În perioada interbelică circulația pe arterele principale ale Bucureștiului începea să devină
una specifică unei mari capitale europene. Numărul mare de automobile,
tramvaie, camioane, căruțe și pietoni ducea din ce în ce mai des la apariția de
blocaje. Municipalitatea a fost bineînțeles constrânsă să ia măsuri pentru
reglementarea traficului și să impună reguli.
Cum era de așteptat însă, bucureștenii însă nu erau
foarte încântați să respecte noile norme (nimic nou sub soare, nu-i așa?):
“Într’adevăr, nici o capitală din lume nu posedă exemplare mai recalcitrante de pietoni ca Bucureștii. Cu o majestate căreia nu-i poate rezista nici un regulament, nici o prescripție polițienească, pietonul bucureștean se simte obligat să traverseze strada totdeauna între două tramwaie, să treacă lento, ca la înmormântare, drumul, cu gazeta sau cu o carte în mână, să se repeadă totdeauna în botul mașinilor, pentru ca să dea de lucru „Salvării” și parchetului și pentru ca „martorii oculari” să poată sudui bine pe un biet șofer, care cu tot permisul de circulație, nu poate avea mai mult decât două mâini și un număr egal de ochi.”
Cu toate acestea Bucureștii trebuiau să
se modernizeze, “în ciuda democraților de toate culorile, conservatori
radicali însă în ceea ce privește bunul plac personal”.
 |
| Nu e voie! |
Chiar
dacă regulile nu erau pe placul nonconformiștilor
bucureșteni, respectarea acestora a început în timp să devină, în timp, o obișnuință. Reporterul
interbelic Radu Fulger consemna în anul 1931:
“Vă mai amintiți de asalturile care se dădeau tramwaielor pe ambele platforme, înainte cu puțini ani? Călătorii care vroiau să coboare erau imobilizați, pe scări atârnau ciorchini de oameni, scandalurile se țineau lanț, iar personalul de vagon era pus în imposibilitatea de a taxa sau de a porni vagoanele. Atunci a intervenit S. T. B (notă: Societatea de Tramvaie București) și prefectura de poliție cu o ordonanță și despotul-călător nu mai are dreptul de a se urca în vagoane, pe platforma dinainte. De voie - de nevoie regulamentul a devenit obișnuință și un observator atent ar putea constata că foștii rebeli au devenit cu timpul politicoși și manierați, dând prioritate doamnelor și așteptând un alt vagon, când sosește unul prea încărcat. Mai încearcă azi cineva să se urce pe platforma din față? Mai fumează cineva în vagon sau pe aceeași platformă? Câteva amenzi sau procese, au pus la punct un spectacol care ne degrada în ochii străinilor. Dacă autoritățile ar introduce aceleași sisteme - și mai ales mai multă curățenie - la autobuze, această măsură s-ar resimți imediat.”
PRIMUL SEMAFOR DIN BUCUREȘTI
Primul
semafor din București (“aparat de semnalizare” – după
cum era el numit) a fost montat în anul 1929 la intersecția dintre Calea
Victoriei și Bulevardul Elisabeta, în fața hotelului “Bulevard”. Nu era unul
similar celor de azi și trebuia să fie deservit în permanență de un polițist. “Evenimentul”
este surprins de reporterul interbelic Radu Fulger în articolul “Circulația”
– publicat în numărul din 12 noiembrie 1931 al revistei “Ilustrațiunea Română”:
 |
| Primul semafor din București |
“Circulați domnilor!! Poliţistul se’nvârtea grav, cu bastonul de cauciuc în mână, risipind mulțimea care se adunase ca să privească noul spectacol organizat de prefectura de poliție: un curs de civilizație occidentală, pentru uzul pietonului român. Săgeata turnantă din mijlocul străzii, la întretăierea bulevardului Elisabeta cu Calea Victoriei se luminează succesiv în roșu și verde, sub supravegherea unui inspector și a unui agent de circulație, înarmat pentru circumstanță cu un nou model de fluier, care emite un șuier gutural, ca o sirenă de vapor. Lanțurile întinse de-a lungul trotuarelor dau străzii aspectul unei pușcării în aer liber, în care delicvenții s’au înșirat la coadă, pentru primirea hranei. Iar la colțuri, săgețile indicative din mijlocul drumului — întinse parcă din funduri de cutii de conserve - învită pietonii să calce strict numai în direcția lor. Iar masa, teribilul pieton român privește uimită această desfășurare neobișnuită de regularitate, zâmbește ironic, ridică din umeri, dar traversează numai prin locurile indicate și în timpul prevăzut. „În definitiv o distracție în plus”, îți spune el."
 |
| Bucureșteni privind curioși primul semafor |
Privite cu scepticism la început, noile aparatele de
semnalizare au avut totuși
succes. Ca urmare, în anul 1933, aparate similare au fost montate în alte câteva
intersecții aglomerate ale Bucureștiului: pe B-dul Elisabeta la intersecțiile cu B-dul Schitu Măgureanu și cu strada Brezoianu, pe
Calea Victoriei la intersecțiile cu Strada Regală și cu Strada Verde, pe
Bulevardul Academiei colț cu strada Poincarè, în Piața I.C. Brătianu.
