În poveștile care ne-au fermecat copilăria, Iarba fiarelor și Fluierul fermecat sunt două obiecte magice care au ajutat eroii să-și elibereze alesele, să găsească comori sau să-și înfrângă dușmanii. Dar știai cum se dobândeau aceste obiecte cu puteri supranaturale?
Am descoperit "secretele" lor în două numere din anul 1927 ale revistei "Comoara satelor", iar aceste relatări populare ne dezvăluie ritualuri și credințe fascinante.
Iarba fiarelor: "Cheia" ce deschide orice lacăt
Cunoscută în multe basme românești, Iarba fiarelor are puterea de a deschide orice lacăt sau zăvor. În plus, legenda spune că o face invincibil pe cel care o deține, protejându-l de săbii, cuțite sau gloanțe.
Potrivit învățătorului Iosif Dumitrescu din Bistrița, care a publicat acest secret în revista "Comoara satelor" (numărul 9 - 10 din 1927), ritualul de obținere este surprinzător de complex și implică un animal mitic al legendelor populare românești, ariciul:
“Căutăm pui de arici, îngrădim împrejurul lor cu un gard de nuiele în așa fel încât să nu poată ieși și să plece mai departe, nici părinții lor să nu treacă la ei. Când ariciul își vede puii în primejdie, caută să-i scape. Dacă vede însă că totul e în zadar, atunci se duce și caută prin iarbă, până găsește “iarba fiarelor”. Cu aceasta vine și atinge gardul, care cade jos la pământ și astfel puii devin liberi. Ariciul ia după aceea “iarba fiarelor” și o înghite. Cine taie atunci ariciul, v-a găsi în burta lui “iarba fiarelor”, pe care o va lua și o va pune sub unghia de la degetul mic de la mână. Acel om va avea o putere de neînchipuit și se poate opune chiar “contra glonțului de pușcă” și va putea să sfărâme ziduri de fier. Orice lacăt, prin atingerea cu degetul în care se află “iarba fiarelor”, se sfărâmă. Se zice că bandiții – hoții cei mari – au iarba fiarelor.”
Fluierul fermecat: Instrumentul muzical care face pietrele să joace
A doua legendă, culeasă de la un localnic din județul Fălticeni și publicată în "Comoara satelor" (numărul 2 din 1926), ne dezvăluie ritualul pentru a dobândi un fluier capabil să facă "să joace pietrele, să stea apele și frunzele de pe copaci să te asculte".
“Să te duci la un meșter și să-i ceri să-ți facă un fluieraș potrivit. Să te păzești numai ca de foc să nu care cumva să-l pui, tu ori meșterul, în gură. Mai pe scurt, să stai lângă el până ți-l gătește. Dacă ți l’o gătat, îl iei frumușel și-l înfunzi cu smoală la un capăt și la toate bortele. Cauți după aceea o capră roșie, o mulgi și torni laptele în fluier și îl înfunzi și la celălalt capăt. După ce ai făcut trebușoara asta, aștepți până la cântatul cocoșului de miezul nopții și te duci cu el la o răspântie de drumuri afară din sat. Măsori cu pasul șapte obrațe (notă: veche unitate de lungime egală cu 26,76 m) din răspântie, te dezbraci frumos în chelcăluța goală, te pui jos cu fața în sus și-ncepi a săpa cu un cuțitaș, cu mâinile la spate, o gropșoară cam cât o încăpea fluierul tău. Pui fluierul în groapă, îl astuchi și praștia acasă, după ce ai făcut mai întâi trei mătănii cu fața spre răsărit. A treia noapte te duci, tot pe acea vreme, te dezbraci iar și tot cu mâinile la spate îl desgropi. Dacă l’ai dezgropat, îl desfunzi și bei laptele din el și pe urmă îl pui la gură și ce cântec ți-a veni în gând, acela ți-l zice. Că de nu-i ști a cânta batăr din gură, cu fluierul ăsta cânți așa de minunat orice cântec de joacă și chietrele.”
