Caniculă (interbelică)

An de an căldurile toride se revarsă asupra orașele noastre. Zile caniculare, fără nici o adiere de vânt și fără nici un strop de ploaie, zile în care atmosfera e încinsă și soarele dogorește înăbușitor. Nopți în care aerul devine respirabil doar prin parcurile și prin grădinile umbroase. Azi, la fel ca și în perioada interbelică, orășenii care nu pot pleacă  “în vilegiatură”, la munte sau la mare, caută soluții pentru a păcăli canicula. Și soluțiile de azi sunt aproape aceleași ca și cele din anii ’30:

Sete mare...

La grandiosul Bazin „Lido“ cu valuri maritime

“Bucureştenii au în sfârşit, un mijloc minunat să scape de căldură: fac băi în grandiosul Bazin „Lido“ cu valuri maritime, situat în centrul Capitalei, în bulevardul Brătianu colţ cu strada Franklin… În fiecare zi, mii de oameni profită de minunata invenţie a valurilor Bazinului "Lido", valuri care au forţa şi eficacitatea valurilor mării… Când ies din valuri, vizitatorii bazinului "Lido" găsesc în jurul piscinei splendide grădini şi terase solare, înzestrate cu admirabile aparate electrice de gimnastică şi masaj.

Bazinul cu valuri "Lido" - 1930

La ora aperitivului, după amiaza la ceai, seara la dineuri, animaţia întreţinută de un jazz excelent şi de renumitul restaurant "Cina-Lido” e extraordinară. Inutil să adăugăm că Bazinul "Lido" cu valuri maritime e centrul sezonului bucureştean şi ţinta străinilor şi provincialilor care vin în Bucureşti.” (articolul “Numai aşa scăpaţi de căldură” – “Ilustraţiunea Română” – 17 iulie 1930)

Aglomerație la ștrandul Kiseleff - 1929

Prin grădinile de vară ale oraşului…

“Zorile se revarsă pe la patru... Dar de la trei jumătate cheflii din grădinile de vară, care încununează marginile Capitalei ca o ghirlandă de verdeaţă cu lăutari, presimt ca o adiere de răcoare: întâia adiere de răcoare după douăzecişitrei de ore zăduf!... Cucoanele de lux, rochiile, decolteurile şi chipurile sifonate de nesomn şi sbucium sentimental se ridică de la mesele mişcate de la locul lor, urmate de domni cu beţia solemnă, salutaţi de chelneri şi picoli, care adastă ultimul, supremul bacşiş.

"Şofeurul" care se prăjeşte toată ziua în staţie
în arșita soarelui, se răcoreste cu apă rece
 de la micul rahagiu

Automobilul a pornit şi el în penumbra zorilor, nesigur, ca şi cum ar fi luat parte la cheful bucureştean, într'un zbârnăit furibund de motor străvechi. Şofeurul, care n'a dormit cumsecade de opt zile, mână maşina în legănări, abia ferind-o să nu izbească micile faetoane cu un singur cal și un vizitiu cu tulpan alb, care aduce în paie căldările cu lapte cald, de curând muls, din ugerele cu arome de sulfină, ale vacilor idilice, dintre salcâmii foşnitori de la ţară. Primii vardişti, care apar în uniformă colonială la intrările şi răscrucile din Bucureştii propriu zişi, salută automobilele în care bănuiesc că sunt superiorii în stare de ebrietate, uimiţi şi ei de liniştea neobişnuită a acestui amestec de timp, despre care se spune atât de frumos româneşte că "se'ngână zorile". Cu întâile raze ale soarelui, câte o mână albă de cucoană, sau păroasă de bărbat, trage storul la etaj, unde de aseară  nimeni n'a putut închide bine ochii, în speranţa unui somn mai adânc, o oră sau două.

Porumbielul! Ia porumbielul fierbinte !

Dar ce iluzie!... În răcoarea înşelătoare a dimineţii încep să fluiere sirenele fabricilor, care-şi cheamă lucrătorii de la cinci dimineaţa. Tramvaiele au început să duduie pe şinele prelungi cere împânzesc oraşul, până'n ţarinele de la margini, zguduind casele, de zornăie geamurile, pocnind încheieturile şinelor, ca o prevestire de cataclism. În străzile ferite de această calamitate şi unde chiriile sunt duble - s'au ivit întâii precupeţi, cu zarzavaturi cărate în spinarea deşălată, spre a fi vândute "boierilor" cu preţ de speculă. În străzile aşa-zis liniştite, unde vor să doarmă "intelectualii" - medicii, avocaţii, funcţionarii superiori, ziariştii, miniştrii, ofiţerii de stat major - se iscă  hărmălaia fără pereche decât în Orient a "oltenilor", cu glasuri exasperante, ţipând ca dervişii muşcaţi de vipere, toate legumele lumii, peştele cu tarif de parc'ar fi fost adus din Australia, cărbunii de care n'are nevoie nimeni.

Sergent bucureștean cu cască colonială își permite
 luxul unei înghețate  cumpărate de la negustorul ambulant

Galbeni, de parc’ar fi scăpat din camere de tortură, bucureştenii îşi părăsesc căminul cu ochii furioşi, îndreptându-se neurastenizaţi spre serviciile unde-i aşteaptă o muncă insipidă, un "şef" tot atât de isteric ca şi ei, puşi cu toţii pe harţă şi pe crimă. Numai zidarii pe binalele ridicate asemenea unor jucării copilăreşti, cântă cu voci de Şaliapin şi Carusso, de la ora nouă dimineaţa, zămislind un adăpost confortabil şi graţios, de care ei nu vor avea parte niciodată. Prin mahalale au început să fumege grătarele şi aerul se încarcă de un parfum iute de usturoi şi carne prăjită. La amiază din cadele uriaşe, de la colţuri şi răscruci de străzi, începe să se scurgă pe trotuar gheaţa topită, din care un mic vânzător, cu şorţul lung al lui taică-său, vinde câte un sifon sau o limonadă, care până la destinaţie dobândeşte temperatura şi gustul ceaiului stătut.