BUCUREȘTIUL SENSURILOR UNICE
O
altă măsură luată în premieră de municipalitatea Bucureștiului în perioada
interbelică a fost aceea de a institui sensul unic pe câteva dintre cele mai aglomerate
artere ale Bucureștiului. Un alt prilej de proteste din partea cetățenilor
indignați:
“Câtă lume n’a protestat împotriva măsurilor luate de poliție de a se reglementa circulația pe anumite străzi cu mare trafic, în sens unic? Și cu toate acestea, iată că măsura se respectă ad-literam, iar centrul Capitalei a scăpat astfel de scandalurile cotidiene provocate de ciocniri la intersecții, de accidente sau de împiedicarea circulației. E drept că exemplul a pornit de sus și astfel vedem azi șoferii sau birjarii respectând cu sfințenie porțiunile „tabu”, ocolind reglementar rondurile, stopând la stațiile de tramway - atunci când vagoanele iau sau debarcă pasageri - și opresc numai pe dreapta.”
 |
| Sens unic pentru... pietoni pe Calea Victoriei |
Sens unic pentru pietoni pe Calea Victoriei (1940)
Cea mai bizară măsură legată de fluidizarea traficului nu a vizat mașinile, ci... pietonii. În 1940, pe Calea Victoriei a fost instituit sensul unic pentru pietoni. Dimineața pietonii putea circula doar înspre Dâmbovița, iar seara doar înspre
Piața Victoriei. Încercarea de a te întoarce din drum era însă, se pare, o
adevărată aventură.
Războiul total împotriva căruțelor: modernizare forțată
Măsura care a generat cele mai aprinse proteste a fost interzicerea circulației vehiculelor cu tracțiune animală (căruțe țărănești, căruțe sau camioane încărcate cu lemne, nisip, mobilier) pe arterele cu trasee de tramvai:
"Pentru ca acestea să devină un mijloc de comunicații rapid, se cere neapărat interdicția trecerii vehiculelor cu tracțiune animală pe străzile principale. E într’adevăr dezolant să vezi un lanț de vehicule mecanice - vagoane de tramway, automobile, autocamioane sau motociclete - oprite la pas din pricina unui cărucior încărcat cu mobilă sau nisip, al cărui conducător nici nu se sinchisește de concertul infernal de claxoane, clopote și trompete care se deslănțuie în urma lui. Și acești încăpățânați încurcă-lume n’ar ține dreapta pentru nimic în lume, ci merg înainte pe linia tramwayului. E mai comod astfel și mai fără sdruncin. Fiecare arteră principală are străzi paralele, pe care se poate circula în toată voia și fără ocol. Nu va mai trece multă vreme și bucureștenii se vor minuna și ei înșiși de disciplina în care se vor complăcea. Începutul e greu. Restul vine de la sine.”
Așa să fie?
Umorul ca o supapă: Ion Pribeagu ironizează noile reguli (1928)
Orice reglementare strictă devine, invariabil, subiect de satiră. Marele umorist Ion Pribeagu a ironizat măsurile de circulație și nu numai, într-un cuplet publicat în revista “Ilustrațiunea Română” pe 25 august 1928, intitulat:
NU E
VOIE! |
|
O
grozavă'nvălmășală,
E
acum în Capitală,
Iar
pe strada principală,
Doamne,
ce mai tărăboi e!
N'ai
voie să treci d'a dura,
Nici
în car, nici cu trăsura,
C'a
dat ordin Prefectura;
-
Nu e voie!
-
Nu e voie!
Ordonanța
astfel spune:
Numai
într’o direcțiune!
Cine
nu se va supune,
L-a
luat sfântul
Sisoe!
Poți
fi prinț de la Parânga,
Poți
să cânți și dânga-dânga,
Ca
s'o iei puțin la stânga,
-
Nu e voie!
-
Nu e voie!
C'un
cățel pe brațe, (Schnulky),
Lilly,
Fifi și cu Tuky,
Trec
și li se văd genunchii,
Și-i
aproape goală, Zoe;
Dar
când trece vreo pereche,
Îmbrăcați
de modă veche,
Un
gardist într'o ureche,
Îi
oprește
-
Nu e voie!
|
Când
pe ceruri luna sburdă,
Trec
mașini în qoană surdă
Și
viteza lor absurdă,
S'o
oprești, e anevoie.
Numai
când spre dimineață,
Trece-un
car cu boi prin piață
Ș’un
moșneag frumos la față,
Toți
îi strigă:
-
Nu e voie!
Prin
palate aurite,
Fraude
nepedepsite.
Răutatea
ne înghite,
Ca
pe vremile lui Noe;
Dar
să rupi din bălărie,
O
lalea, o iasomie,
Intri
viu în pușcărie!
-
Nu e voie!
-
Nu e voie!
V'aș
mai scrie pe tăcute,
Versuri,
vrute și nevrute
Despre-amorurile
mute,
Depre
Venus, despre Joe,
Dar
mă tem că vreo duduie,
Palidă
ca o gutuie,
Să
nu sară și să spuie:
-
Nu e voie!
-
Nu e voie! |
Citește mai multe articole aici:
Postări
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu