Fete de vânzare

O zi de mai a anului 1935. În piața Gării de Est din București hărmălaie mare: un grup de rromi, “unii mai tineri, alții mai bătrâni, cu plete și bărbi mari, și câteva țigănci svăpăiate” se certau, când pe țigănește când pe românește, cu comisarul gării. În tărăboiul general nimerește reporterul revistei “Realitatea Ilustrată” - Alex F. Mihail  care - intuind “că e rost de un subiect interesant” - se oferă să întocmească “un act” de care gălăgioasele personaje aveau nevoie. Care a fost urmarea? O să vă povestească chiar reporterul:

 

Fete de vânzare - 1935

 

"MI-AM VÂNDUT PE SORU-MEA"

“- Uite ce e, boierule... Mata le scrie o declarație așa... - îmi spuse un țigan simpatic, în vârstă ca de 30 de ani, cu trăsături regulate, plete buclate până peste umeri, o barbă cârlionțată neagră ca pana corbului și un costum pitoresc de țigan nomad: Eu, subsemnatul Gheorghe Ștefan Avram, declar că am vândut pe soru-mea, Savina, pentru suma de 5.000 lei..."

Încercai să explic „romului" că legile țării noastre nu îngăduie vânzarea unui om și că chiar dacă aș scrie așa ceva, învoiala între părți n'are nici o valoare, nefiind recunoscută de nici o autoritate oficială.

- Apoi, fata se mărită ... - spuse țiganul.

- Și d-ta o vinzi? - întrebai.

- Nu. Eu vreau să-i împac.

(În urmă aflai că țiganul cel chipeș care-mi dicta declarația era „vătaful" șatrei).

Șatră la periferia Bucureștiului (1935)

- Dar cine vinde fata? - întrebai.

- Noi suntem cu sălașul aci, în dosul Gării Obor - mă lămuri vătaful. Fata o vinde Gheorghe Ștefan Avram, care face  parte din alt sălaș, de la Bariera Vergului...

- Și cine o cumpără?

- Eu, Ilie Mihai! - răspunse un moș bătrân, cu barbă albă.

- D-ta ești ginerele? - întrebai mirat.

Țiganul începu să râdă.

- Nu, boierule! Cumpăr o mireasă pentru băiatul meu, Gogu Stănescu.

- Dar nu înțeleg ce drept are să o vândă frate-său?

- Apoi tatăl Savinei e mort. Și de aia o vinde frat-su mai mare.

- Bine, omule - obiectai eu cu încăpățânare - dar nu se poate face un act de vânzare a unui om. Pe meleagurile astea nu mai sunt robi. În România nimeni n'are dreptul să vândă pe un semen al său (...).

- De ce te miri matale așa - mă întrerupse „vătaful". La boieri se cumpără ginerele; la noi e de vânzare mireasa... E mai drept așa, căci se plătesc cheltuielile ce a avut tatăl fetei cu creșterea ei: mâncare, haine...

- Apoi să vă fac un act așa... fără să pomenesc de vânzare... ca să se potrivească și cu ceea ce spun legile... și cu despăgubirea, la care crede că are drept fratele.

- Și mai scrie matale acolo că „dacă fuge Savina de la Gogu Stanescu, eu Gh. A. Ștefan, răspund cu două pogoane de pământ, pe cari le am la bariera Vergului și mai dau despăgubire încă 5.000 de lei cheltuiți pentru băutură...

- Adică pentru cheltuielile nunții ce voiți să faceți - spusei.

- Mâncare și băutură - preciză romul.

SEMNAREA ACTULUI

În urmă citii cu glas tare actul cam încurcat redactat de mine, pe care toți romii nuntași îl ascultară într'o tăcere solemnă, declarându-se perfect mulțumiți și aprobând diferite pasagii, mai ales acolo unde adăugasem de la mine câteva urări de bine „sănătate și noroc", sau așa ceva. Vătaful Banciu Ciucuraru și bulibașa Mihai Cristache semnară apoi, ca martori, prin punere de deget pe o cruce de cerneală, pe care o făcusem în dreptul numelui lor. Mai depuseră amprentele digitale pe act și alți doi rromi mai bătrâni, tot în calitate de martori.

 

Horă a copiilor în așteptarea nunții

- Acu e gata! - spuse vătaful.

- Dar n'a semnat Gh. A. Ștefan, care primește banii… - amintii eu.

- Nu-i nevoie - declară vătaful - e de ajuns dacă semnează martorii…

 

Am constatat cu surprindere că țiganii din România mai păstrează aceste obiceiuri vechi moldovenești și muntenești, când o învoială nu era semnată de părțile contractante, ci numai de martori. La arhivele statului și prin arhivele particulare sunt multe asemenea zapise, semnate numai de martori, prin punere de deget. Actul ce-mi ceruseră să-l redactez ar fi fost un fel de zapis de vânzare a unei roabe, după datinele din prima jumătate a veacului trecut, dacă l-aș fi ticluit întocmai așa cum îmi dictau țiganii. M'au rugat să semnez și eu, ca martor și pisovnic pe învoiala scrisă de mine. Le-am făcut cheful. La urmă, după semnătura mea, a consimțit să puie degetul și fratele miresei, care urma să primească cei 5.000 de lei, fiind responsabil cu două pogoane de pământ, dacă fuge Savina.”

Cu actul proaspăt scris și parafat, șatra a încercat să obțină și parafa comisarului – ceea ce desigur nu au reușit. Dar asta nu i-a oprit să închirieze un automobil și să plece să aducă mireasa… pregătită pentru marea petrecere de nuntă.

 

Ce pot să vă mai zic este ca în perioada interbelică prețul de “vânzare” al unei fete de măritat putea să ajungă până la 25.000 – 30.000 lei – dacă fata era “frumoasă și vrednică”. Vârsta la care se încheiau căsătoriile rromilor era foarte fragedă: 9 -10 ani fetele, 12-13 ani băieții.”

Au trecut mai bine de 80 de ani de la întâmplarea relatată de reporterul revistei "Realitatea Ilustrată". E drept ca de atunci am progresat puțin: azi vârsta căsătoriei dintre rromi a mai crescut. Fetele rrome se căsătoresc în medie cu patru ani mai devreme decât cele românce. În plus, fetele rrome din comunitățile care respectă tradiția se căsătoresc la vârste cuprinse între 12 și 14 ani, în timp ce fetele rrome care fac parte din comunități mai moderne se căsătoresc la vârsta adolescenței sau a primei tinereți, între 17 și 21 de ani. Poate peste încă o sută de ani…

Sursa: articolul “Mai există sclavi în România – Fete de vânzare” - semnat Alex F. Mihail - publicat în revista “Realitatea ilustrată” - numărul din 8 mai 1935