Scrisori de pe front: „Dacă citești aceste rânduri…”

De-a lungul veacurilor anii de restriște s-au abătut mereu asupra satelor românești. Războaiele îi chemau periodic pe flăcăii și pe bărbații mai tineri să își apere țara și neamul.

 

 

Îmbrăcați în greoaie haine militare și cu un pușcoci vechi aruncat pe umeri aceștia își părăseau părinții și iubitele și plecau pe drumul războiului. Intrau fără voie într-o lume a ororilor și a durerii. 

 

---

---

Singura legătură cu „acasă” 

 

Oricât de departe îi duceau însă pașii, gândurile le zburau mereu către cei lăsați acasă. Singurele lor legături cu aceștia erau scrisorile care ajungeau cu greu pe front. Scrisorile, scrise uneori cu slove de sânge, erau cele care le purtau dorul și amarul adunat în suflete către cei dragi. Iar “cărțile” primite de acasă, le dădeau ostașilor puterea să meargă mai departe și să spere.

Mesajele trimise celor de acasă începeau în mod aproape invariabil cu formula – care ascunde atâta speranță dar și atâta teamă: “Dacă citești aceste rânduri înseamnă...”. 

 

Când dorul devine vers: Mărturiile din „Realitatea Ilustrată” 

 

Pentru că românul s-a născut poet, multe dintre aceste scrisori erau ticluite în versuri. Ioan Massoff — cunoscutul prozator și teatrolog — a salvat câteva dintre aceste rânduri emoționante primite de la sublocotenentul Bucătaru Aurel și elevul plutonier Sandu Nicolae, aflați „undeva pe zonă”. Acestea au fost publicate în numărul din 30 ianuarie 1940 al revistei „Realitatea Ilustrată”:

 

---

---

1. Dialogul iubirii despărțite de război (1940)

 

Un ostaș îi scria iubitei sale, încercând să cuprindă în rime toată suferința depărtării:

 

“Astăzi trist și dus pe gânduri Eu îți scriu câteva rânduri; Două sau trei rândurele Să-ți umplu ochii cu ele. Foaie verde lămâiță, Scumpă, dragă copiliță, Azi fiind tare supărat, Să îți scriu m-am apucat Niște rânduri mărunțele Scrise cu mâinile mele. Și le scriu rând după rând Ca să le citești plângând. Nu te pot dragă uita Că ți-e bună inima. Trandafir roșu vopsit Nu uita că te-am iubit. Cine n’are dor pe lume Vie să-i dau de la mine, Că la mine este mult Cură gârlă pe pământ.

Dacă n-ai noroc și parte Degeaba te mai scoli din noapte. Trandafir verde-arătos Mi-a fost drag ce e frumos. Ochii negri mi-au fost dragi Că-s frumoși ca două mure Crescute vara’n pădure, În umbruță de răcoare, Neatinși de pic de soare. În sprâncenele amândouă, Parcă-s picături de rouă, Și așa de gingășele Moare lumea după ele. Du-te carte sănătoasă La mândruța mea frumoasă Să te ia să te citească Alta’n loc să-mi iscălească.”

Răspunsul iubitei era uneori scris tot în stihuri:

“Foaie verde trei granate Fă-mă Doamne de se poate, Fă-mă pasăre măiastră La cazarmă la fereastră, Să văd puiul meu ce face. Nu știu: scrie ori descrie, Ori învață teorie? Cavaler cu gura dulce, Mă sărută și se duce. Mergi scrisoare tot pe jos Găsești puiul sănătos, Mergi scrisoare și pe sus, Adă-mi degrabă răspuns. Și află și despre mine Că eu nu mai am pe nime.

Când erai puiuț acasă Mă plimbam ziua prin casă. Foaie verde crâng uscat, Dar de când pui ai plecat, Tot am plâns și am oftat. De-aș fi trăit rău cu tine N’ar arde inima’n mine. Dar am trăit binișor Și drept mă usuc de dor. Te sărut numai prin carte Căci gurița ți-e departe. Trandafir și viorele Te sărut – la revedere.”

2. „Te sărut numai prin carte...”

