Aura Buzescu a
fost una dintre cele mai apreciate dintre actriţele care au evoluat pe scenele teatrelor
româneşti. O actriţă pe care, din păcate, trebuie să o includ în categoria “artiştilor
aproape uitați” astăzi. În cei aproape 80 de ani
de carieră Aura Buzescu a interpretat zeci de roluri memorabile dintre care amintesc
doar câteva: Serge din „Ana Karenina” de Lev Tolstoi, Mira din „Meşterul
Manole” de Lucian Blaga, Hedda Gabler din piesa cu acelaşi nume de Henrik Ibsen
sau rolul principal din piesa „Ifigenia în Aulida” scrisă de Mircea Eliade.
Aura Buzescu a fost de asemenea un regizor de succes. Dintre piesele regizate
de ea amintesc “Citadela sfărâmată” de Horia Lovinescu şi
“Bălcescu” de Camil Petrescu.
![]() | |
|
Obârşia
Aura Buzescu s-a
născut la Caransebeş în 26 august 1894. Copilăria şi-a petrecut-o însă la
Bucureşti. Această perioadă este evocată de marea actriţă într-un
interviu acordat în anul 1931
revistei “Ilustraţiunea Română”:
“- Familia mea îşi are obârşia la Caransebeş,
ceea ce poate lămuri numele de Almăjan
(notă: numele artistei înainte de căsătorie) care a nedumerit cândva mulţi
oameni. Chiar eu sunt născută în Banat, dar la patru ani - cu vaporul pe Dunăre – am venit în Bucureşti. Acesta
ar fi primul turneu al vieţii mele. Era să cad în Dunăre şi de atunci am rămas
cu o adevărată groază de apă. Nimic în familia mea de oameni aşezaţi nu era de natură să mă îndrepte
spre artă, mai ales spre teatru. Părinţii
mă pregăteau pentru îndeletnicirile obişnuite ale femeilor din lumea mea:
gospodină, soţie şi mamă. Cred că acestei pregătiri îi datorez buna
organizare a vieţii mele de dincolo de scândurile scenei. Zic buna organizare, şi
sper că soţul şi copiii mei n'ar avea cruzimea să mă desmintă. Căci îmi ador copiii
şi ţin la familia mea ca o femeie tihnită, care n'ar fi avut în viaţă alt ideal
decât casa şi familia ei. Iar dacă în liniştea căminului se furişează câteodată
pe uşa care dă spre teatru, câte o adiere de vânt – e un motiv mai mult să mă
reîntorc spre ai mei cu mai multă inimă şi să-mi caut în apropierea lor
liniştea pe care scena cu freamătul ei nu poate să mi-o dea.”
Mirajul scenei
Mirajul scenei
Pasionată de teatru încă din adolescenţă, Aura Buzescu a ales să
se dedice scenei. Primii paşi nu au fost însă foarte uşor de făcut, în primul
rând datorită prejudecăţilor privitoare la această profesie care erau încă prezente
în societatea românească:
- Ce m-a ispitit spre teatru? Pesemne
ceva care dormea amorţit în sufletul meu, ceva care făcea din mine în şcoală cea mai neascultătoare făptură, cea mai
jucăuşă şi neastâmpărată şcolăriţă a clasei mele. În orice caz, ca întotdeuna,
gustul de teatru mi l-a deschis şi mie un spectacol. Eram ca un ceasornic învârtit.
O mică lovitură şi porneşte. Lovitura mi-a dat-o “Ovidiu", cu răposatul Demetriade. Ştiu că era o zi de clasă.
Câteva colege, fără ştirea şi fără voia părinţillor, au fugit de la şcoală şi
s'au dus a Teatrul Naţional. M'au luat cu ele - dar cred că nici una n’a bănuit
că vor aduce înapoi o altă
fiinţă. Sufletul mi-a rămas la teatru. Câteva săptămâni am fost cu adevărat bolnavă. Se
zice în popor “bolnav de friguri" - asta ar fi expresia exactă a bolii pe
care a pus-o în mine spectacolul binecuvântat şi blestemat. Nu mai visam decât teatru. Nu mai doream decât teatru. Nu mai
înţelegeam decât teatru. Cum puteau părinţii mei să-mi dea drumul spre o
viaţă necunoscută şi neplăcută la principial? M'am lovit de rezistenţa lor, ca
orice făptură din lumea mea. Dar norocul s'a înfăptuit în timp, sub chipul unui
bănăţean, prieten de-al tatălui meu, venit de-acolo - din Banatul lui şi-al
nostru, să-şi aducă o fată la Conservator. Pilda lui a fost marele meu noroc.
Am căpătat încuviinţarea dorită.“
După o perioadă de pregătire făcută cu Ion Livescu, un alt mare actor român al epocii, Aura Buzescu
urmează începând cu anul 1912 cursurile de teatru ale Conservatorului din
București.
