Unii nostalgici ai perioadei interbelice ridică în slăvi ucenicia de altădată. Ucenicia era un „sistem de învățământ” și de pregătire a tinerilor pentru practicarea diferitelor meserii „cerute pe piața muncii”, care poate că își atingea scopul: copiii care parcurgeau „purgatoriul uceniciei” deveneau în cele mai multe dintre cazuri adevărați meseriași.
O forță uriașă, pulverizată în mii și mii de ființe mici, cărora societatea nu le acorda nici măcar importanța unui strop de apă, era furată sistematic, ani de-a-rândul. Cei din urmă sclavi din România interbelică, copiii, împânzeau periferiile orașelor. E bine să ne reamintim de această dureroasă rușine, caracteristică societății interbelice.
Prețul unui copil: un costum și o ciorbă
După ce erau culeși din sate, ca niște lăstare tinere, copiii erau transplantați în „cetatea infern” chiar de părinții lor:
„Smulși, din leagăn aproape, înainte de a cunoaște lumina și întâia bucurie a abecedarului, sunt vânduți la oraș.
— Prea-i crud, mamă Mario!
— Lasă, surato, că-i dă Dumnezeu apă la oraș. Și de!... mai puțin o ciorbă, mai puțin un codru de mămăligă și scapă el de blestemăția aia de școală care-o smintit crierii copiilor.
Și iată-i ucenici, la târg, vânduți pentru tot timpul copilăriei lor, pe un costum de haine, odată la cinci ani, și o mâncare pe zi, pe care o împarte cu Grivei.”
Inițierea prin palme
Desprinși complet din lumea lor, de orizontul larg al ogorului, de văile adânci și tumultoase, de svonul șipotelor și al tălăngilor, ei erau aduși într-o lume total necunoscută:
„I-ați întâlnit pe stradă, căscând gura, tâmpiți, în fața unui tramvai electric, sau năuciți de farurile unui automobil, ca niște iepuri de câmp, incapabili să articuleze vreun cuvânt, să-și amintească de propriul lor nume, de satul lor, de adresa patronului lor. Acesta este cel mai tragic episod din existența lor. În această perioadă de inițiere, când se contaminează de o năuceală, vecină cu demența, ei mănâncă atâtea palme, încât niciodată un ucenic nu va putea învăța atâta carte, încât să le poată număra pe toate”.
 |
| Ucenici în atelierele interbelice: În stânga, doi băieți lucrează noaptea într-un atelier de croitorie pentru comenzi urgente, iar în medalion, micii ucenici dintr-o fierărie mânuiesc uneltele grele în lupta zilnică pentru existență. |
Speriat, obosit și cu gândul aiurea, micul ucenic greșea la fiecare pas, declanșând furia patronului:
„Cu gândul aiurea, el uită canaua dela butoi deschisă, de se scurge tot vinul; se poticnește în prag și sparge tot teancul de farfurii; îi scapă barosul pe mâna meșterului; i-se ard mititeii scrum; toarnă un litru de untdelemn în sticla de petrol; arde cu ferul de călcat hainele proprietarului; îi alunecă cuțitul și tae pielea pantofului pe care îl pingelește; pierde banii pe drum; uită chepengul dela pivniță deschis de alunecă un client înăuntru; lasă friptura descoperită în paza... pisicii... și câte Doamne i se mai pot întâmpla, ce survine invariabil după fiecare boroboață?
În concepția meșterului nu există decât o singură metoda pedagogică: bătaia. Și ucenicul după fiecare bătăe, amețit, face altă boroboață. Și după fiecare boroboață, altă bătăe și așa mai departe. O existență care se scurge între bătăi și boroboate.”
Calea libertății: Copiii străzii
Printre acești copii erau și unii cu firi mai rebele, cu o răbdare mai puțin rezistentă, deprinși cu viața liberă. Dintre aceștia se desprindeau viitorii vagabonzi ai străzii:
„O bătăe, o ultimă bătăie, și hotărîrea a fost luată. În complicitate cu noaptea, ei escaladează gardul grădinii și p’aici li-i drumul. Își iau câmpii și niciodată patronul și nici un alt patron din lume nu-i va mai avea. Nu mai au sat, nu mai au familie. Se fac tovarăși cu strada, cu câinii vagabonzi, cu podurile, sub care dorm și cu tot ce e liber, neîngrădit, neordonat. Aceștia au scăpat din lanțuri. Vând ziare pe cont propriu, alune, cornuri, rahat, participă la toate întrunirile, îi vezi la toate accidentele, urmează nestingherit garda militară și o însoțesc în pasul cadentat al muzicii, se iau după hingheri, după înmormântări, călătoresc gratuit cu tramvaiul pe locuri rezervate numai pentru ei. Au devenit copiii al străzii și nimeni, niciodată, nu-i va mai putea determina să reia viața liniștită, organizată”.
