Ne-am
oprit într-una dintre zilele trecute în fața vitrinei
cu jucării a Galeriilor Lafayette de pe Calea Victoriei. Ne-am
amestecat împreună cu reporterul Ion Tik printre prichindeii care își lipeau cândva năsucurile de vitrina plină de tentații, frumos așezate în jurul unui uriaș Moș Crăciun. Dar
forfota cea mare era înăuntru – la raioanele cu jucării de la etajul magazinului.
Ne vom așeza acum, așa cum v-am promis, într-un colț ascuns al raionului și vom
spiona împreună această lume plină de freamăt și de dorințe. O lume atât de
asemănătoare totuși celei de azi. Chiar și jucăriile sunt aceleași. Aproape aceleași: trompete, săbii, puști,
mașinuțe, păpuși, animăluțe... Avem astăzi în plus doar jocurile video (sunt
oare cu adevărat un câștig pentru copiii noștri?). În rest aceleași vise și
aceleași suspine. Doar că micuții de ieri sunt astăzi bunicii noștri de azi:
“Un ascensor elegant, după chipul și asemănarea
acestor mari magazine, mă urcă la etajul în care sunt expuse, ca într’un minuscul
paradis, mii de jucării… O mare de capete – copii în
înfrigurarea ispitei rafturilor încărcate cu atâtea minuni pe care de atâtea
ori le-au trăit în nevinovatele lor visuri – forfotește în dreapta și în
stânga. Copiii,
grupuri-grupuri, privesc cu nesaț jucăriile pe care o mână generoasă le-a împrăștiat
cu nemiluita, în toată prăvălia. Băieți de toate vârstele fac cerc în jurul cailor, trompetelor, săbiilor, puștilor,
soldaților de plumb; cei mai puțin războinici admiră animalele uriașe de cauciuc, automobilele, jocurile de societate.
Unul singur încearcă mecanismul unui negru
care dansează și care s’a încăpățânat pentru moment să încremenească într’o
atitudine ciudată. Băieții, ca de
obicei, sunt mai zgomotoși, și vai de mamele care le-ar refuza ceva din acest
fermecător paradis!
Vitrina cu Moş Crăciun a Galeriilor Lafayette - 1931 |
Fetițele, din
contră, sunt mai cuminți. Ele examinează cu ochi mari, liniștiți, cuprinzători,
lumea aceea de păpuși. De toate
mărimile, de toate culorile, de cauciuc, de porțelan sau de ceară, cu ochii
verzi, albaștri, căprui, negri, îmbrăcate ca niște mici prințese, sau
desbrăcate în cămășuțele lor străvezii... Ici și acolo crâmpeie de conversații
în șoapte:
- Dacă mi-o cumperi, mămico, pe cea care doarme în raftul de sus, o voi îmbrăca cu ceea ce am eu mai bun, o voi mângâia toată ziua şi noaptea vom dormi împreună. Îi voi face culcuș de pernițe moi, să n’o doară capul și plăpumioară de mătase albastră ca ochișorii ei... Îi voi pune un nume frumos și vom fi două surori bune și ascultătoare.
Într’alt colț, o dolofană cu ochi de cicoare își convinge „colega” că cele două păpuși pe care le are acasă au nevoie de una mai mare, una care să le fie...mamă:
- Am bucătărie, sufragerie, vase, dormitor și Rodica și Vivica – cele două păpușele – au nevoie de o mamă...”- Dacă mi-o cumperi, mămico, pe cea care doarme în raftul de sus, o voi îmbrăca cu ceea ce am eu mai bun, o voi mângâia toată ziua şi noaptea vom dormi împreună. Îi voi face culcuș de pernițe moi, să n’o doară capul și plăpumioară de mătase albastră ca ochișorii ei... Îi voi pune un nume frumos și vom fi două surori bune și ascultătoare.
