Mănăstirea
Plumbuita este unul dintre locurile cele mai încărcate de istorie
ale Bucureștiului. Construită de voievodul Petru cel Tânăr
(1558-1568), “mănăstirea de pe podul Colentinei” a fost rectitorită de Alexandru al
II-lea, de soția sa Ecaterina Doamna și de fiul acestora voievodul Mihnea, cel
poreclit Turcitul. Lăcășul religios clădit sub hramul „Nașterii Sfântului Ioan
Botezătorul”
a început să fie numit “mănăstirea Plumbuita” după ce a fost acoperit cu tablă de plumb în timpul
domniei lui Matei Basarab. (1)
Zidurile crenelate care împrejmuiesc
mănăstirea au văzut multe de-a lungul veacurilor. Aici, sub zidurile crenelate
care împrejmuiesc mănăstirea, Matei Basarab a purtat prima lui bătălie. La
podul Plumbuitei de pe apa Colentinei, Constantin Vodă – fiul lui Șerban-Basarab
Voievod – a primit steagul de domnie. Tot la Plumbuita, trimișii lui Constantin
Brâncoveanu au primit invitații din Moldova veniți la nunta Ancuței - fiica Domnitorului.
Biserica mănăstirii Plumbuita |
La Plumbuita și-a pus Tudor Vladimirescu santinele să oprească fuga boierilor
din București. Între zidurile groase ale beciului mănăstirii au fost închiși “o
samă de boieri care cârteau contra Domnului”. Între aceștia s-au
numărat și boierii progresiști Ion Câmpineanu și Nicolae Bălcescu. (2) Asemeni multor altor locuri încărcate de istorie, mănăstirea Plumbuita “ascunde” povești despre
comorile îngropate
aici de-a lungul timpului: “lucru sigur: au existat și există comori, pentru
că pe aici au fost războaie, domni, curteni, călugări, ruși, greci și o sumă de
oameni care în diferite împrejurări n'aveau unde să-și ascundă aurul sau
podoabele de preț decât în pământ, în ascunzători pe care le socoteau la adăpost
de orice pericol.” (3)
Vasile,
bătrânul clopotar a bisericuței, îl avertiza însă în anul 1933 pe reporterul
revistei “Realitatea Ilustrată”: ”Dar comorile, boierule, sunt de obicei blestemate. Băștinașii
povestesc de o rubedenie a lui Tudor Mortu, țigan din Frunzănești, care ar fi
descoperit o comoară mai mare: o căldare plină cu galbeni. Un vecin însă i-a furat
peste noapte căldarea. A împărțit-o cu alții. Dar galbenii erau blestemați și oamenii
au înnebunit ori au rămas nebuni toată viața. Iar cel care a găsit comoara a
rămas cu ochii holbați, ziua și noaptea, până a murit… Pe locul unde se spune
că s'a găsit comoara, multă vreme duhurile rele aprindeau focuri, omorau vite
sau speriau oamenii… Bătrânii superstițioși făceau slujbe și duhurile nu s'au
liniștit până ce n'au omorât un flăcău care se încumetase să răscolească
pământul, noaptea...”.
(3)
Vă
invit să dăm împreuna o raită prin acest loc în
care “s-au plămădit” multe pagini de istorie dar și multe
legende.
Nu singuri, ci însoțiți de mai vechiul nostru prieten, reporterul
revistei “Realitatea
Ilustrată”,
Ion Tic:
“Pornim
spre clopotnița cea mare din
spatele bisericii. Fațada e de curând în reparații. Poate că meșterii i-au
stricat ceea ce avea mai frumos: vechea arhitectură. Urcăm treptele groase de
stejar, aproape rotunjite de măcinișul anilor. Sus, în turlă, se mai văd încă
două rame mari de metal, de care erau prinse cele două clopote ridicate de
nemți.
-
Aici a fost “clopotul cu limba de foc". L-au luat nemții,
fără să știe că era “clopot domnesc de bronz amestecat cu aur și
cu argint"
și pe deasupra clopot despre care oamenii spun “că arunca
limbi de foc care se vedeau din depărtare".
-
De ce arunca limbi de foc?
-
Era păzitorul comorilor de la picioarele
clopotniței, care pedepsea pe cei care se apropiau să le fure.
-
Și totuși comorile descoperite au fost prădate…
-
Așa a vrut clopotul făcător de minuni. Oamenii aceia se vede că deslegaseră blestemul
care “lovea de moarte cu para focului" pe cei cari se apropiau de
comori. Câți n'au murit sub pedeapsa blestemului! Clopotul suna singur, în
puterea nopții, ori de câte ori cineva din vale se apropia de clopotniță…
Ne
așezarăm pe ultima treaptă. În turla în care lumina se îngâna cu întunericul
este și astăzi o femeie - Profira lui Niță Teslaru – continuă Maria, care povestește
ori de câte ori vine pe aici, ce minunat era clopotul domnesc pe care l-au
furat nemții…
-
Glasul clopotului nostru se auzea departe, departe de tot; un glas melodios,
care nu semăna cu altul, pe care-l recunoșteai cu ușurință dintr'o mie de
glasuri. La sărbătorile mari glasul de argint vrăjea norodul.