“- Mă întreb şi vă întreb: talentul
care covârşeşte pe un actor e suficient pentru a ajunge în ierarhia teatrală la
treptele cele mai înalte, sau pe lângă talent mai trebuie ucenicia cea mai mică
şi migăloasă, ca la orice banală meserie? Şi mai ales, este nevoie poate şi de
un îndrumător, de un înger bun, care să vegheze şi să te conducă, ajutând ca
însuşirile artistului să se poată afirma?
- Primul drum în teatru l'am făcut
la Tina Barbu. Înţeleagă cine poate
de ce m’am dus tocmai la dânsa, când erau în Bucureşti, atâţia alţi actori şi
actriţe mari. Şi pentru prima oară în viaţa mea am ştiut să stăruiesc, căci
Tina Barbu nu m'a primit. Adică nu m'a
primit o dată, de două ori, de trei ori. Dar vorba Bibliei n'a dat greș.
Uşa mi s'a deschis. Şi s'a închis iarăşi. Dar acum aveam făgăduiala Tinei
Barbu, că va vorbi cu Ion Livescu să mă prepare pentru Conservator. Şi cu asta
făcusem încă un pas spre teatru. Ion
Livescu m'a preparat şi am fost primită cred că fără entuziasm. Era şi
firesc. Ce căuta între atâtea cucoane
elegante, un biet copil stângaci, venit dintr'o lume care nu avea nímic în
comun cu teatrul?
Aura Buzescu în 1931 studiind un rol |
Am fost repartizată la clasa d-nei
Lucia Sturdza-Bulandra. N'aş putea spune că eram o elevă fericită.
Straşnică profesoară, care a scos atâtea rânduri de elevi străluciţi! Dar era de o severitate care mă paraliza.
Nu odată, ducându-mă înspre Conservator, mă rugam de Dumnezeu să fiu în întârziere,
ca să am motiv să nu mai intru în clasă. Sunt azi departe de vremurile acelea – şi-mi dau seama mai mult ca oricând
– că severitatea aceea a profesoarei a lăsat în mine tot ce formează azi temelia
carierei mele teatrale: îndârjită pornire de lucru şi o neîndurată severitate
în mine însămi. De altfel profesoara mea de atunci s'a transformat în prima mea
directoare de scenă. Sub supravegherea
ei am făcut primii mei paşi pe scenă şi am cunoscut primele succese. Şi tot
prin ea am cunoscut omul de care mi-am legat mai târziu zilele vieţii (notă:
economistul Alexandru Buzescu). Astfel soarta mea bună a trecut prin mâna d-nei
Bulandra.”
Aura Buzescu alături de Ion Sârbul pe scena Teatrului Național din București în "Umbra" de Vasile Voiculescu (1935) |
Probabil că
anii de şcoală în care a avut-o ca îndrumătoare pe Lucia Sturdza-Bulandra au
fost cei care au desăvârşit şi talentul pedagogic al Aurei Buzescu. Ea a fost
peste ani, un profesor admirabil
pentru actorii unei alte generaţii de mari actori. Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Gheorghe Cozorici şi Gina Patrichi sunt doar câţiva dintre
actorii care au avut onoarea să studieze arta dramatică în clasele conduse de Aura Buzescu.
Opt decenii pe scenă…
Aura Buzescu a debutat în anul 1914
jucând rolul Serge din piesa “Ana Karenina” jucată pe scena teatrului “Regina Maria” din
Bucureşti. Începând din anul 1918 a jucat pe scena teatrului “Excelsior” condus
de Elvira Popescu şi Alexandru Mihăilescu. După o perioadă în care s-a alăturat actorilor companiei Bulandra, în stagiunea 1922-1923 Aura Buzescu a debutat pe
scena Teatrului Naţional din Bucureşti, jucând în piesa “Hedda Gabler” de Henrik
Ibsen. Din lista impresionantă
de piese de teatru în care Aura Buzescu a creat roluri memorabile între anii
1922 şi 1970 amintesc doar câteva: “Arborele genealogic” de Lucia Demetrius,
“Invitaţie la castel” de Jean Anouilh, “Frenezie” de Charles Peyret Chapuis,
“Oedip, tiran al Tebei” de Sofocle, “Suflete în vâltoare” de Aida Vrioni,
“Marşul nupţial” de Henri Bataille, “Samson” de Henri Bernstein, “Hamlet” de Shakespeare,
“Faust” de Goethe sau “Secretul” de Henri Bernstein. În interviul dat în 1931,
pe când era deja o actriţă consacrată dar încă totuşi la începutul carierei,
Aura Buzescu mărturisea:
În cabină, după spectacol |
“- Aruncaţi o
privire asupra tuturor rolurilor dragi pe care le-aţi creat şi care vibrează şi
astăzi în memoria spectatorului. Care din aceste roluri iubite a fost cel mai
iubit de dumneavoastră?