Atenție însă: Pericolele ritualului
"Dobândirea fluierului fermecat te expune la mari pericole. Dracii își doresc și ei mult un așa instrument minunat, așa că vor încerca să te ispitească: “Cum ai început a cânta, ai să auzi în urma ta trăsnind și fulgerând, cai și căruțe care ți se va năzării că dau buzna peste tine și draci răcnindu-ți la ureche să te ferești, că te smonesc (notă: ispitesc) cu bani și alte scumpeturi, doar te-o pune păcatul să le răspunzi sau să te uiți în urmă. Cum îi face o mișcare ceva, te și pocesc: îți iau o mână ori un chicior. Tu s’o ții coardă’nainte, căutând, până’i trece de cele șapte obrațe, că pe urmă nu mai auzi nimica și’ai scăpat teafăr. Acum a doua noapte să nu te culci până n’or cânta cocoșii de miezul nopții și de te-or striga, să nu răspunzi, că aista ți’i leacul. Gheavolul umblă’ntr-acela timp să te amăgească cumva și să puie camca pe tine. A treia noapte tot așa. Într’a patra noapte or să vie să te întrebe:
- Mă ista, mă cutare, cum vrei tu să cânți? Toate cântecele de pe lume sau numai de jumătate sau pe sfert?
Tu să-i spui că pe jumătate ori pe sfert, numa pe toate să nu zici, că rămâi mort pe loc, dar așa le-ai tăiat haudacu.”
- Mă ista, mă cutare, cum vrei tu să cânți? Toate cântecele de pe lume sau numai de jumătate sau pe sfert?
Tu să-i spui că pe jumătate ori pe sfert, numa pe toate să nu zici, că rămâi mort pe loc, dar așa le-ai tăiat haudacu.”
 |
Citește aici despre mai multe datinile, obiceiurile și tradițiile românești:
Postări
Etnograful I.A. Cândrea spune că Legenda „Ierbii Fiarelor” se crede că vine din Orientul Apropiat, a fost preluată de Greci, apoi de Romani şi a rămas cunoscută şi de alte popoare.
RăspundețiȘtergereEa este denumită la francezi: „Herbe du Pic” – adică „Iarba Ciocănitoarei”; Germanii o cunosc sub denumirea: „Springwurzel” , adică „Iarba sfărâmătoare”; italienii: „”Sferacavallo” – adică”Despotcoveşte calul”; ruşii: „Razriv-trava” adică „Iarbă desfăcătoare”; sârbii: „Raskovnic” – „Desfăcătoarea”.
Ceea ce dovedeşte că tradiţile şi.. de ce nu? - superstiţile, sunt preluate din generaţie în generaţie, de la popor la popor
Legendele de azi sunt asadar transpuneri ale miturilor primordiale...
ȘtergereReferitor la Mitica Iarbă a fiarelor iată ce spune etnologul Ovidiu Bîrlea în cartea sa "Mica enciclopedie":" Ea creşte pe locuri greu accesibile, pe stânci abrupte, în desişul pădurilor, în locuri mlăştinoase. Este invizibilă ziua deoarece are culoarea verde şi nu poate fi deosebită de alte plante, dar noaptea scânteiază sau arde ca o flacără roşiatică sau argintie. Vitele care o pasc - mor.După o legendă românească ea s-ar fi născut din picătura de sânge care s-a scurs din buricul lui Iisus Christos răstignit pe cruce. Haşdeu spune că ea poate fi găsită sau înfloreşte doar în anumite zile ale anului: În ziua de Ispas (40 de zile după Paști – sărbătoarea Înălțarea Domnului dar şi folcloricul Paştele Cailor), în noaptea Paştilor, la Ovidenii (21 noiembrie - este sărbătoarea Intrării în Templu a Fecioarei Maria, prilej de praznic) şi în noaptea de Sângeorz (22 aprilie, când se crede că umblă strigoii şi moroii prin lume).
