Optimismul românilor din 1936; „Nu vom avea război!”

În martie 1936, Germania remilitariza Renania, sfidând Tratatul de la Versailles. În timp ce cancelariile europene tremurau, pe străzile Bucureștiului domnea o stare de spirit surprinzătoare. Nimeni nu bănuia că, peste doar trei ani, lumea avea să fie cuprinsă de cel mai sângeros conflict din istorie. 

Astăzi, recitind un sondaj inedit realizat atunci de Alex F. Mihail pentru „Realitatea Ilustrată”, descoperim o lecție cutremurătoare despre optimismul uman în fața dezastrului.

---

---

Ecouri din trecut

Astăzi, la aproape un secol distanță, contextul pare să rimeze periculos. Conflictele din Ucraina și din Orientul Mijlociu și instabilitatea globală ne pun în fața acelorași întrebări. Asemeni milioanelor de refugiați din perioada interbelică, valuri de oameni fug astăzi din calea ororilor, în timp ce extremismul revine în prim-planul politicii europene.

Suntem oare, la fel ca românii din 1936, mult prea optimiști?

Optimism interbelic: „Nemții s-au grozăvit, dar nu va fi război”

Iată ce declarau „oamenii de rând” din București în martie 1936, atunci când Hitler începea deja să-și încordeze mușchii:

Băcanul Gherasim Şirtiţă (Str. Baicului): „Nu vom avea răsboi! Beligeranților le e frică unora de ceilalți. Germania n'a invadat acum decât propriul ei teritoriu... Hitler însuși spune că războiul e un lucru înspăimântător. La nevoie voi pleca la luptă, dar e o mișelie să mi se dea foc casei când voi fi pe front.”

Văxuitorul de ghete Niță Ion (invalid de război): „Știu eu ce vor face boierii acum?! Răsboiul îl pun la cale boierii din diferite țări cari au fabrici de tunuri. Folosul îl trag ei... Iar noi o să ne ducem acolo să ne omorâm, cum ne-am mai omorât.”

Șoferul de autobuz Ionel Rotaru (Linia 14): „Hitler își încordează mușchii ca sportsmanii, ca să ne sperie... dar se umflă degeaba, ca broasca-n tău. Suntem un zid de nepătruns! Dacă gluma se-ngroașă, vom lupta cu toții până la unu să ne apărăm țara.”

---

---

Un cizmar diplomat și o mamă temătoare

În prăvălioarele mici de la periferie, politica externă se discuta cu scaun la cap, dar cu o încredere oarbă în aliați:

Cizmarul Stelian Constantinescu: „Neamțul a vrut să ne sperie nițel. Dacă Societatea Națiunilor nu-l pune cu botul pe labe, Germania se va lupta cu întreaga lume. Să nu uităm că avem Rusia alături și Cehoslovacia. Suntem 12 inși împotriva unuia! Să ne temem? Ar fi caraghios!”

Totuși, în spatele optimismului bărbaților, se ascundea teroarea mamelor care pierduseră deja totul în Primul Război Mondial:

Natalia Popescu (văduvă de război): „Nu plâng pentru mine. Am pierdut soțul și am rămas cu trei copilițe. Dacă vor arunca peste București bombe cu gaze asfixiante, ce ne vom face? Cine să mă învețe? N'am de la cine cere sfaturi... Cine va avea grijă de noi?”

Arc peste timp

Aceste păreri, consemnate de revista Realitatea Ilustrată în 18 martie 1936, surprind o Românie care a refuzat să creadă în catastrofă până în ultima clipă. De la băcanul de pe Calea Baicului și până la cizmarul de la periferie, optimismul general nu a fost o dovadă de clarviziune, ci un scut psihologic împotriva unei realități mult prea crunte pentru a fi acceptate.

Din păcate, peste doar trei ani, calculele lor liniștitoare au fost spulberate de front. Astăzi, privind din nou spre aceste mărturii de arhivă, întrebarea nu mai este dacă românii de atunci s-au înșelat – istoria a dat deja verdictul –, ci în ce măsură facem exact același lucru, ascunzându-ne în spatele propriilor iluzii de siguranță.

Pentru o perspectivă mai amplă asupra aceleiași perioade și a modului în care gândeau reprezentanții elitei intelectuale în acele luni decisive, vă invit să citiți și articolul: Intelectualii români despre război în 1936: „Europa n-a înnebunit încă”.

Sursa: Articolul "Oamenii în fața unui eventual război", Alex F. Mihail, Realitatea Ilustrată, 18 martie 1936.