Un alt soldat, măcinat de amintirea momentului despărțirii, trimitea aceste rânduri:

 

„Dragă nu te pot uita Că ți-e dulce gurița. N’a fost dulce cum să fie, Ca strugurul cel de vie, A fost dulce la’ntâlnire Și amar la despărțire. Frunză verde trei castane Dorul meu și al matale Merg pe vale la plimbare, Se’ntâlnesc la un isvor Se sărută până mor.

La fântâna cu cerdac Se’ntâlnește drag cu drag, Se iubesc până ce zac. Trandafir roșu bătut, Tare-aș vrea să te sărut. Te sărut numai prin carte Că altfel nu se mai poate.”

Iar „codana” de acasă îi răspundea cu jale, numărând prânzurile trecute în plâns:

„Foaie verde și-un agut Doritul mei cel iubit Și de mine despărțit, Eu cu jale mai trăiesc De dorul tău mă topesc Iară când mi-aduc aminte De-ale noastre dulci cuvinte Cum trăiam noi cu iubire Fără leac de despărțire. Când de-un ceas nu ne vedeam, Foarte mult ni se părea.

Și-acum nu ne mai zărim, Cum putem să mai trăim. Scrisoare eu n-am primit, Nici la mine n-a venit. Și astăzi până la prânz În trei ori rânduri Eu am plâns, După tine că te-ai dus. Te-ai dus și n-ai mai venit Și eu tare te-am dorit Dragul, scumpul meu iubit!”

3. Umorul și mândria... sub arme

Nu toate scrisorile erau triste. Un flăcău mai lăudăros din fire nu ezita să amintească de cuceririle sale, chiar și dincolo de Prut:

 

 „Mai la deal de peste Prut 

Trei ibovnice-am avut,

O româncă și-o țigancă, 

Și una basarabeancă.

Mai la deal de Moscova

Să’ntâlnesc ibovnica

Să culegem cânepa,

Să culegem fir cu fir,

Să culegem trandafir!”

Replica iubitei de acasă nu s-a lăsat mult așteptată, fiind o lecție de moralitate populară:

“Maică-ti i-o fi păcat

Proastă creștere ți-a dat,

Te-a lăsat să te iubești,

Cu cine te întâlnești.

Te iubești cu bun și rău

Și-ai uitat numele meu.”

Un ultim rămas-bun din Primul Război Mondial

 

Articolul semnat de Ioan Massoff se încheia cu o scrisoare „în stil de cronică”, o formulă clasică de salut și dor:

 

„Din străini și de departe,

M’am gândit să-ți scriu o carte.

Nu e scrisă de tipar,

Ca să fie în zadar.

E scrisă de mâna mea

Să citești ce-i scris în ea.

Mai întâi de a scrie carte

Mă închin cu sănătate.

Mai întâi de-a mea scrisoare

Îți urez zile ușoare...”

Istoria ne-a lăsat însă și rânduri mult mai dure, cum sunt cele de mai jos, culese în timpul Primului Război Mondial, care ne reamintesc sacrificiul suprem:

“Noi, frate, ne lăsăm satul,

Satul și măicuțele,

La care le-am supt țâțele.

Știut-ai tu, maică, bine,

Că m'a prinde Neamțu-'n mână,

Nu ți-oi mai cosi'n grădină,

N'oi mai mulge oi la stână;

Ci-oi muri-'n țară străină,

Cu pușca plină pe mână.”

 

Ecoul dorului, peste decenii

 

Aceste rânduri, deși scrise sub amenințarea tunurilor și în praful tranșeelor, rămân mărturii vii ale umanității noastre. Dincolo de cifrele seci ale manualelor de istorie, scrisorile ostașilor români ne amintesc că sub mantaua aspră de soldat bătea întotdeauna inima unui tată, a unui fiu sau a unui iubit care tânjea după liniștea de acasă.

 
Astăzi, când mesajele ajung instantaneu la destinație, e greu să mai cuprindem cu mintea greutatea unei foi de hârtie ce purta, uneori, ultimele cuvinte ale unui om. Rămâne însă datoria noastră să nu lăsăm aceste „cărți” să fie acoperite de uitare, căci în versurile lor simple se află esența rezilienței și a iubirii neamului nostru.