Periferiile se amuză (animație în Ferentari)

Vă invit să plecăm într-o vizită insolită într-una dintre periferiile Capitalei. Am ales pentru periplul nostru, bineînțeles, o zi de duminică, iar ca și companion pe reporterul Liviu Floda al revistei interbelice “Realitatea Ilustrată”.  

 

---

---

De ce cred că este interesant acest instantaneu al lumii interbelice? Pentru că este publicat în luna mai a anului 1940: Europa era cuprinsă deja de câteva luni în vâltoarea războiului iar România, deși era încă neutră, peste doar o lună urma să fie cuprinsă și ea de vârtejul evenimentelor (în iunie cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, în august pierderea Transilvaniei de Nord-Vest, în septembrie abdicarea Regelui Carol al II-lea și, peste toate, marele cutremur din 9 noiembrie). 

 

Vie animație în Ferentari

 

În mai 1940 însă, viața curgea încă aproape normal în lumea mahalalelor de la periferie. Să ne amestecam așadar împreună “prin mulțimea îmbrăcată de duminică", venită  din tot cuprinsul mahalalelor la bâlciul din Ferentari "să și petreacă ziua Domnului cu semințe și gurițe”:

"Vie animație în cartierul Ferentari... Un “Moși” în miniatură funcționează aici cu mult succes. Socotind după lumea care se îndreaptă spre locul de unde năvălesc pe străzi sunetele asurzitoare ale tromboanelor. Pe o scenă improvizată pe un camion, trompetiștii au făcut loc “trupei” care se recomandă:

- Poftiți înăuntru că începe reprezentația! – îndeamnă impresarul Nu mai sunt decât câteva locuri – rostește cu glas tare deși știe bine că n’a vândut bilete nici de un pol.

...Și reclama se prinde. Din mulțimea de “gură-cască” se desprind unul câte unul spectatorii.

- Numai cu cinci lei intrarea veți vedea ce n’ați mai văzut! – urlă prin trompetă impresarul. 

Apoi a tăcut. Reprezentația lui, pe care nu o pot lămuri din ce e compusă, a început."

Reclama era în zilele de ieri - la fel ca și în lumea noastră de azi - sufletul comerțului. Dar nu întotdeauna promisiunile nu erau îndeplinite. De aici și dezamăgirea unora:

 

"- Domnu’, ați spus că ne arătați „femeia care scrie cu degetele de la picioare” și “omul care înghite sticlă”. Am dat cinci lei și n’am văzut nici una nici alta.

- Taci, surprind pe impresar, îndemnând pe școlar. Vrei să-mi alungi clientela? – Uite, îți mai dau drumul și acuma fără taxă. E matineu! Numerele senzaționale sunt seara. Vino atunci că prezint și un match de box!... Te las gratis, dar să îmi mai trimiți băieți de la școală.

Am apreciat și îndârjirea cu care elevul își susținea cauza, nevoind să se lase păcălit, și considerația pe care i-o arăta patronul, căutând să-l îmbuneze cu tot felul de promisiuni."

Magia caruselului

 

În lumea bâlciurilor de altădată caruselul era, fără îndoială, marea vedetă. Căluții pictați în culori vibrante prindeau viață atunci în ritmurile vesele cântecelor de fanfară. Copii, veseli, se învârteau până când amețeau și tot nu ne săturau. Chicotelile lor vesele transformau periferiile Bucureștiului într-un spațiu plin de magie: 

“Căișorii” fac parte, fără îndoială, din patrimoniul copilăriei. Așa, ca mingea, bilele, șotronul. Care dintre noi, privind mânjii fără de viață, dar colorați în tot felul, nu se vede, cu ani în urmă, adus de părinți și urcat pe calul cel mai aprig și cel mai frumos pictat? În sunetul de marș al trompetelor “căișorul” începe să se învârtească, în timp ce unele fețe de copii prind a se îngălbeni de amețeală.

- Țin’te bine, Nicule! – își avertizează copilul un părinte grijuliu.

