Vă invit să hoinărim, însoțiți de reporterul Ion Tik al revistei “Ilustrațiunea
Română”, prin câteva taverne bucureștene din perioada interbelică. Pentru
că reporterul vom pătrunde “într-o lume a hoției și a viciului, a păcatului și
a întunericului”, vom pleca în insolita noastră plimbare
prin crâșmele rău famate de ieri însoțiți de comisarul Niculescu, de câțiva
polițiști și de un medic. Urmează așadar povestea unei vizite prin localuri în care pungașii,
spărgătorii și borfașii își urzeau loviturile, cârciumi în care oamenii
cinstiți își beau cafeaua păzindu-și buzunarele și în care polițiștii
intrau cu mâna pe revolver:
“Intrăm
într'un ochi de prăvălie din strada Cantemir, mărunt și tenebros, căruia i
se spune în limbajul curent al clienților ”cafeneaua mică”. Fum de țigară,
miros de cafea, ceai, cremă de ghete, ceapă, acreală de trupuri nespălate, un
ciudat amestec, care te sufocă. La mese, oameni cu fețele cafenii, afumate, par
mai mult manechine de panoramă scăpate dintr'un incendiu decât oameni care
trăiesc. Totuși, prezența noastră tulbură imobilitatea oamenilor asupra
cărților de joc sau asupra partidelor de biliard. Câteva siluete de tineri cu
șepcile trase pe ochi, încearcă să se strecoare pe lângă noi.
Zadarnic omul stăpânirii, cu arma la umăr, baricadase ușa. Și consemnul
este destul de aspru: nimeni nu intră, nimeni nu iese!
Comisarul
Niculescu îmi arată mai multe cunoștințe vechi, care-și petrec viața
în taverne:
-
Uite-l pe Severică, client vechi, învârtind cărțile!
Severică,
surprins de vizita noastră și de amestecul numelui său în discuție, ridică mirat
capul... Doi ochi inteligenți fixează mustrător pe comisar, ca și când ar
fi vrut să spună: ce ai cu mine, domnule?
Patronul
localului, un bătrâior simpatic, încearcă să-mi demonstreze că mica
lui “cafenea” este local public ca oricare altul, care nu poate
refuza ospitalitatea nimănui și că dacă se strecoară, când și când,
câte un urmărit de poliție, el n'are nici o vină...
-
La urma urmei, cine te întreabă pe d-ta? - se răsti un uscățiv
cu cotleții roșii.
- Domnul
vrea să știe ce-i aici, să bea cafea și să
privească...
Omul
cu cotleții roșii, pe când vorbea, zări în norii de fum ai cafenelei
figura comisarului. El amuți, se aplecă pe una din mese și se făcu
atât de mic încât avui impresia că a intrat... într'o ceașcă cu cafea.
-
Este singurul stăpân de a cărui frică știe. Încolo, agresiv și obraznic. Nae
Doktorul, cunoscut pungaș de buzunare, v'ar fi spus poate și
o necuviință, spuse un alt “client" al New-York-ului...
Comisarii și
medicul care ne însoțeau procedează la cercetarea actelor... Iată unul
fără acte, unul cu mutra de apaș care stă nepăsător, ca și
când controlul nu-l privea nici pe departe. Este un vechi client al
Văcăreștilor, o tristă “celebritate" a cartierului, pe care
politiștii îl cunosc ca pe un cal breaz.
-
Tot pe aici, “Ciocolată”? - întrebă unul din polițiști. De
ce nu te apuci de muncă de vreme ce ai scăpat de închisoare?
“Ciocolată”
- acesta îi era numele-poreclă - clatină din cap apoi răspunse:
-
Ce să muncesc? N'au oamenii de treabă ce muncii, d'apoi eu!".
“CLUBUL AMBULANȚILOR”
"În drumul tavernelor, m'am oprit la un local din Dudești căruia i se zice “Clubul
ambulanților". Un fel de cafenea-tavernă, ceva mai spațioasă decât celelalte,
dar deopotrivă de afumată și de tenebroasă. La mese, ici și colo,
capete de funcționari îmbrăcați cu paltoane, gata de fugă. În fund, două
domnișoare destul de suspecte, jucau de asemeni cărți. Într’o cameră
restrânsă, o mare de capete. S'au legitimat în cele din urmă cu cărți de “vânzători ambulanți".
Dar ei, probabil, jucau cărți pe bani. Patronul mi-a explicat că aici
se întrunesc seara ambulanții - "cei cu... marfa de la foc"-
și că toți câți defilează pe dinaintea noastră sunt din aceiași
categorie.