RăspundețiȘtergereTâlharii o implantau în palma dreaptă, ca să nu-i omoare gloanţele – de aceia e numită şi Iarba tâlharilor. Caii care calcă pe ea îşi pierd potcoavele. O altă credinţă este că la puiul de arici închis în cuşcă, vine aricioaica mamă cu Iarba Fiarelor în gură. Atunci trebuie să i-o iei. Dacă o mănâncă moare.
De acord cu tine. E si mai putin sadic asa. Asadar, decat sa incercat sa descoperiti iarba fiarelor in stomacul ariciului, mai bine il panditi si ii furati obiectul atunci cand se intoarce sa isi elibereze puii!! :)
ȘtergereVechimea fluierului şi provenienţa lui nu se cunoaşte. Se ştie însă din mitologia celţilor, că zânele îşi făceau din soc, Fluierul lor fermecat. De ce soc? La celţi sfârşitul anului avea o importanţă decisivă, nu putea fi parcurs oricum, el era „veghiat” de soc - considerat planta magică a lui HEL - Zeiţa Morţii, o pavăză împotriva duhurilor rele, a vrăjitoarelor şi tuturor personajelor malefice. În acest sens ocupă ultimul loc în cercul magic al copacilor (25 noiembrie - 24 decembrie). Şi acum în Irlanda credinţa în puterile lui magice este atât de înrădăcinată în conştiinţa oamenilor încât, prin lege, este protejat, fiind interzisă tăierea lui, iar amenzile contravenienţilor sunt mai mult decât respectabile.
RăspundețiȘtergereÎn mitologia română a fost preluată această credinţă despre Iele, Rusalii, Şoimane (spiritele strămoşilor feminini) care joacă horele lor de Rusalii, acompoaniate de fluier.
Etnograful (O. Bîrlea) afirmă : În mitologia română fluierul este un instrument sacral, legendele spun că el a fost făcut de Dumnezeu pe vremea când umbla ca păstor pe pământ. El l-a pus sub lâna oii şi l-au găsit ciobanii în vremea tunsului. La început fluierul a fost în Rai, pus după uşă, dar Dumnezeu l-a dat lui Petrea (Păcală) ca răsplată pentru fumul de tămâie ajuns la cer. El este legat de Cultul Strămăşilor fiind considerat un mijloc de comunicare – prin “viersul său dulce” cu cei din altă lume. Descoperirile arheologice atestă indubitabil că la început a fost făcut din oase omeneşti (Tibia) de aici şi denumirea dată acesteia “Fluierul piciorului”. Mai târziu au fost confecţionate din plante totemice, astfel în balada Mioriţa se cunosc trei feluri de fluier: “ Fluieraş de os / mult zice duios. Fluieraş de soc / mult cântă cu foc. / Fluieraş de fag / Mult cântă cu drag.
Etnograful I. Muşlea în cartea sa: “Cercetări de etnografie şi folclor” afirmă că în credinţa populară încă din cele mai vechi timpuri, fluierele rituale se făceau din piciorul Cocorului, considerat “una dintre cele mai frecvente încarnări zoomorfe ale spiritului strămoşului mitic.
Din osul piciorului de cocor se poate face un fluier din care poţi cânta orice, fără să fi învăţat vreodată”.
Etnograful T. Pamfilie, în cartea sa “ Duşmani şi prieteni” afirmă că ielele pot dărui cuiva darul de a cânta minunat din fluier, folosind procedeul descris în relatările din articol, cu laptele de capră roşie etc.
Multumesc din nou pentru completari. Te mai astept!
Ștergerefoarte interesant și draguț și frumos și altfel. respect
RăspundețiȘtergereRespect si pentru tine, vero!
Ștergeream aflat lucruri interesante, neştiute de mulţi, cu siguranţă. Mulţumim!
RăspundețiȘtergereMulțumesc, Ioan. Te mai aștept pe blog!
Ștergere