Într’alt colț, o dolofană cu ochi de cicoare își convinge „colega” că cele două păpuși pe care le are acasă au nevoie de una mai mare, una care să le fie...mamă:
O MAMĂ CARE PLÂNGE
„Mamele
cu ochi înlăcrimați – așa sunt mamele iubitoare – ascultă spovedaniile
scumpelor odrasle în fața acestor păpuși a căror casă e într’adevăr un colț de
rai... Fetițele se spovedesc în șoaptă, cu ochii strălucind de bucurie și de
mulțumire. Totuși, în acest
emoționant și gingaș decor, o doamnă
care alege, tăcută, un număr de papuși, își șterge pe furiș câte o lacrimă.
O fetiță, micuță ca o păpușică, privește cu ochii mari, întrebători... Doamna o privește
lung, apoi îmbrățișând-o, isbucnește în plâns. Scena mută, duioasă, își găsește
o explicație în scuzele doamnei pe care i le adresează mamei micuței:
Vise... |
- N’aș fi vrut
doamnă... Mă iertați... Mă stăpânesc cât pot... Dar durerea mă biruie... Am
avut și eu, acum doi ani, un asemenea îngeraș... Într’o zi, Dumnezeu mi l’a
luat... Am rămas cu păpușile... Și eu cumpăram altădată... Acum cumpăr pentru
alții, o amintire tristă și o mângâiere...
Doamna, aproape
transfigurată, ștergându-și lacrimile, dispăru în mulțimea de cumpărători
voioși care-și alegeau bucuriile de sărbători. Suflet de mamă. Numai mamele își
pot da seama ce se petrece, în fiecare an, în sufletul acestei femei, în ceasul
în care cumpără păpuși, în amintirea îngerașului care a urcat la cer...”
RĂZBOINICII
„Într’un
colț, o spuză de ștrengari judecă un cal:
- Eu am unul mai
mare, cu șa împărătească și când îl tragi de urechi – nechează...
- Al meu e roib și
tot așa de vioi... Parcă aleargă...
Un copilaș care de abia se ține pe picioare încearcă să urce în șa. Copilul cade. Ceilalți fac haz.
Un copilaș care de abia se ține pe picioare încearcă să urce în șa. Copilul cade. Ceilalți fac haz.
- Bun pentru
cavalerie! Strigă un uscățiv care de câteva minute încarcă o pușcă cu repetiție...
Un mic războinic îşi alege armele
|
Mai zgomotoși sunt
cei care încearcă săbiile și baionetele...
Unul „încins” cu sabia scoasă schițează un duel cu un licean, încântat să îi
poată para loviturile. Domnișoara de la raion isbutește cu destulă greutate să
convingă pe micuții beligeranți să-și amâne războiul, până ce părinții lor vor
fi cumpărat armele... În raionul cu
animale, urșii, leii, pisicile,
crocodilii, câinii, trăiesc în bună și liniștită companie. Cumpărătorii
sunt de regulă iubitori de animale: băieți și fetițe. Iată unul micuț,
care desmeardă un superb urs polar.
Micuț cum e, ajunge sub gâtul animalului. Îi place blana albă ca zăpada și
înfățișarea lui blândă. O fetiță încearcă dinții crocodilului:
"Magazinul cu jucării" al copiilor săraci: taraba din stradă |
- De ce sunt așa
micuți, mămico? În carte am văzut dinții lungi de tot...
- S’au tocit spune alta, ceva mai măricică; s’au tocit mâncând copii care nu sunt cuminți...
- S’au tocit spune alta, ceva mai măricică; s’au tocit mâncând copii care nu sunt cuminți...
La etajul
Galeriilor Lafayette – în care un potop de lumină împrumută decorului o
strălucire deosebită – expoziția jucăriilor, sub miile de ochi iscoditori, s’a
însuflețit ca prin farmec. Este viața și bucuria atâtor micuți, care’și poartă
mamele prin fața atâtor ispite; este farmecul și entuziasmul celor mai frumoși
ani, în fața jucăriilor pe care copiii le admiră cu nesaț...”.