“Ambulanții"
- printre care se strecuraseră destule haimanale - au ieșit doi câte doi,
oarecum grăbiți. Comisarul mi-a explicat că a recunoscut o sumă de tipi care ar
prezenta un interes deosebit pentru “galeria tavernelor”, dar că este
mai prudent să renunțăm pentru moment la identificarea lor. Mi-a
arătat în schimb câțiva care merită să fie
pomeniți:
"În drumul tavernelor, m'am oprit la un local din Dudești căruia i se zice “Clubul
ambulanților". Un fel de cafenea-tavernă, ceva mai spațioasă decât celelalte,
dar deopotrivă de afumată și de tenebroasă. La mese, ici și colo,
capete de funcționari îmbrăcați cu paltoane, gata de fugă. În fund, două
domnișoare destul de suspecte, jucau de asemeni cărți. Într’o cameră
restrânsă, o mare de capete. S'au legitimat în cele din urmă cu cărți de “vânzători ambulanți".
Dar ei, probabil, jucau cărți pe bani. Patronul mi-a explicat că aici
se întrunesc seara ambulanții - "cei cu... marfa de la foc"-
și că toți câți defilează pe dinaintea noastră sunt din aceiași
categorie.
“Ambulanții"
- printre care se strecuraseră destule haimanale - au ieșit doi câte doi,
oarecum grăbiți. Comisarul mi-a explicat că a recunoscut o sumă de tipi care ar
prezenta un interes deosebit pentru “galeria tavernelor”, dar că este
mai prudent să renunțăm pentru moment la identificarea lor. Mi-a
arătat în schimb câțiva care merită să fie
pomeniți:
"Uite roșia, nu e roşia!" |
Unul Leiba, cunoscut sub numele de “Gașperu”, maestrul tuturor pungășiilor,
unul care se mișcă ca argintul viu,
care “operează" toată ziua și care scapă de cele
mai multe ori “printre degete". Cum face, cum drege, “Gaşperu” cade totdeauna ca pisica în picioare. Scandalagiu cu fălcile
forfecate de cuțitele apașilor, Gaşperu' pare o pisică cu ochii de
sticlă, care miaună, sforăie, se lingușește. Gașperu’ figurează pe toate
fișele poliției, cu “observațiile" necesare: “furt prin grant", “pungaș de
buzunare", “uite popa-nu e popa", “marfă de furat", “bătaie
cu rănire", etc.
Altul, Take
Ocnașu - omul cu ochiul de sticlă - este un stâlp al tavernelor. Condamnat
pe vremuri pentru crimă, Take se îndeletnicește cu jocuri de noroc
care întotdeauna sunt jocuri la sigur. Dacă de o bucată de vreme nu
mai calcă pragul pușcăriei, îl calcă în schimb pe cel al
poliției, unde are de regulă “treburi încurcate”: Un
cap spart la un chef, un portofel sfeterisit cu viteză de scamator, o mâna
“scăpată în tuflă (poșetă)”, un caraiman (portvizit) “anexat" de
la un provincial. Sunt “belele” de care știe să se scape vârând
pe alții “mesa”. Take Ocnașul este temut de “colegi” și de aceea,
adeseori, alții se scuză pentru a scăpa pe “omul cu ochiul de sticlă”."
Taverna "La bancheru" din Ștefan cel Mare |
Sursa
informațiilor și a fotografiile: articolul “Colindând tavernele” semnat de Ion
Tik – publicat în săptămânalul “Ilustrațiunea Română” numărul din 12 martie 1931 - disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a
Bucureștilor
Interesant si ca limbaj cel putin - aproape ca mi-am imaginat o scena de film (american desigur), dar si ca mod jurnalistic de abordare.
RăspundețiȘtergereCu internetul de-acum cred ca jurnalistul de la centru cauta trei surse... online, probabil de la ziare provinciale sau blogeri, si incropeste cele trei fraze bune de tipar.
Adevarat! In acea vreme investigatia in..teren era inca sursa principala de informatie. Citirea presei interbelice ar putea fi o scoala adevarata pentru ziaristii de azi. Dar parca totusi e mai simplu sa iei de-a gata, nu-i asa?
RăspundețiȘtergereApropo de "caraiman"; bunicul meu m-a învățat, când eram mică, un cântec din vremea tinereților sale:
RăspundețiȘtergere"Mă numesc Jenică , mardeiaș de meserie
La orice scandal ma găsești când vrei,
Nu lucrez nimica , dar poliția mă știe,
Si cu toate astea, nu-s clientul ei
De omor, de fac scandal, de bag mâna-n caraiman
Dau vreo doua-trei sutare Si sunt căpitan!
C-așa este viața, trebuie să știi să te-nvârtești
Căci, cu cinstea,neică, garantat de foame o mierlești!
Când sunt la pileală am arțag ,nevoie mare
De se ia vreunul de gagica mea
Iute scot cuțitul și pe loc muștaru-mi sare
Si sa vezi pe mandea cum știe sa dea
Eu pun mâna pe un scaun și gagica pe-un sifon
Si trântim vreo cinci gramadă, plini de bulion.
C -așa este viața, trebuie să știi să te-nvârtești
Căci cu cinstea, neică, garantat de foame o mierlești!
Bucuresti , anii 1920-1930, cam asa, fiindcă bunicul meu a fost pe front, în al doilea război mondial, deci era tânăr, în orice caz...
Un cântec potrivit, la locul potrivit pe blog. Mulțumesc!
Ștergere