Instantanee din “Cafeneaua haimanalelor”

Așa cum am făcut și altă dată, vă invit și acum să plecăm împreună într-o vizită insolită prin lumea crâşmelor rău famate și a “derbedeilor și pungașilor de tot soiul”. Vom merge azi, însoțiți de reporterul revistei “Ilustrațiunea Română“ C. Luca, într-o adevărată “cafenea a haimanalelor”. E vorba de astă dată despre o tavernă “periferică și cu aspect mizer” din Iași, situată în prin preajma halelor. Povestea localului ieșean ar putea fi însă una a oricărui alt loc- de ieri sau de azi - în care “oamenii cinstiţi își beau cafeaua păzindu-şi buzunarele și în care poliţiştii intră cu mâna pe revolver”, dar și un loc în care mai rămăsese – așa cum veți putea să vă convingeți la finalul articolului – un dram de onoare:

“Am intrat în această cafenea cu renume prost, păzindu-mi buzunarele. Înăuntru te asfixiază fumul gros de tutun de ‹‹6 lei cotiugarul›› și mirosul acru de sudoare. După ce m'am obișnuit cu lumina obscură, am început să deslușesc obiectele și tipurile din jurul meu. În mijlocul ‹‹salonului›› de consumație, cu noroiul pe dușumele gros de două degete așezat acolo din timpuri imemorabile, un biliard cu postavul zdrențuit stă numai în trei picioare. Al patrulea e înlocuit cu o buturugă. Pare că-și plânge zilele tinereții. Odinioară, pe îmbrăcămintea-i nou nouță zburdau bilele colorate de fildeș. Astăzi ține loc de masă jucătorilor de barbut, iar noaptea de pat celor fără de cămin. Când am pătruns eu, zarurile și banii ‹‹pontați›› de jutori au dispărut ca prin farmec de pe suprafața biliardului și vreo zece perechi de ochi mă cercetau scrutători. Tipul însărcinat să ‹‹ginească›› la ușă apariția vreunui nepoftit, atras de ‹‹partida›› interesantă, își părăsise postul, iar eu îi luasem prin surprindere, întrerupându-le jocul. Dar după vreo cinci minute, convingându-se cu toții că nu sunt vreun ‹‹gabor›› de-al poliției, activitatea tuturor și-a reluat cursul, eu putând să studiez în voie pe fiecare. Din când în când recurgeam la lămuririle patronului, bun de gură.

"Cafeneaua haimanalelor"
Într'un colț, un bătrân cu o barbă de patriarh, încâlcită și murdară, își soarbe alene porția de ceai cu mici întreruperi, ca să se scarpine de zor.
- E Leiba - zaraful - mă lămurește patronul. Nu este un singur client aici pe care să nu-l fi împrumutat el, cel puțin cu un pol sau doi.
- Dar de unde are el bani de dat cu împrumut?
- Cerșește. Câștigă bune parale. Cel puțin o sută de lei pe zi. De trăit, trăiește numai cu ceai și pâine, doarme pe sub garduri, pe unde apucă, iar banii îi dă cu camătă. Când vreun jucător a pierdut la barbut și pantofii din picioare, salvarea e la Leiba.

Leiba - "bancherul barbugiilor"
În alt colț, doi indivizi se ceartă, răstindu-se unul la altul, gata să se încaiere.
- Ești un pungaș! – urlă unul.
- Escrocule! - ripostează celălalt.
- Măi Dumitre, nu vă este rușine? Doar sunteți oameni ‹‹cumsecade›› amândoi. Ce Dumnezeu v'a apucat?
Ambii beligeranți se calmează, la moment, în fața pumnului masiv al stăpânului. Și unul și celălalt sunt pungași de buzunare, cu caziere bogate la poliție. Unul e Dumitru Clamparu, cunoscut în lumea interlopă sub numele ‹‹de regele golanilor››. Tip lombrozian cu figură de urangutan, bălăbănindu-și mâinile lungi. Pe cap e tuns mărunt: semn ca abia s'a eliberat de la închisoare. Celălalt, Țibană, țigan cu chipul de mongol, ciupit de vărsat. Ochii oblici, iar pomeții obrajilor proemlnenți  De-a curmezișul frunții are o cicatrice, rămășiță de la o încăierare cu cuțitele. Pe nesimțite am intrat în vorbă cu ei, deslegându-le limba cu câteva țigări.
- He-he! Cucoane, bine mai era odată! - începu Clamparu. Dacă aș avea acuma toți banii de care am ‹‹ușurat›› atâția barosani, aș putea tapeta toată casa asta cu ‹‹bucăți›› de câte o mie. Pe vremea ceia umblam îmbrăcat și eu după jurnal, ‹‹la trei ace››, acuma însă nu mai sunt ‹‹elefanți›› cu parale. ‹‹Curăț›› câte trei-patru inși de ‹‹scoarță›› (portofel) și de la toți abia înjgheb câțiva ‹‹pitaci›› pentru o pereche de ghete de la Taica Lazăr. Dacă ‹‹elefanții›› sunt în criză și noi șomăm. De acum mă las și eu de ‹‹meserie››, căci nu mai rentează. Alaltăieri m'am eliberat de la ‹‹cucuieta›› (Galata), unde ‹‹am făcut›› o lună pentru 11 lei pe care îi ‹‹găsisem›› în buzunarul unui pârlit, la o înghesuială, în fața unui cinematograf. ‹‹Fraierul›› a pus gabja pe mine și… gata pârnaia.
- Poate mai aveți o țigară, cucoane? De când m'am eliberat am făcut jurământ să nu mă mai ating de vreo ‹‹scoarță››.
- Chiar daca ai găsi-o pe stradă? - îl ispitesc eu.
- Chiar! Să chiorăsc dacă aș ridica-o! Înainte, când în orice buzunar ‹‹găseai›› o scoarță groasă, chiar dacă te duceai la ‹‹dubă››, nu-ți părea rău. Aveai pentru ce. Acuma o nemerești ‹‹uscată›› și faci închisoare de pomană.
- Ei? Și ce ai de gând să te faci? Om cinstit, Clamparule?
- He! Chiar cinstit de tot... nu! Boala din născare, leac nu mai are! Însă acuma mă învârtesc și eu prin hală, unde găsesc muncitori basarabeni în căutare de lucru, îi mint că vreau să-i angajez la vie la cutare boier și strâng de la fiecare câte 4-5 lei misitie și apoi îi las să mă aștepte într'un anumit loc… până li se lungesc urechile. Dar când n'o mai fi ‹‹venitul›› ăsta, știu eu ce voi mai face? Poate că, mă voi întoarce la meserie, ca apa la matcă.

"Acuma mă învârtesc și eu prin hală, unde găsesc
 muncitori basarabeni în căutare de lucru..."
- Va să zică, tot nu ești hotărât să te lași de… meserie?
- Ba eu îs hotărit, numa’ dacă m’o lăsa foamea.
În cele din urmă m'am îndreptat spre ieșire, urmat de Clamparu. Acesta la ușe mă opri:
- Poate mai aveți o țigară, cucoane?
- Da!
Însă în zadar am scotocit prin toate buzunarele. Port-țigaretul intrase ca în pământ. În cele din urmă, pungașul, zâmbind pe sub mustață, mi-l întinse:
- Nu-i așa că nu mi-am uitat meseria, cucoane?
I-am răsturnat toate țigările în palmă și am plecat râzând.


Sursa informațiilor și a fotografiile: articolul “Anchete ieșene: Cafeneaua haimanalelor” semnat de C. Luca – publicat în săptămânalul “Ilustrațiunea Română” numărul din 17 iunie 1936 - răsfoit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor


3 comentarii :