-
Făcea minuni?
-
Da, făcea destule minuni... Oamenii spun că bătrânul clopotar tămăduia paraliticii
chemându-i sus, în turlă, unde le citea în taină din cărțile sfinte… S’au
vindecat atâția sub vraja
“clopotului cu limba de foc”.
-
Poate că bătrânul clopotar citea noaptea la lumânare
și oamenilor li se părea că ies limbi de foc…
-
Aș, de unde! Noaptea clopotnița rămânea închisă. D-ta poate nu crezi povestea
acestui clopot. Dar bătrânii ți-o pot mărturisi. E un bătrân care mai trăiește
astăzi într’o magherniță din preajma
Teilor, unul care a văzut minunea. Gurile rele spun că “ar fi orbit de când a
văzut minunea" și că el însuși ar
fi fost, în tinerețe, unul care alerga după comorile din preajma mănăstirei.
PAZNICUL COMORILOR
Bătrânul
despre care vorbesc știa desigur aceasta. De aceea, după câte spune, și-a
petrecut tinerețea în tovărășia unei vrăjitoare care-și avea coliba colo, pe
muchea dealului, cu care a încercat în fel și chip să găsească una din comori.
Dar comorile aveau ca și azi “farmece" și
numai cine le putea deslega avea putința să se apropie de pământ și să-l
răscolească. O femeie bătrână mi-a spus că bătrânul orb i-a povestit “pățania"
lui astfel:
Maria, nevasta paznicului, ne arată locul unde se spune că s'a găsit un sac din păr de cămilă plin cu aur |
“Ședeam
într’o noapte de toamnă de cealaltă parte
a apei, în tovărășia clopotarului care “toca" din tainele cărților cu care-și
petrecea singurătatea, când dintr’odată zăresc
în turla clopotniței o limbă de foc; o limbă de jăratec care se lungea
și se strângea, o limbă uriașă de balaur, în flăcări. Apoi a doua și a treia.
Curând clopotul începu să sune furios. Clopotarul își făcu semnul crucii, spunând:
-
Doamne păzește de nenorociri! Clopotnița-i zăvorâtă. Ce s’o fi petrecând?
Foc? Răscoală? Răsbel?
După
câteva clipe ne desmeticirăm și porniră prin băltoacă spre valea dinspre
clopotniță. Nici un sgomot. Nici un sunet. Sub ziduri aceeași liniște de mormânt.
Ne-am întrebat o clipă dacă n'am avut o vedenie. Dar amândoi văzusem și auzisem
același lucru. Urcarăm cu anevoie zidul. Clopotarul se repezi la ușa
clopotniței pe care o găsise închisă, zăvorâtă, așa cum o lăsase. Căzu în
genunchi, făcu o rugăciune, apoi inspectă
interiorul
clopotniței. Nu intrase nimeni. Nici picior de viețuitoare. Clopotarul întrerupse
liniștea spunând:
-
Trebuie să fi încercat cineva să se apropie de biserică cu gând rău. Sau de vreo
comoară.
A
doua zi, în zorii zilei, găsirăm la zidul care mărginea mănăstirea, dinspre
vale, doi oameni morți. Unul, cățărat pe zid, ca și când moartea l'ar fi
surprins escaladând zidul; celălalt la pământ, ghemuit ca un arici. Amândoi
aveau fața neagră, cum o au oamenii loviți de trăsnet…
Peste
câtva timp, încercând să sap pe neștiute pământul, eram în dreptul locului unde
am găsit morții, am auzit din nou sunetul clopotului și limba de foc s'a lungit
până la mine, gata să mă înghită. De atunci am rămas orb…”.
Surse:
- George Potra – “Din Bucureștii
de altădată” – 1981
- Ion
Sachelarescu – “Din istoria Bucureștilor – Plumbuita” –
1940
- Ion
Tic – articolul “Printre ruinele de la Plumbuita” - publicat în revista “Realitatea
Ilustrată“ – numerele din 22 și 29 martie, 5, 12 și 19 aprilie 1933
Interesant. Multe locuri din România au legende, dar se pare că aici s-au adunat mai multe. Scriptura spune să nu îți îngropi comorile, dar oamenii nu iau seama la sfaturi. Un lucru mă intrigă : clopotul, păzea comorile, pe el de ce nu s-a păzit? Mă întorc la o zicere din scriptură : Doftore, vindecă - te pe tine însuți...
RăspundețiȘtergereEra senin atunci cand nemtii au demontat clopotele - erau de fapt doua in clopotnita. Nu era nici o sansa de trasnete! :)
Ștergerefoarte interesant articolul, mai ales ca m am nascut, am copilarit si am trait cea mai mare perioada din viata in cartierul Lacul Tei. Mai auzisem de asemenea ca ar fi existat un tunel sub manastire care facea legatura cu capela palatului Ghica, astazi biserica Ghica
RăspundețiȘtergereSi se pare ca acel tunel chiar a existat. Te mai astept pe blog, Anonimule!
Ștergere