Articolul „Aspecte bucureștene – Luxul săracilor”, semnat de Daria Luca în revista Ilustrațiunea Română din 28 iunie 1933, debutează cu următoarea reflecție:
„Lux și sărăcie? Împerecherea acestor cuvinte nu vi se pare tocmai potrivită?... Parcă vă aud spunând: ‹‹Săracul doar atunci e mulțumit, când își poate aduna strictul necesar; de lux îi mai arde lui?›› Și apoi luxul nici nu-i șade bine săracului! De acolo și proverbul românesc: ‹‹Ce-i lipsește chelului? Tichie de mărgăritar››”.
Am ales acest titlu deoarece îmi oferă ocazia de a integra o nouă piesă a incursiunii în cotidianul României interbelice. Pentru că perioada dintre cele două războaie mondiale nu a fost definită doar de opulență și strălucire, ci și de umbrele mizeriei și ale decadenței.
Oaze în deșertul sărăciei
“Dar vedeți că, în ciuda bunului simț, în ciuda cumințeniei proverbelor, săracul e ademenit de lux ca și cel bogat. Și de ce nu și-ar satisface și el capriciul gătelii, când tentațiile luxului îl pândesc la fiecare colț de stradă, când ocaziile de a-l desfășura îi sunt oferite la fiecare pas. Nu mai spun că pentru un costum vechi capătă 3 metri de stofă din care își face haine noi și că pentru un pol pălăria de paie strălucește ca nouă, dar mai există și o serie întreagă de firme pe lângă care mulți dintre dv. trec cu cel mai jignitor dintre sentimente – cu nebăgare de seamă - firme care sunt pentru săracii jinduitori de lux o adevărată oază a deșertului sărăciei lor.
 |
| Un joben de închiriat |
Când îi bate la ușă invitația la nunta nepoatei vecinului, la botezul fiului proprietarului, săracul trăiește clipe de un înduioșător tragism:- Vin cu mare bucurie! – promite el. Îi sclipesc ochii de plăcere, i se dilată nările de bucuriile pe care i le promite o astfel de invitație și în fața ochilor i se desfășoară tot alaiul nunții cu fripturi, lăutari… cu toalete, fracuri și jobene…Da! Frac și joben! La imaginea lor, visul trăit o clipă se năruie ca un turnuleț de cuburi. Dar, peste puțin timp, se reînalță triumfător la amintirea unei firme albe, cu litere mari negre, bine plasată într'un colț al memoriei sale și care anunță:“Închiriem fracuri și jobene pentru nunți"
Dincolo de aparențe: Comerțul în vreme de criză
În vara anului 1933, reporterul Daria Luca a pășit într-unul dintre aceste "magazine apostolice”, fiind întâmpinată cu o politețe ostentativă. Dialogul purtat cu proprietarul a scos la iveală paradoxurile economice ale acelei epoci:
"– Aș vrea să știu dacă închiriați și toalete de damă!
– Noi nu, vă rog. Dar găsiți vă rog, alături. Noi ținem numai fracuri, jobene, haine bărbătești. Vă rog, poate soțul dv…. Avem absolut toate măsurile…
Nemaiavând ce să cer, intru de-a dreptul în materie:
– Trebuie să meargă cam greu negustoria dv.!... Pe criza asta lumea petrece mai puțin.
– Slavă Domnului! Cu cât crește criza, cu atât mergem noi mai bine. Avem clienți berechet! Doctori, ingineri. De studenți nici nu mai vorbesc...; au sărăcit oamenii și la noi găsesc haine de prima calitate.Din dosul unei draperii se aude discursul convingător al unui amploiat:
– Chiar dacă l-ați fi făcut de comandă, nu v'ar fi stat mai bine. Vă vine ca turnat. Stofa e de o calitate cum nici nu se mai fabrică azi. Ați pipăit să vedeți?..."
 |
| Lux de închiriat |
Această tehnică persuasivă de vânzare, menită să ofere clientului sentimentul unei schimbări radicale de statut, se dovedea însă a fi doar o iluzie trecătoare, așa cum a observat cu ironie autoarea:
"Domnul care a închiriat fracul și care juca în această scenă rolul personagiului mut, deoarece nu era convins pe deplin de acest discurs, apăru de după cortină în avanscenă. Aici oglinda îi reda imaginea în toată splendoarea ei. Pe buze îi apăru un zâmbet radios. Haina de lux îl făcea să creadă că părăsea magazinul metamorfozat într’un mare boier. Mânecile îi erau scurte, pantalonii prea lungi și jobenul îi ședea… întocmai ca și chelului tichia de mărgăritar. Totuși era fericit:
– Salut, pe mâine!
