O notă caracteristică a străzilor bucureștene din prima
jumătate a secolului al XX-lea era dată de forfota comercianților ambulanți. Pe oriunde te învârteai, din centrul luxos și până în îndepărtatele mahalale
ale orașului, întâlneai “olteni” îmbrăcați cu cămășile lor lungi și
albe, cu cobilițe purtate pe umeri, care te îmbiau să cumperi
zarzavaturi, fructe, pește, flori, iaurt sau… găini, “moți” cu
tot felul de obiecte și farfurii din tinichea, “bulgari” și “turci” cu
tichie sau cu fes alb sau roșu, “cu ciucure”, care îți ofereau bragă,
înghețată, alviță sau alte zaharicale. Mai erau “evreii” cu
joben negru și pantofi de lac, cumpărători de haine vechi, țărancele
venite din vecinătatea Bucureștiului să vândă lapte covăsit, “țiganii” cu
îmbrăcămintea viu colorată care te îmbiau cu “porumbelul fierbinte” sau
cu “floricelele de porumb”. Dar ce nu găseai pe străzile Bucureștiului…
Articolul “Capitala îmbelșugată”,
publicat în numărul din 13 noiembrie 1935 al revistei “Realitatea ilustrată”, surprindea cum nu se poate mai bine...
“Nouă nu ni se pare extraordinară înfățișarea străzilor din
București, care de dimineața până seara, trei sferturi din an - și uneori și
anul întreg - sunt cucerite de tot felul de neguțători și negustorași cu
mărfuri și mai cu seamă alimente. E un spectacol obișnuit ochilor noștri și
care ni se pare firesc. El este totuși extraordinar și alcătuiește unul din
semnele caracteristice ale vieței noastre sociale, aici la porțile Orientului, și dovada cea mai evidentă a belșugului cu care Dumnezeu a binecuvântat acest
pământ. E de-ajuns să călătorești într'unul din marile orașe
occidentale - să treci prin Viena, Milano, München sau Paris pentru o zi-două -
ca să-ți dai seama că fecunditatea solului românesc nu se mai repetă și că belșugul
Capitalei e unic pe acest colț al pământului.
La Viena, bunăoară, sau la Berlin, în cele mai de seamă restaurante, alimentul care se oferă cu mai multă ușurință nu e pâinea - gustoasa, ieftina, hrănitoarea pâine - ci o halcă de carne friptă și câțiva cartofi. O familie întreagă de austrieci sau de germani nu consumă la un prânz mai mult de un sfert de pâine, când la noi fiecărui mesean i se oferă o jumătate de pâine.
La Viena, bunăoară, sau la Berlin, în cele mai de seamă restaurante, alimentul care se oferă cu mai multă ușurință nu e pâinea - gustoasa, ieftina, hrănitoarea pâine - ci o halcă de carne friptă și câțiva cartofi. O familie întreagă de austrieci sau de germani nu consumă la un prânz mai mult de un sfert de pâine, când la noi fiecărui mesean i se oferă o jumătate de pâine.
La Paris, unde în locuri anumite stau la
rând prăvălioare cu alimente, singurul fruct popular și care poate fi dobândit
fără mari cheltuieli e banana. Toate celelalte fructe și legume sunt cântărite și prezentate cu meticulozitate, ca prețioase, rare, preparate farmaceutice -
iar pătlăgeaua roșie, tomata, e un fruct de lux. Se văd și pui tăiați gata; “se văd” numai, căci de luat sunt mai greu. Calculul bănesc
se face pe zecimea de grame, iar costul unui pui întreg - întreg... - prezentat
în tot felul de panglicuțe și bretele de foi de cositor (ca ciocolata sau
bomboanele fondante – trei sute cincizeci de lei. Cu prețul unui pui tăiat în
felii la măcelăriile din Paris, la noi iți cumperi pământ arabil. (...)
