“Birjarul
care ne conduce este “simpatica amintire" a “Bucureștilor
de altădată". Adică a Bucureștilor de viață liniștită și
savuroasă, în care “muscalul” și șoseaua jucau un
rol de căpetenie. Așa cum a rămas pe capră, cu telegarii care picură din ochii
lor mari și frumoși toată melancolia unei splendori apuse, pare un solitar
rămas să protesteze contra nebuniei vitezei și a prozei care se desprinde din
sgomotul de claxoane, din fumul de benzină și din mirosul de ulei prăjit al
Capitalei. De aceia, poate, ceata chefliilor l-a luat drept prieten și-l răsfață
ca în vremuri bune când Ioșka, în livreaua lui de catifea albastră cu năsturei de
aur, era un “personaj”.”
Articolul “Nopți bucureștene”
publicat în revista "Ilustrațiunea Română” - numărul din 6 februarie 1935) nu își propune nimic senzațional: este doar povestea unei nopți pline de farmec petrecute într-unul dintre
localurile ale Bucureștiului interbelic. Povestea unei petreceri nocturne ale
cărei vedete au fost “o delicioasă ciorbă
de creier”,
friptura căreia îi spunea “de unde suge ursul” și – bineînțeles - vinul care “curgea generos în pocale de pământ”.
Farmecul evocării este completat de poveștile lui Ioșka – unul dintre ultimii muscali ai Capitalei:
Revărsatul zorilor la “Potcoava veselă"
“La
“Potcoava veselă", în revărsatul
zorilor – Ioska, călăuza noastră de noapte - ne-a purtat prin mai toate
localurile imaginabile. În cele din urmă am poposit la această cârciumă
periferică, unde părea să fie un congres al birjarilor...
-
Toți câți au mai rămas în Capitală, adaugă Ioșka cu glasul melancolic
-
Sunt în congres?...
Călăuza
zâmbește cu înțeles.
-
Ceva mai mult. Sunt la gustarea de dimineață...
-
Așa mulți ?
-
Toți birjarii de noapte. De altfel, ca să știi unde este vinul mai bun nu
trebuie decât să te uiți unde
staționează trăsurile fără conducători...
Cârciumarul,
un roșcovan cu fața dolofană, servește dintr'un castron de pământ, tacticos, “ciorba
de creier”: o zeamă cenușie,
lipicioasă, pe care chefliii o savurează...
-
Vedeți, boierior, ciorba asta n'o găsiți nicăieri. Este specialitatea lui Nea
Niță, care pe vremuri a fost măcelar...
Nea
Niță, măgulit peste măsură de o asemenea recomandație, ne oferă, în străchini
cu smalțul desfundat, renumita lui ciorbă. Este desigur o favoare, pentru că nu
oricine, “orice nou venit”, poate căpăta
această delicioasă zeamă...
Lângă
fereastra încărcată cu flori de toate neamurile, cântă pitpalacii... Nectarul
lui Nea Niță curge generos în pocale de pământ... Ciudata împestrițare de
oameni de toate categoriile, de la boerul pretențios cu gusturi rafinate, până
la ultimul birjar fericit că-și poate sorbi aici, în fiecare dimineață, “kilul”
lui de vin dumnezeesc, este simpatică, atracțioasă.
Aceiași atmosferă de bună înțelegere, de veselie, de cântec și de glumă
înfrățește pe acești întârziați la mescioarele “Potcoavei vesele". Chiar
Ioșka, rubiniu și gureș, pare ceva mai puțin solemn decât
este de obicei. Mulțumit că ne-a putut oferi un spectacol necunoscut al Bucureștilor de
noapte, decanul birjarilor vorbește volubil și convingător:
-
Hei, boierilor ! De câte ori poposesc cu
mușteriii mei la localurile de lux din centru, cu lumini orbitoare, cu femei
despuiate și cu băuturi proaste, mă gândesc cu jind la “Potcoava” lui Nea Nișă…
la “potcoava" cu “nectarul” fără pereche, cu
mititei, cu pitpalaci, cu specialități pe care nu le găsiți nicăieri...
Nea
Niță nu prea știe ce-i aia “lumină indirectă";
nu știe ce-i jazz-ul asurzitor și nici ce-i aia “diseur”. Nu știe
de coktail și cu atât mai puțin de cocaină. La el, cârciuma e cârciumă, vinul e
vin, “guristul” e gurist și viața e viață
adevărată, așa cum a lăsat-o Dumnezeu... Nimic din spoiala, prefăcătoria și perversitatea
localurilor “șic" care înșală,
amăgesc și ucid...
Un popas nocturn la Halele Centrale |
Apoi
Ioșka, care-și poartă cu demnitate titlul de decan, își netezește fața lucie și
începe să povestească întâmplări și isprăvi - din bunele timpuri dinainte de război
- cele apuse pe vecie. Ca la un cinematograf de panorame din trecut, Ioșka face
să ne răsară înaintea ochilor o întreagă epocă patriarhală, în care goana
automobilelor, zgomotul de radio și clacsoane, nu goniseră încă tihna aceia
atât de poetică, și nici sgârie-norii blockhous-urior nu umbreau căsuțele cu
verandă pe care se urcau plantele cățărătoare, sau grădinițele smălțuite cu
flori ce-ți veseleau inima.
