Periferiile se amuză (animație în Ferentari)

Vă invit să plecăm într-o vizită insolită printr-una dintre periferiile Capitalei. Am ales pentru periplul nostru, bineînțeles, o zi de duminică, iar ca și companion pe reporterul Liviu Floda al revistei interbelice “Realitatea Ilustrată”. 

 

De ce cred că este interesant acest instantaneu al lumii interbelice? Pentru că este publicat în luna mai a anului 1940: Europa era cuprinsă deja de câteva luni în vâltoarea războiului iar România, deși era încă neutră, peste doar o lună urma să fie cuprinsă și ea de vârtejul evenimentelor (în iunie cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, în august pierderea Transilvaniei de Nord-Vest, în septembrie abdicarea Regelui Carol al II-lea și, peste toate, marele cutremur din 9 noiembrie). 

 

În mai 1940 însă, viața curgea încă aproape normal în lumea mahalalelor de la periferie. Să ne amestecam așadar împreună “prin mulțimea îmbrăcată de duminică, venită aici să petreacă ziua Domnului cu semințe și gurițe”:

Orchestra de trompetiști

Vie animație în Ferentari

"Vie animație în cartierul Ferentari... Un “Moși” în miniatură funcționează aici cu mult succes. Socotind după lumea care se îndreaptă spre locul de unde năvălesc pe străzi sunetele asurzitoare ale tromboanelor. Pe o scenă improvizată pe un camion, trompetiștii au făcut loc “trupei” care se recomandă:

- Poftiți înăuntru că începe reprezentația! – îndeamnă impresarul Nu mai sunt decât câteva locuri – rostește cu glas tare deși știe bine că n’a vândut bilete nici de un pol.

...Și reclama se prinde. Din mulțimea de “gură-cască” se desprind unul câte unul spectatorii.

- Numai cu cinci lei intrarea veți vedea ce n’ați mai văzut! – urlă prin trompetă impresarul. 

 
Apoi a tăcut. Reprezentația lui, pe care nu o pot lămuri din ce e compusă, a început. Dintr’o baracă de pânză și cuverturi pătrund afară, când și când, aplauze. Impresarul surâde. Programul place – își spune el desigur, în momentul când e întrerupt de-un străjer, elev de liceu:

- Domnu’, ați spus că ne arătați „femeia care scrie cu degetele de la picioare” și “omul care înghite sticlă”. Am dat cinci lei și n’am văzut nici una nici alta.

- Taci, surprind pe impresar, îndemnând pe școlar. Vrei să-mi alungi clientela? – Uite, îți mai dau drumul și acuma fără taxă. E matineu! Numerele senzaționale sunt seara. Vino atunci că prezint și un match de box!... Te las gratis, dar să îmi mai trimiți băieți de la școală.

Am apreciat și îndârjirea cu care elevul își susținea cauza, nevoind să se lase păcălit, și considerația pe care i-o arăta patronul, căutând să-l îmbuneze cu tot felul de promisiuni.

***

Iată-ne acum în fața „căișorilor”, după ce-am făcut eforturi considerabile să străbatem prin mulțimea „îmbrăcată de duminică”, venit aici să petreacă ziua Domnului cu semințe și “gurițe”. “Căișorii” fac parte, fără îndoială, din patrimoniul copilăriei. Așa, ca mingea, bilele, șotronul. Care dintre noi, privind mânjii fără de viață, dar colorați în tot felul, nu se vede, cu ani în urmă, adus de părinți și urcat pe calul cel mai aprig și cel mai frumos pictat? În sunetul de marș al trompetelor “căișorul” începe să se învârtească, în timp ce unele fețe de copii prind a se îngălbeni de amețeală.

- Țin’te bine, Nicule! – își avertizează copilul un părinte grijuliu.

- A fost frumos, Gică? – întreabă, când vârtejul a luat sfârșit, o bunică, pe nepotu-i grăsun, care nu vrea să descalece.

- Ihiii! Mai vleau o dată!

Am lăsat în urmă “Plăcintăria Elitei”, unde servitoarele și ucenicii se delectează cu gogoși calde - și călcând peste covorul de coji de semințe – am ajuns în fața “spirometrului”.

- Numai cu un leu vă puteți încerca puterea plămânilor! – strigă un bătrân slab, cu cioc și fără dantură.

Înghițitorul de săbii

- Bravo! – se adresează tot el unui băiat de prăvălie cam de vreo cincisprezece ani. Ai plămânii buni. S’a ridicat apa până sus, unde scrie “atlet” și “record”.

Un pirpiriu își încearcă și el forța. Apa din eprubetele spirometrului se urcă destul de mult, dar nu ca înainte, ci doar până la indicația “bărbat voinic”. O domnișoară din cartier, cu rochia roșie și geantă de mărgele, suflă și ea în tubul spirometrului. Rezultatul o mulțumește: “femeie normală”. Acum a plătit taxa (sau “TAXA 1 LEU” – ca să reproduc precis firma) un bărbat înalt și puternic, cu mâini enorme și mușchi serioși. Apucă tubul și suflă. Gândeam – ca și toți din jur – că va sparge sticlele și ne va împroșca pe toți cu apa roșie a eprubetelor. Dar, Minune! Lichidul se ridică foarte puțin. Bătrânul șugubăț și fericit că aparatul i-a rămas intact se grăbește să anunțe:

- Femeie gravidă!

 

Copiii - cei mai entuziaști spectatori

 

Lumea se pornește pe-un râs frenetic, potolit însă repede de agitațiile mâinilor musculoase ale voinicului.

- Imposibil, protestează el. E o pungășie!

- Ce te revolți domnule pentru asta? – protestează blajin bătrânul. Nu știi că în America se dă un premiu de 1 milion de dolari pentru un caz ca al dumitale.

Voinicul n’a priceput prea bine despre ce e vorba, pentru că n’a cerut relații și s’a mulțumit să plece spărgând de zor, între dinți, cojile de semințe. ››

 

Sursa:

- articolul “Periferia se amuză” – autor Liviu Floda – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 21 mai 1940