Boema de altădată: Amintiri vesele, amintiri triste

Timpul a trecut implacabil peste Bucureștiul de altădată și a dus cu el lumea artiștilor de tot felul – scriitori, pictori, actori, muzicieni - care încă mai “făceau artă pentru artă“ și care, “neavând alt mijioc de existență decât arta lor, erau sortiți să ducă o viață de boemi”. 

Oamenii de cultură de azi nu mai au azi o cafenea favorită în care să se adune pentru a-și spune “poveștile și taclalele-amare, lângă o halbă cu două pahare”. Despre boema bucureșteană din perioada interbelică reporterul “Deteste” spunea că: “Boemii sunt la curent cu viața de fiecare zi, cu tot ce se întâmplă și nu lipsesc de nicăieri; aceasta indiferent dacă poartă o haină bună sau una peticită. Aci îi întâlnești la Capșa, aci în cea mai mizerabilă lăptărie. Șampania și icrele negre alternează cu ceaiul fără zahăr, cu ceapa și cu pâinea veche de trei zile. Buna dispoziție nu-i părăsește niciodată pe boemi. Ei cunosc pe toată lumea, sunt cunoscuți la rândul lor și au zeci de creditori pe care-i întâlnesc la tot locul. Viața de boem este o viață de răbdare și de curaj. Pentru a răzbi trebuie să fii dotat cu o mare doză de indiferență. Altminteri te plictisești. Nu trebuie să părăsești niciodată mândria personală, care te călăuzește la fiece pas”. Același reporter anonim a cules câteva povești vesele sau triste destăinuite lui de artiști despre ale căror destine mai știu azi câte ceva doar puțini dintre iubitorii de artă:

“Foaie verde păpădie, ce te faci neică Ilie, c'am venit după chirie?"

Pictorul Ilie Arjoca

“Acum zece ani - îmi povestește pictorul Arjoca (notă: pictorul Ilie Arjoca, n. 1896- d. 1967) - locuiam în cartierul Tei, pe o stradă al cărei nume l-am uitat. Proprietareasa era foarte bătrână, putea să aibă 70-80 de ani, și foarte țâfnoasă. În fiecare zi îmi cerea chiria și eu niciodată n'aveam bani să o plătesc. Doar pentru țuică - tare-mi plăcea pe vremea aceia băutura! – făceam rost de gologani. O invitam regulat pe proprietareasă și cinsteam alături de ea. Băbușca naibii, Dumnezeu s'o ierte, nu mă slăbea de fel din cântecul ei: “Foaie verde păpădie, ce te faci neică Ilie, c'am venit dupa chirie?". Asta până'ntr’o zi când s'a întins cu burta la pământ, a căscat de câteva ori din plin, a dat ochii peste cap, mi-a cerut încă o dată chiria și și-a dat sufletul.

Ilie Arjoca
Vas cu flori

De cum a'nchis băbușca ochii au și venit moștenitorii și fără să aștepte ca mătușa să fie dusă la “Pătrunjel", m'au și luat în primire: chiria, ori mutatul neîntârziat pe maidan. Eu “câr", ei “mâr", și ne-a apucat ziua înmormântării. Mi-au aruncat lucrurile în mijlocul străzii strigând la mine: “Se mută mătușa, mută-te și d-ta!". Tocmai venise dricul. O idee genială îmi trecu prin minte: îmi cărai bagajele lângă dric și începui să le încarc în el. Unul dintre moștenitori, văzând sacrilegiul pe care eram pe cale să-l fac, mi-a plătit un camion.

M'am mutat astfel la un alt proprietar, care a fost tot atât de nenorocos. În schimb eu am început să mă vâr pe ici, pe colo. Am fost admis la salonul oficial și la Ateneu, ba am ocupat câtva timp câteva catedre ca profesor de desen. Azi am ajuns în situația fericită de a nu mă mai muta cu dricul... Florile și compozițiile mele m'au ajutat.”

Jerba de flori a pictorului Coman Ardeleanu

 

“ - O scenă veselă din viața mea? Mă pui în încurcătură. Așa ceva se găsește foarte greu în arhivele trecutului meu. De aceea mulțumește-te cu ceva trist, trist ca însăși expresia vieții, trist ca toamna ce'și scutură frunzișul. Cele ce-ți voi povesti îți vor explica de ce și de când reușesc așa de bine florile și jerbele de flori. E o poveste veche, din tinerețe.

Pictorul
Coman Ardeleanu

Abia isprăvisem Bele-Artele și eram îndrăgostit lulea de cea mai fermecătoare blondă din câte am văzut în viața mea. N'avea decât șaptesprezece ani și se numea Florica, “Fleurette” cum îi spuneam eu. De cum am văzut-o m'am îndrăgostit de ea. Nu concepeam viața fără Florica.Și ea împărtășea în totul dragostea mea. Nenorocirea însă… Știi povestea Musetei lui Murger? Ceva asemănător s'a întâmplat și cu Fleurette a mea: într’o seară, când m'am întors acasă îmbătat de bucuria unui prim succes marcant (picturile mele fuseseră foarte elogios apreciate - toate afară de flori - de criticii de artă) am găsit cuibul gol. Florica fugise, luând cu ea toată bucuria vieții mele. Pe colțul ferestrei un bilețel: “M'am săturat de sărăcie... Un domn bătrân dar bogat...”  Am scrâșnit din dinți, am mototolit biletul în timp ce inima îmi plângea cu hohote. Luni de zile dupa aceea n'am putut lucra nimic.

