei mele, copii și soț, până la croitoreasa care trebuie să adauge cu rochiile ei, o trăsătură în plus, pentru desenarea unui suflet omenesc. De acest amarnic egoism nu-mi dau seama.

Aura Buzescu s-a stins din viață în 22 decembrie 1992, după 98 de ani de viață și aproape 80 de ani puși în slujba teatrului românesc.

Surse:

- articolul “De vorbă cu d-na Aura Buzescu” – semnat Tonia – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 28 octombrie 1931 - citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor


5 comentarii :

  1. Foarte frumos articol! Mă întreb dacă a jucat după revoluție, posibil să nu mai fi fost o figură marcantă a scenei.. Spun asta în ideea că după '89 s-au schimbat multe în lumea teatrului.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. In '90 avea 97 de ani. Doi ani mai tarziu s-a stins. Cred ca scena o uitase - din pacate - deja...

      Ștergere
  2. Oh, great great aunt... How big of a legend you were! Such passion in your desires!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. And a great great actress... I'm waiting for you on the blog, Ilincuta!

      Ștergere
  3. Are o vila impozanta in Busteni, Str Victoriei nr 7, sotul a fost un fruntas liberal

    RăspundețiȘtergere