Din întregul spectacol (al străzii), tragi o
învățătură: că la București
nu e nevoie să intri la un restaurant deoarece întregul meniu îl găsești afișat
în stradă. De la țuiculița la „botul calului", găsești numaidecât
aperitivul ideal, un fin pește afumat, a cărui pieliță de aur sclipitor așteaptă
doar să fie jumulită. Fripturile te așteaptă la toate răscrucile, bine
rumenite, ardeiate, și mai cu seamă „mititeii", a căror aromă cu chemarea
lor de usturoi ațâță pofta numaidecât.
Pare ciudat că dificultatea începe de la desert. Ce să iei
mai întâi?...
Doriți o gogoașă? |
Chioșcurile și rafturile cu fructe de pe străzi sunt de-o bogăție
neasemuită. Sute de varietăți de pepeni galbeni, zeci de varietăți de pepeni
verzi, pe care „omul de pe stradă" îi taie sau îi sparge la marginea trotuarului și la taraba negustorului. Nu e rar spectacolul a cinci inși ghemuiți în jurul
unui pepene, la un colț de stradă, cu dinții vârâți în zeama feliei până la
urechi. Pentru varietățile de nuci, struguri și prune se cere o adevărată știință.
Pepene, bomboane, porumb |
Dar fructul cel mai gustat, cel mai căutat și a cărui savoare nu o simți întreagă
decât numai pe stradă – e porumbul. De la începutul verii până târziu după
culesul viilor, acest fruct al poporului român domină câmpiile, satele,
orașele, capitala.
Porumbul fiert se vinde pe străzi mai cu seamă la amiază,
împăturit ca un plod în petece fierbinți, ca să nu-și piardă căldura. Țigăncușele năvălesc pe toate străzile, în dogoarea amiezi, oferind pe un leu
un porumb uriaș, auriu și aburind. Pe la colțuri de stradă, unde aglomerația e
mai mare, porumbul e fiert în cazane mari și ținut în butoaie, de unde e scos
cu cleștele și oferit fierbinte, învelit în cămașa de foi și fire de mătase
a porumbului.
La Paris, în cețurile serii, se vând pe la colțuri „pommes
frites", cartofi-pai. La noi în București, domni cu monoclu,
duduițe parfumate, adastă în jurul unui grătar cu jăratec să li se coacă porumbul, pe care l-au comandat, înainte de a merge
la Operă, și a cărui aromă ispititoare nu îngăduie nimănui să treacă mai
departe.
Toate acestea sunt numai o parte din scenele atât de pitorești ale
Capitalei noastre îmbelșugate.”
Sursa: articolul “Capitala îmbelșugată” - semnat “A.” - publicat
în numărul din 13 noiembrie 1935 al revistei “Realitatea ilustrată”
Foarte frumos reportajul, multumesc pentru postare.
RăspundețiȘtergereMulțumesc. Te mai aștept pe blog, Mariana!
ȘtergereAud că România apare pe harta gastronomiei europene.. Nu știu dacă au hotărât toate produsele cu care noi ne împăunăm ca fiind neaoșe, am înțeles că au decis ca Bucureștiului să-i revină cinstea grătarelor cu mici.. Dar eu cred că sunt multe bunătăți cu care ne-am putea chema oaspeți din toată lumea. Câte bunătăți nu avem noi? Doar că mi-e teamă de un singur lucru : să nu rămână doar în cărțile lui Păstorel și în aceste frumoase reportaje interbelice.. Acest articol.. Zâmbesc: mi s-a făcut foame instant, ceea ce înseamnă că reporterul era talentat. Ne mulțumim să înghițim în sec și să îți mulțumim pentru bunăoința cu care ne lași să redescoperim bucatele care au făcut fericiți oamenii altor vremuri.
RăspundețiȘtergereP. S.
RăspundețiȘtergereDa, am mai citit articolul. Ce mi-am dorit? Să-l vadă și alții, drept urmare l-am redistribuit.
Frumos.
RăspundețiȘtergere