- Primul meu
rol a fost băiatul din Ana Karenina dar primul meu rol mare a fost Hedwiga din “Luminătorii"
die Bataille. Roata teatrală s'a pornit apoi şi azi n'aş şti să spun nici toate
rolurile pe care le-am jucat, nici în ce ordine le-am interpretat. Şi iarăşi
n'aş şti să spun dacă am un gen precis. Între rolul din “Fecioara rătăcită"
şi cel din “Karl şi Ana” e o cale
destul de lungă pe care au putut să încapă şi Julietta, şi Ofelia, şi Mira din
“Meşterul Manole” şi Viorica din “Molima”. (…)În orice caz, de prefer vreun
rol, nu prefer roluri din trecut, ci pe acelea din viitor. Mă ispiteşte necunoscutul,
lupta cu rolul, ca pe oricine dealtfel. Odată jucat, odată ce nu mă mai chinuie,
orice rol îşi pierde farmecul. Asta nu înseamnă că după premieră joc fără emoţii.
- Vă întrerup,
d-nă. Despre emoţie să-mi vorbiţi, despre emoţia actorului care-şi trăieşte
rolul şi care se confundă cu el. Despre emoţia care face din teatru o viaţă mai
puternică decât viaţa, făcându-te să crezi că clipele trăite de oameni simbolizează
scene reale, văzute în teatru şi care a îndreptăţit pe Wilde să spună că: “viaţa imită arta".
Acasă, într-un moment de repaos și de relaxare |
- Fiecare spectacol e pentru mine o premieră
şi cred că oricât aş juca, oriunde şi
oricând, emoţia are să-mi fie aceiaşi. Cred că aş ieşi din scenă şi pentru
totdeauna din teatru în clipa când, la o replică, m'ar părăsi tremurul minunat,
tracul cum i se spune prozaic, care dă valoare şi vibraţie fiecărei fraze,
fiecărui gest. Ştiu că sunt nu numai actori, dar şi o
şcoală die teatru, care vor ca actorul să-şi debiteze rolul rece şi calculat. E
o chestiune de temperament. Eu nu înţeleg şi n'aş putea să intru în scenă fără
un rol învăţat desăvârşit, aproape mecanizat, peste care emoţia şi sentimental
să vină apoi să adauge o culoare de simţire şi adevăr omenesc. Fără de asta
arta nu cred că este posibilă.
Îmi
studiez rolul cu o încăpăţânare si o străduinţă de începătoare. Sunt de o
docilitate surprinzătoare şi sunt accesibilă bunului sfat. Toţi directorii mei
de scenă pot s'o mărturisească. Cât priveşte nervii mei de actriţă chinuită –
cine nu-i are în teatru? Mă descarc pe camarazi de e nevoie, pe oricine din
jurul meu, dar niciodată pe rol. Îmi dibuiesc personajul în mine, îl caut, îl
încerc, mi-l potrivesc ca pe un rând de haine şi mi-l îmbrac. Sunt mereu îndoită, mereu nemulţumită,
mereu doritoare să dau mai mult, să conturez mai precis forma ceţoasă, de
atâtea ori, a textului. Pentru asta sacrific tot şi odihna mea şi a altora, de
la cei din preajma inimei mele, copii şi soţ, până la croitoreasa care trebuie
să adauge cu rochiile ei, o trăsătură în plus, pentru desenarea unui suflet
omenesc. De acest amarnic egoism nu-mi dau seama.”
Aura Buzescu s-a stins din viaţă în 22
decembrie 1992, după 98 de ani de existenţă și aproape 80 de ani au
fost puşi în slujba teatrului românesc.
Surse:
- articolul “De vorbă cu d-na Aura Buzescu” – semnat
Tonia – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” din 28 octombrie
1931 citit din colecția Bibliotecii
Digitale a Bucureștilor
Foarte frumos articol! Mă întreb dacă a jucat după revoluție, posibil să nu mai fi fost o figură marcantă a scenei.. Spun asta în ideea că după '89 s-au schimbat multe în lumea teatrului.
RăspundețiȘtergereIn '90 avea 97 de ani. Doi ani mai tarziu s-a stins. Cred ca scena o uitase - din pacate - deja...
ȘtergereOh, great great aunt... How big of a legend you were! Such passion in your desires!
RăspundețiȘtergereAnd a great great actress... I'm waiting for you on the blog, Ilincuta!
ȘtergereAre o vila impozanta in Busteni, Str Victoriei nr 7, sotul a fost un fruntas liberal
RăspundețiȘtergere