Sursa: articolul “Într-un magazin cu jucării” – semnat Ion Tik – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul de Crăciun 1931 - citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor
Vitrine cu päpuşi, cu zeci de jucării
RăspundețiȘtergereCu VISE de adult şi vise de copii
Râvnim când suntem mici, şi nu ştim că oricând
În viaţă-i o vitrină unde, pe rând, pe rând
Sunt visurile noastre, ce vrem, ce ne dorim
De-a lungul unei vieţi s-avem sau…cum să fim
Ades, doar ÎN VITRINĂ rămân tot ce-ţi doreşti
Căci MAGAZINUL VIEŢII, nu-i carte de poveşti
Visezi şi speri şi lupţi, dar…totu-i inutil
Te resemnezi şi-ţi spui: De-aş fi din nou copil…
Adevara grait-a anonimul: De-am fi dinnou copii...
RăspundețiȘtergereMici, mari, in sufletul nostru toti suntem niste copii, insa pe unii ne umbresc greutatile vietii si uitam sa visam, sa fim din copii !
RăspundețiȘtergereDin pacate ai dreptate (uite ca scriu in versuri ). Noroc ca uneori ne gasim si noi jocuri... de oameni mari. Un blog, de pilda :)
RăspundețiȘtergereMinunate povesti depre Galeriile Lafayette!
RăspundețiȘtergereSuntem oameni maturi cu suflete de copii, toti cei care ne bucuram de asemenea postari!
Un "suflet de mama" va roaga sa ne mai reamintim si :
Hotul
de Tudor Arghezi
În cutia cu pălării vechi, sta un urs, de catifea. Dacă nu era galben ca floarea soarelui, el ar fi fost fioros, şi podul întreg ar fi tremurat de frica lui. Aveam în pod doi berbeci năpârliţi, trei vaci fără picioare şi un armăsar, care sta în pod fiindcă era de lemn şi vopsit cu pensula verde. Dar ursul era galben, şi culoarea aita micşorează seriozitatea lucrurilor, nu sperie pe nimeni şi au luat-o florile pentru ele. Şi mai avea ursul doi ochi de sticlă, care se uitau drept în tavan. Domnişoara cusătoreasă, îmbrăcând ursul din şase petice croite frumos, cred că s-a înşelat când a trebuit să-i pună şi ochii, greşind cutia ochilor de urs şi luând, dintr-altă cutie, doi ochi de porumbel. Un urs se cere încruntat: ursul nostru din pod se uita cu bunătate.
Ursul stătuse jos, în casă, doi ani întregi şi ajunsese atât de stricător, încât am fost nevoit să-l pui deoparte, în singurătate, şi el s-a trezit în cutia de pălării, numai după ce încercasem zadarnic fel de fel de mijloace de îndreptare.
Croind ursul din faţa unei scurteici, moştenită de la o cucoană bunică, croitoreasa nu se gândise că, fără să vrea, îi dă, prin potrivirea mădularelor, nişte năravuri; pe care nici scurteica, nici catifeaua nu le avuseseră în timpul lor. Tatăl urşilor, care umblă nevăzut prin lume şi îngrijeşte în munţi de copiii lui, săpându-le peşteri, răsturnând iarna câte un pietroi pe bârloage, spălându-i în somn, pieptănandu-i şi tăindu-le unghiile cu un ferăstrău de argint, face ce face şi trece şi pe la ursul de pâslă, pentru copii, şi le dă câte un crâmpei de nărav.
Ursul nostru se nărăvise să fure, şi nu fura altceva decât bomboane, ciocolată, dulceaţă, fructe si rahat. Când Tătutu aducea o cutie cu lucruri dulci, ursul mirosea şi golea numaidecât cutia, fără să-1 vadă nimeni.
– Cine a mâncat ciocolata ?