- A fost frumos, Gică? – întreabă, când vârtejul a luat sfârșit, o bunică, pe nepotu-i grăsun, care nu vrea să descalece.

- Ihiii! Mai vleau o dată!"

 

Marile atracții a bâlciului

 

Lumea Ferentariului colinda veselă vestitele „țuicării cu adevărata zeamă de prune adusă de la munte”- numită și „zăpăceală”. Copiii mâncau floricele și „își sglâmboiau" ochi în toate părțile și nu se mai săturau privind  la înghițitorul de săbii venit de la un circ cu „renume mondial”. Și câte nu se găseau la bâlci: "acadele, bigibigele, pandișpanele, gogoși, turtă dulce, mizilic (semințe de floarea soarelui sau de dovleac) și toate celelalte dulciuri de neuitat”. 

 

Înghițitorul de săbii

În bâlciurile de altădată erau nelipsite scrânciobul, bărcile, aeroplanul, pocnitorile unde tinerii își încercau puterile „dând cu barosul de lemn, încercuit într-un fier, într’un fel de popic ce trimetea în sus, pe o șina metalică înaltă de 10-15 metri o verigă de fier care, dacă era isbită suficient de puternic, atingea partea de sus a șinei și producea explozie (pocnitură)”. Iar în primăvara anului 1940 se mare că o mare atracție a bâlciului din Ferentari era... spirometrul:

Copiii - cei mai entuziaști spectatori

"Am lăsat în urmă “Plăcintăria Elitei”, unde servitoarele și ucenicii se delectează cu gogoși calde - și călcând peste covorul de coji de semințe – am ajuns în fața “spirometrului”.

- Numai cu un leu vă puteți încerca puterea plămânilor! – strigă un bătrân slab, cu cioc și fără dantură.

- Bravo! – se adresează tot el unui băiat de prăvălie cam de vreo cincisprezece ani. Ai plămânii buni. S’a ridicat apa până sus, unde scrie “atlet” și “record”.

Un pirpiriu își încearcă și el forța. Apa din eprubetele spirometrului se urcă destul de mult, dar nu ca înainte, ci doar până la indicația “bărbat voinic”. O domnișoară din cartier, cu rochia roșie și geantă de mărgele, suflă și ea în tubul spirometrului. Rezultatul o mulțumește: “femeie normală”. Acum a plătit taxa (sau “TAXA 1 LEU” – ca să reproduc precis firma) un bărbat înalt și puternic, cu mâini enorme și mușchi serioși. Apucă tubul și suflă. Gândeam – ca și toți din jur – că va sparge sticlele și ne va împroșca pe toți cu apa roșie a eprubetelor. Dar, Minune! Lichidul se ridică foarte puțin. Bătrânul șugubăț și fericit că aparatul i-a rămas intact se grăbește să anunțe:

- Femeie gravidă!

Lumea se pornește pe-un râs frenetic, potolit însă repede de agitațiile mâinilor musculoase ale voinicului.

- Imposibil, protestează el. E o pungășie!

- Ce te revolți domnule pentru asta? – protestează blajin bătrânul. Nu știi că în America se dă un premiu de 1 milion de dolari pentru un caz ca al dumitale.

Voinicul n’a priceput prea bine despre ce e vorba, pentru că n’a cerut relații și s’a mulțumit să plece spărgând de zor, între dinți, cojile de semințe."

Fără să știe, autorul reportajului documenta nu doar imaginea unui bâlci organizat la periferiile Bucureștiului interbelic, ci și o ultimă clipă de normalitate, înainte ca Războiul Mondial, care era prezent deja în paginile jurnalelor românești, să cuprindă și România. Urma să vină o toamnă mult mai lungă și mai grea decât și-ar fi putut imagina cineva:

 

Sursa:

•  articolul “Periferia se amuză” – autor Liviu Floda – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 21 mai 1940

Citește și:

• Din Bucureștii care s-au dus: strada Bazaca
• Mandravela – răspântia blestemată
• Dincolo de Calea Victoriei: o incursiune la periferiile Bucureștiului
• Cartierul Tei de altădată - mahalaua celor 400 de cârciumi

---