Ioșka mai povestește de chefuri celebre, în care
apar nume faimoase de prefecți galanți, cocote cu faimă apuseană, muscali
sculptați parcă pe caprele faetoanelor dispărute, de lăutari care ziceau
cântece cu cuvinte mai puțin meșteșugite decât cele de azi, dar care vorbeau
direct inimii. Și lacrimi, pe care ochii se silesc să le ascundă, îneacă glasul
bătrânului povestitor, care-și revarsă din nou urgia asupra blestemățiilor de
astăzi, cu care nu se poate împăca, și care îi vor scurta viața...
Delicatese interbelice
-
Ioșka, este adevărat că descinzi din cazaci?!...
Ioșka
întrerupse brusc firul povestirii, făcu ochii mari, electrizat de un cuvânt
magic...
-
Cazaci? Da! De unde știi? Mă trag din cazaci. Străbunii mei au stăpânit Donul. Am
rămas birjar pentru că iubesc caii... Așa suntem noi, cazacii, iubitori de cai.
Iubim caii mai mult decât pe oameni. Ei sunt mai buni, mai blânzi și mai
credincioși decât oamenii... Și sunt foarte mândru că am rămas birjar, în timp
ce alții s'au făcut “șofeuri”...
Nea
Niță, care tot timpul ținu să se găsesc în compania
noastră, ne făcu o surpriză: ne aduse pe un taler de lemn o unică specialitate
a grătarului, pe care de regulă o gustă doar el și cu intimii lui. O bucată de carne
friptă căreia îi spune “de unde suge ursul”. Am gustat-o cu toții
și-am înecat-o în alte câteva kilograme de “nectar”...”
Poate nu am fi stiut niciodată cât de frumos era Bucureștiul noaptea .. Însă un gazetar talentat a făcut posibilă intalnirea cu Ioșka.. Eu aș fi zis că e ungur dar . Frumos trebuie să fi fost odată.. Cum o fi fost gustul faimoasei ciorbe ?
RăspundețiȘtergereÎntr-adevăr, Bucureştiul a cunoscut o perioadă deosebită, imortalizată de cea mai frumoasă melodie - aş putea spune nemuritoare, respectiv: Mână birjar...
RăspundețiȘtergereMână birjar şi du-mă-n noapte, Cât mai departe, Oriunde-ai vrea” compusă de Nell Martini şi P. Sabin pe versurile lui Dem. Dubal. Melodie care a devenit un evergreen, fiind preluată de atunci şi până acum în repertoriul celor mai celebri interpreţi.
- Cum au fost acele vremuri ? Acum , în degringolada timpurilor noastre, când timpul ne este cel mai mare duşman în goana noastră prin viaţă, când tehnologia ne-a transformat în roboţi, ne este aproape greu de imaginat. Dar, vreau să le evoc citându-l pe Viorel Cosma „Amintiri din Bucureştii de altădată”
„Să ştiţi că intreaga societate era marcată de o uşoară burghezie. Dupa Unire, agricultura mergea excelent in ţară. Oamenii se instăriseră. Ii vedeai frecvent in restaurante, cofetării şi baruri. Lumea nu stătea seara in casă. La 8 seara se pregăteau de ieşit. Mergeau cu familiile in câte doua locuri pe seară. Ieşeau, de exemplu, la restaurant, unde mâncau şi ascultau muzica, iar apoi intr-un bar, unde beau şi dansau. Vara mergeau la grădini. Duminica ieşeau toţi la plimbare, imbrăcaţi frumos. Pe Calea Victoriei mirosea a parfum franţuzesc. De la Palat până la CEC curgeau râuri de oameni. Unii se opreau la cofetării, să comenteze pe cine au vazut, descântau câte trei ore o cafea, alături de prieteni vechi. Şi nu costa o avere sa faci asta! Burlacii, pe atunci, mâncau numai in oraş! Nu trebuia să fii om bogat ca să-ţi permiţi.
- Intre razboaie, Bucureştiul răsuna de muzică. Dă-i rusului vodca, francezului cafea şi ziare şi romanului muzica şi mâncare! Vor fi toţi fericiţi!
- Muzica uşoară se asculta numai in restaurante. Existau in epoca şaizeci şi trei de restaurante cu muzică! Vă daţi seama ce pleiada de artişti la atâtea localuri ? Interpreţii cântau la cel puţin două, trei restaurante şi o grădină, pe seară. Făceau toţi tururi. In felul ăsta, la un restaurant vedeai mai mulţi artişti. Restaurantele erau frecventate şi ele, de clase sociale diferite.
- Existau în jur de 50 de grădini, în diferite cartiere, pentru toate categoriile sociale. Iar mijlocul cel mai folosit de deplasare era folosirea trăsurilor: „La bulevard birjar !”
Intr-un cuvant (in fine, vreo trei... ): Farmecul micului Paris!!!
Ștergere