Coman Ardeleanu
Vas cu trandafiri

Am revăzut-o peste un an, pe moarte, în spitalul Colentina. Și n'aveam un ban ca să-i cumpăr o zaharica sau o portocală, cum se obișnuiește la bolnavi. Moartă - în timp ce zorile tinereței mele vesele au murit odată cu ea - am condus-o doar eu până la cimitir și în loc de coroană i-am pus în coșciug cea mai frumoasă jerbă de flori pictată de mine vreodată. O făcusem noaptea, înfrigurat și îndurerat; de aceea și astăzi încă, lucrez florile cu amintirea ei în gând și în suflet. Spiritul ei recunoscător îmi conduce mâna, iar privirile ei azurii reconstituie fondul compozițiilor mele.”

Amintirile pictorului Richard Mayol

Pictorul Richard Mayol

“- Să-ți spun una nostimă - îmi zise pictorul și compozitorul R. Mayol (notă: pictorul Richard Meinl Mayol, n. 1896 – d. 1937). Ședeam acum vreo zece ani într’o cămăruță de pe Banu Manta; eram acolo cu soția și cu un cumnat al meu, poet de mare viitor și student la litere și filosofie. Era însurat și el; nevestele noastre urmau conservatorul. Ele ocupau câte un mic serviciu, așa că noi bărbații trebuia să facem menajul. Camera o împărțisem în două printr’o linie cu creta. Fiecare ne sileam să ne facem apartamentul mai vesel: când găsea unul o floare, o punea într’un pahar. Celălalt, ca să nu se lase mai prejos, făcea pe dracul în patru și procura și el o floare… Pe urmă, cu toaleta: la o fereastră, singura de altfel, pusesem un lighean cu perii, piepteni și săpun. Ăsta era cabinetul de toaletă. Și o placardă: “Nimeni să nu-și mai facă toaleta într’altă parte decât aici!”.

Richard Mayol
Portretul unei copile
din Sâmbăta de Sus

D'apoi cu rivalitatea nevestelor! Noi ședeam acasă și făceam mâncare: eu curățam cartofi, cumnatu-meu îmi ajuta, iar la înapoierea soțiilor era halima mare: fiecare căuta să pună mai multă ciorbă în farfuria bărbatului său. De aici ceartă, apoi chihote nesfârsite de râs. Într’o zi însă, când m'am înapoiat acasă, am găsit apartamentul “celorlalți" plin de fulgi și de obiecte stricate: se certaseră în glumă, se bătuseră în serios și își serviseră unul altuia câte-o porție de oale sparte în cap. Atunci am pus capăt tovărășiei.”

Sculptorul Cristea Minea și “Vagabondul” său

Sculptorul Cristea Minea

“- Ai văzut “Vagabondul" meu? – mă întreba acum câtva timp sculptorul Cristea Minea. Eu sunt foarte mulțumit de felul cum l-am executat. Îl iubesc mult, și dacă vrei să știi de ce, apoi află că lucrarea aceasta a mea are și ea povestea ei.

Era într’o seară de iarnă. Viscolul urla amarnic, îndesând zăpada până pe coșurile caselor. Tocmai ieșisem de la scoală și asta, în primul an când am fost numit profesor de modelaj și desen la Școala de Arte și Meserii din C.de Argeș. În drum spre casă, mi-a ieșit înainte un vagabond: rupt și jerpelit. Era cocoșat și avea o înfățișare oribilă.

- Banii ori viața! - mi-a strigat el pe un ton răgusit, punându-mi în piept o jumătate dintr'o potcoavă de cal.

M'am uitat lung la el… și ideea “Vagabondului" mi-a venit deodată în minte. De aceea, fără să ma sinchisesc de șansele lui și fără să stau mult pe gânduri, i-am propus să-mi pozeze, iar eu să-l întrețin cu tot ce-i trebuie pe timpul iernii. El, de bine de rău, a primit; dar, de îndată ce s'a văzut la călduri, mai că nu vroia să se execute. Cu mare greutate l-am hotărât să-mi pozeze. Acest lucru m’a costat însă foarte scump căci, terminând târziu noaptea, am adormit buștean și nu m'am deșteptat decât dimineața. N'am mai dat cu ochii de vagabond, care dispăruse cu banii ce-i avusesem în sertarul mesei.”

Sursa: articolul “Scene vesele și triste din viața boemilor noștri” – semnat “DETESTE” – publicat în numărul din 7 decembrie 1933 al revistei “Realitatea Ilustrată” – citită din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor