La pas pe străzile din București (fotoreportaj interbelic)

O notă caracteristică a străzilor bucureștene din prima jumătate a secolului al XX-lea era dată de forfota comercianților ambulanți. Pe oriunde te învârteai, din centrul luxos și până în îndepărtatele mahalale ale orașului, întâlneai “olteni” îmbrăcați cu cămășile lor lungi și albe, cu cobilițe purtate pe umeri, care te îmbiau să cumperi zarzavaturi, fructe, pește, flori, iaurt sau… găini, “moți” cu tot felul de obiecte și farfurii din tinichea, “bulgari” și “turci” cu tichie sau cu fes alb sau roșu, “cu ciucure”, care îți ofereau bragă, înghețată, alviță  sau alte zaharicale. Mai erau “evreii” cu joben negru și pantofi de lac, cumpărători  de haine vechi, țărancele venite din vecinătatea Bucureștiului să vândă lapte covăsit, “țiganii” cu îmbrăcămintea viu colorată care te îmbiau cu “porumbelul fierbinte” sau cu “floricelele de porumb”. Dar ce nu găseai pe străzile Bucureștiului… 

 

Scrumbii, mititei și porumb fiert la colț de stradă

Articolul “Capitala îmbelșugată”, publicat în numărul din 13 noiembrie 1935 al revistei “Realitatea ilustrată”, surprindea cum nu se poate mai bine...

 

Farmecul străzilor bucureștene de altădată

“Nouă nu ni se pare extraordinară înfățișarea străzilor din București, care de dimineața până seara, trei sferturi din an - și uneori și anul întreg - sunt cucerite de tot felul de neguțători și negustorași cu mărfuri și mai cu seamă alimente. E un spectacol obișnuit ochilor noștri și care ni se pare firesc. El este totuși extraordinar și alcătuiește unul din semnele caracteristice ale vieței noastre sociale, aici la porțile Orientului, și dovada cea mai evidentă a belșugului cu care Dumnezeu a binecuvântat acest pământ. E de-ajuns să călătorești într'unul din marile orașe occidentale - să treci prin Viena, Milano, München sau Paris pentru o zi-două - ca să-ți dai seama că fecunditatea solului românesc nu se mai repetă și că belșugul Capitalei e unic pe acest colț al pământului. 

La Viena, bunăoară, sau la Berlin, în cele mai de seamă restaurante, alimentul care se oferă cu mai multă ușurință nu e pâinea - gustoasa, ieftina, hrănitoarea pâine - ci o halcă de carne friptă și câțiva cartofi. O familie întreagă de austrieci sau de germani nu consumă la un prânz mai mult de un sfert de pâine, când la noi fiecărui mesean i se oferă o jumătate de pâine. 

 

La Paris, unde în locuri anumite stau la rând prăvălioare cu alimente, singurul fruct popular și care poate fi dobândit fără mari cheltuieli e banana. Toate celelalte fructe și legume sunt cântărite și prezentate cu meticulozitate, ca prețioase, rare, preparate farmaceutice - iar pătlăgeaua roșie, tomata, e un fruct de lux. Se văd și pui tăiați gata; “se văd” numai, căci de luat sunt mai greu. Calculul bănesc se face pe zecimea de grame, iar costul unui pui întreg - întreg... - prezentat în tot felul de panglicuțe și bretele de foi de cositor (ca ciocolata sau bomboanele fondante – trei sute cincizeci de lei. Cu prețul unui pui tăiat în felii la măcelăriile din Paris, la noi iți cumperi pământ arabil. (...) 

 

Din întregul spectacol (al străzii), tragi o învățătură: că la București nu e nevoie să intri la un restaurant deoarece întregul meniu îl găsești afișat în stradă. De la țuiculița la „botul calului", găsești numaidecât aperitivul ideal, un fin pește afumat, a cărui pieliță de aur sclipitor așteaptă doar să fie jumulită. Fripturile te așteaptă la toate răscrucile, bine rumenite, ardeiate, și mai cu seamă „mititeii", a căror aromă cu chemarea lor de usturoi ațâță pofta numaidecât.

Pare ciudat că dificultatea începe de la desert. Ce să iei mai întâi?... 

Doriți o gogoașă?

Chioșcurile și rafturile cu fructe de pe străzi sunt de-o bogăție neasemuită. Sute de varietăți de pepeni galbeni, zeci de varietăți de pepeni verzi, pe care „omul de pe stradă" îi taie sau îi sparge la marginea trotuarului și la taraba negustorului. Nu e rar spectacolul a cinci inși ghemuiți în jurul unui pepene, la un colț de stradă, cu dinții vârâți în zeama feliei până la urechi. Pentru varietățile de nuci, struguri și prune se cere o adevărată știință. 

Pepene, bomboane, porumb

Dar fructul cel mai gustat, cel mai căutat și a cărui savoare nu o simți întreagă decât numai pe stradă – e porumbul. De la începutul verii până târziu după culesul viilor, acest fruct al poporului român domină câmpiile, satele, orașele, capitala.

 

Un leu un porumb uriaş, auriu şi aburind...

 

Porumbul fiert se vinde pe străzi mai cu seamă la amiază, împăturit ca un plod în petece fierbinți, ca să nu-și piardă căldura. Țigăncușele năvălesc pe toate străzile, în dogoarea amiezi, oferind pe un leu un porumb uriaș, auriu și aburind. Pe la colțuri de stradă, unde aglomerația e mai mare, porumbul e fiert în cazane mari și ținut în butoaie, de unde e scos cu cleștele și oferit fierbinte, învelit în cămașa de foi și fire de mătase a porumbului. 

Limonadă sau rahat cu apă rece

La Paris, în cețurile serii, se vând pe la colțuri „pommes frites", cartofi-pai. La noi în București, domni cu monoclu, duduițe parfumate, adastă în jurul unui grătar cu jăratec să li se coacă porumbul, pe care l-au comandat, înainte de a merge la Operă, și a cărui aromă ispititoare nu îngăduie nimănui să treacă mai departe. 

Toate acestea sunt numai o parte din scenele atât de pitorești ale Capitalei noastre îmbelșugate.”

 

Sursa: articolul “Capitala îmbelșugată” - semnat “A.” - publicat în numărul din 13 noiembrie 1935 al revistei “Realitatea ilustrată”