Plecarea sa mă lăsă cam nedumerită:
– Plata?
– Mâine când aduce fracul înapoi.
– Dar dacă nu-l mai aduce?Hainele lui, oprite ca garanție, tot fac mai mult decât fracul acela ros în coate.
– Dar dacă preferă să aibă un frac, chiar ros în coate? Sau dacă hainele pe care ți le lasă în schimb sunt totuși mai proaste decât fracul închiriat?
– Dar mâine la slujbă, cu ce se duce? Cu frac și cu cilindru? Ar arunca toată mahalaua cu pietre după el și maistrul l-ar da afară din atelier, că ar zice c'a înebunit."
 |
| “Toată găteala" unei fericite mirese |
Iluzia fericirii închiriată cu ora
Dincolo de lumea costumelor bărbătești, Daria Luca ne dezvăluie o altă fațetă a acestui „lux al săracilor”, surprinzând vulnerabilitatea unei tinere mirese pentru care ziua nunții depindea de o tranzacție dureroasă:
"În magazinul învecinat se găsește o marfă asemănătoare: un coafor închiriază “toată găteala" unei fericite mirese: voal, beteală, rochie, pantofi albi și o coafează.- Îmi stă, bine? - întreabă sfioasă mireasa, care vibrează la gândul satisfacerii celui mai mare lux dintre luxuri.- Ar visa multe mirese, care cheltuiesc mii de lei pentru toaleta lor de nuntă, să arate ca dv.Cu mâna tremurândă scoate 1000 de lei și îi pune pe tejghea.- Poftiți garanția!- Vedeți că ați găsit 1000 de lei?- Da. Am amanetat la o vecină cerceii mamei și am vândut niște plombe de aur rămase de la răposatu’ tata.- Noi v'am fi dat voalul și fără garanție, dar… nu putem. Știți, principiul casei.- Mă rog, înțeleg prea bine.- Să vă ajute Dumnezeu să fiți fericită!Dacă urarea negustorului se va îndeplini pentru viitorul miresei nevoiașe nu știu, dar știu că în ziua în care a pășit la altar cu voal și beteală închiriată, a fost cum nu se poate mai fericită.”
Reportajul Dariei Luca din 1933 nu este doar o fereastră deschisă către o lume mai puín cunoscută, ci o dovadă tulburătoare a nevoii noastre de a ne păstra demnitatea și de a visa la puțină strălucire, chiar și atunci când realitatea materială ne apasă greu. Sunt poveștile unor „oameni mărunți” care, în ciuda lipsurilor, au refuzat să se lase învinși de cenușiul cotidian.
Dacă v-a plăcut această fereastră deschisă spre istoria socială a Bucureștiului interbelic, vă invit să descoperiți și alte destine uitate în cronica timpului:
2 comments:
Triste istorii. Ce poți face când nu te dau banii afară din casă? Și parcă ai vrea să fii în rând cu ceilalți.. Dar, spre deosebire de azi, când luxul e un elicopter, sau o limuzină din care cobori la eveniment, luxul de ieri se putea împrumuta. Deși nu e exclus să fie istorii asemănătoare.. Că doar taica Lazăr, o fi avut urmași, și meseria se practică și azi, doar un pic mai altfel, trebuie să găsească omul găteala potrivită, măcar pentru ziua nunții socrului finei bunicii dinspre tată!
Anunturi cu "Rochii de mireasa de inchiriat" am mai vazut si azi. Asa ca lumea nu se schimba chiar atat de mult pe cat am putea fi tentati sa credem. :)
Trimiteți un comentariu