– U’su, răspundea băiatul, ridicând din umeri. Nu mai e.
– Dar cutia cu bomboane englezeşti ?
– U’su, răspundeau fata şi băiatul.
Îl văzuseră amîndoi. L-au prins de câteva ori cu cutiile în braţe fugind subt canapea. L-au şi bătut. Odată i-au rupt o ureche de bumbac. De doi ani de zile, ursul a mâncat toată dulceaţa de zmeură şi de chitră, caisele verzi, nucile, şerbetul. Însă el nu mânca tot borcanul, lua câte puţin, ca să nu se cunoască, scotea câte un pumn de bomboane, câteva bucăţi, şi le mânca pe toate cu încetul.
Aşa s-a făcut că am trimis hoţul în pod, ca să-l pedepsim şi să cruţăm dulceţurile copiilor. Însă el fură şi acum. Vine din pod. Noi nu l-am întâlnit niciodată pe scară, se fereşte de noi, însă copiii l-au văzut de mai multe ori cum vine, cum deschide dulapul, cum desface borcanele şi cutiile, cum le goleşte şi cum fuge îndărăt. De copii, ursul nu vrea să se ferească. Strămutarea lui în pod a fost cu atât mai binevenită cu cât învăţase de la urs să mănânce zahăr şi mielul cu părul creţ. Şi de la miel a învăţat şi mingea să pape dulceaţă furată, cofeturi, cozonac şi prăjituri. Ba mi se pare că ursul niciodată nu a mâncat ce mănâncă acum toate mingile, care înconjoară borcanele şi cutiile şi sug din ele tot.
Tătuţu nu bate ursul, nici mielul, nici mingile, pentru că el ştie că trebuie sâ crească, şi lasă dulapurile descuiate, cutiile cu capacul niţel ridicat, borcanele cu ţipla nelegată, pentru că mingile nu au degete ca să dezlege sfoara şi să descuie dulapul.
Totuşi, într-o zi, Tătuţu o să se puie la pândă, chiar în dulap. Când ursul şi mielul vor veni cu linguriţa în lăbuţă ca să se înfrupte, o să-l găsească pe Tătuţu între borcane. Şi atunci, nu ştiu care din trei va fugi mai repede, speriat: mielul, ursul ori Tătuţul.
Bun Tatutu Arghezi...
ȘtergereNu-i așa? :)
ȘtergereFoarte frumos articol! Și poezia domnului Anonim, și povestea doamnei Tatiana!.. Of, nu mai suntem copii, și păpușile noastre au trecut și ele prin cine știe ce poduri..
RăspundețiȘtergereE timpul poate să încercăm să redevenim copii!? Pentru o clipă măcar...
ȘtergereRevin după 4 ani, de data asta ieşind din anonimat
RăspundețiȘtergereSă fiu din nou copil, o cât de mult doresc
Să cred că toate visele ce le-am, se împlinesc
Să văd doar răsărituri, nicicând pârjol de-apus
Ce-mi spune nu că ziua ci viaţa acum s-a dus
Să cred iar în minuni, ca fiind aşa fireşti
Că mama şi că tata îţi dau orice doreşti.
Să nu ştiu că în viaţă sunt spini, nu numai flori
Şi nu doar bucurii, nu doar lumini de zori
Să fiu iarăşi copil, cu-n început de drum
Să cred că-i nesfârşit, să nu ştiu ca acum
Că totul are-un termen, un capăt, un final
Şi că, la toţi există doar un sfârşit banal
Că-ncet viaţa-ţi ia, tot ceea ce ţi-a dat
Şi când vrea ea, râzând, te face un ŞAH MAT
" Unde ești copilărie, cu pădurea ta cu tot?" – parafrazând : unde ești copilărie, cu păpuși și brad și joc?.. S-au dus și nu se vor mai întoarce decât în visele cu ochii deschiși din fața unei vitrine încărcate de jucării..
RăspundețiȘtergere