În lipsă de clienţi lustragiul a adormit
 la umbră

După dejunul luat în sudori de "burghezi” la marginea de trotuar sau la măsuţa umedă, pe la cârciumile de la periferie, începe tortura muştelor şi bondarilor, puşi să alunge ultima încercare a disperaţilor bucureşteni de-a fura un sfert de ceas de somn - şi noua năvală a barbarilor care iau locul precupeţilor, cumpărătorii de haine vechi, cu picioare negre goale, pantaloni ferfeniţiţi de gală şi pălării rupte de panama. De pe la şase seara băieţii din bodegi şi cârciumi "răcoritoare“, stropesc un prundiş grosolan şi trotuarul din faţa localului, cu pâlnia umplută de apă încropită, care mai mult ridică praful şi face noroi. Lăutarii cu gâturi prelungi, feţe oacheşe de mumii şi ochii holbaţi de o foame ancestrală, intonează întâiul marş, scandalos şi fără ritm, singuri în fundul grădinii cu mesele goale şi feţele de mese pătate de chefurile din ajun. Înebuniţi de-o zi de iad, bucureşteni uită cu dinnadinsul de amăgirea petrecerii din ajun şi cu riscul de-a nu plăti chiria, sau de-a intra în puşcărie, pentru delapidări de bani publici, îşi iau prietena sau soţia şi copiii şi pornesc spre "grădina de vară" a periferiei, în speranţa de-a găsi o nouă climă şi un suflet nou.

La o terasă cu...  jazz-band

La Şosea, în boschetele cu flori suave şi colonade amintind graţiile partenonului, drama e aceiaşi deşi chelnerii sunt mai sclivisiţi, preţurile mai mari, domnii mai pretenţioşi şi cucoanele mai capricioase. Prostraţia iniţială devine însufleţire pe la miezul nopţii şi entuziasm pe la ora două... Pentru ca la patru povestea să înceapă iar, cu revărsatul zorilor, vardiştii în costume coloniale, lăptăresele, sirenele fabricii si tramvaiele… “ (articolul “Într’o zi de vară” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” din 22 iulie 1936)

La răcoare, pe iarba verde, în aerul parfumat al pădurii…

“Oamenii au părăsit oraşul cu aerul asfixiant al sufrageriilor de toată mâna, pentru câteva ceasuri de plăcere, de odihnă, la umbra stejarilor. Alungati de monotonia vieţei de oraş, iată’i “la iarbă verde", voioşi, în jurul unei mese improvizate. Aşa petrec oamenii în alte ţări. Aşa au început să petreacă şi la noi, cum petreceau odată bătrânii noştri care aveau cultul odihnei duminicale şi al petrecerilor câmpeneşti. Ce e drept, bătrânii nu petreceau cu gramofonul încărcat cu jazz-uri sau lăutari cu saxofoane miorlăite. Aveau “cobzarul" lor, cu cântece duioase pentru nervii liniştiţi care nu reclamau flagelaţia artistică a orchestraţiei de astăzi.... Cobzarul cu cântecele fermecate, vinul din Cotnarul autentic isvor de viaţă si de veselie sănătoasă.

Un picnic romantic

Un reviriment s'a produs şi la noi în mentalitatea oraşenilor. Astăzi, la ceasul prânzului, păduricile din preajma oraşelor sunt pline de oamenii care fug de larma şi aerul viciat pentru un ceas de petrecere şi de odihnă “pe iarba verde". Acolo, omul uită confortul pe care'l socoteşte, în viaţa de toate zilele, indispensabil. Acolo, omul lasă pretenţiile şi eticheta. Întins pe iarba verde, românul, după “ce se face comod"... mănâncă. În graba mare, furculiţele au fost uitate acasă şi solniţa argintată este înlocuită simplist cu puţină sare, pusă într’un petec de jurnal... N'are a face! E bine şi aşa! Ce gust incomparabil are puiul bine fript, rumenit şi topit cu mujdei de usturoi! Ce minunată este telemeaua ruptă cu mâna şi combinată savant cu ceapa verde! Spuneţi’mi mie câte parale face o bucaţică de pastramă crenelată ca un turn de cetate medieval şi friptă... la faţa locului! lar vinul, răcit în pârâiașul care şerpuieşte discret la picioarele noastre, nu ştiu cum, dar parcă are o aromă specială, un gust deosebit... “sparge cerul gurii" să se sature şi cei însetaţi să se răcorească!

Picnic interbelic in familie

Ce bine se simte omul scăpat din corsetul civilizaţiei. După o mâncare straşnică, udată din belşug, un pic de odihnă nu strică. Şi românul nostru îşi face siesta. Pitpalacii şi mierlele îi şoptesc de dragoste în crângul apropiat. O boare de vânt răcoreşte faţa pământului. Cerul e atât de albastru şi zarea atât de senină. Gândurile se încâlcesc şi se amestecă şi somnul te fură încet, ducându’te pe nesimţite în ţara zânelor pădurii, cu pitici, cu broaşte mari de’o şchioapă şi cu palate de cristal.” (articolul “Pe iarba verde” – “Ilustrațiunea Română”  din 15 august 1939)