 |
| Munca ucenicilor de cârciumar: În stânga, un ucenic desculț se odihnește obosit lângă o navetă plină cu sticle de bere, iar în dreapta, un alt copil împinge o roabă încărcată cu butoaie grele pentru petrecerea clienților. |
Evadarea unuia dintre aceștia punea însă în lumină resemnarea și teama celorlalți:
„Câteodată se întâlnește la vreo răspântie cu un fost tovarăș de ucenicie, care și-a lăsat, pentru o clipă, povara jos, să se odihnească.
— Ghițișor!
— Ionică! Tot la „Mistrețul” ești?
— Tot!
— Lasă-l tut’ (dracului), mă!
— Nu pot. Mi-a spus jupânu’ că de m’o prinde vreodată în târg fără știrea lui, îmi rupe picioarele.
Ghițișor scoate un oftat adânc, un oftat în care e sintetizată toată durerea lui tăinuită oamenilor. Îl privește pe Ionică, îl invidiază că e liber, că mănâncă când vrea, că doarme când vrea, că e singur, că n’are nici un stăpân...
— De ce-i rabzi mă atâtea?
— Nu pot altfel, Ionică.
— Vino cu mine să vindem ziare. Colinzi tot orașul, toată ziulica și lucrezi pe socoteala ta.
Dar Ghițișor e din alt aluat. El știe să rabde, el poate să rabde. Pentru el lumea liberă e un miraj, copiii cari se joacă, niște privilegiați ai societății, și toate bunătățile etalate în vitrinele orașului, sunt rezervate unei lumi inabordabile”.
Munca neomenoasă din spatele ușilor închise
Rămași să îndure, acești copii își consumau sănătatea și tinerețea într-o exploatare continuă, fără zi și fără noapte:
„Și în categoria lui Ghițișor, sunt mulți. Aproape toți, acei cari cred că destinul lor e să muncească toată tinerețea lor, să-și îmbogățească stăpânul. Ei n’au zi și n’au noapte. Dacă e ucenic de cismărie, de croitorie, de fierărie sau în orice altă meserie, atunci el trebue să muncească înainte de vin lucrătorii, odată cu ei și după plecarea lor. Cocoșat peste masa de lucru, la lumina unei lămpi de petrol, el își distruge plămânii și vederea și în câțiva ani împrumută aspectul rahitic al unei mobile vechi, care-ți inspiră milă și desgust.
Ucenic de cârciumar, existența lui e și mai distrugătoare. În contact cu tot ce are societatea mai ulcerat, noapte de noapte, nevârstnicia lui devine un periculos prilej de adaptare. Nici unul dintre acești mici sclavi nu-și duce viața într’o atmosferă atât de viciată și într’o muncă atât de neomenoasă. El curăță localul, servește la masă, spală farfuriile, cară băuturile din beci, e grătaragiu, servește băutura toată noaptea, și după ce pleacă clienții, iar mătură, iar spală, până când, trudit, adoarme de-anpicioarele, sau cade neputincios pe podea. Stă toată ziua nemâncat și, chin tantalic, servește cu mâncare musteriii localului. În schimb ce mănâncă... palmele jupânului și înghite înjurăturile clienților. La 18 ani, ucenicul de cârciumar nu umblă fără cuțit la brâu...”
Fată în casă, ucenic în magazin, comisionar...
Chiar și în atelierele mai curate sau în magazine, povara muncii strivea sub altă formă copilăria acestor băieți:
„În celelalte ramuri de activitate, acolo unde nu vine în contact cu lumea imundă a orașului, unde activitatea ucenicului se limitează la raporturile dintre câțiva clienți și familia patronului, felul de trai al ucenicului se schimbă, munca lui devine mai multilaterală. El e și fată în casă și ucenic în magazin și comisionar. Aceeaș muncă doborâtoare, aceleași bătăi, aceeași istovire. Dar durerea mare a ucenicului acestuia nu se transformă în ură împotriva destinului și, mediul lui nu-l îndeamnă la violență și necinste”.
Copilăria furată
Rămași fără vreo amintire frumoasă, acești tineri ajungeau la maturitate purtând în suflet o tristețe adâncă și o nevoie neîmplinită de afecțiune:
„Aceștia rămân copii, până la maturitate. Lor li s’a furat adevărata copilărie și de aceea îi veți vedea la 18-20 de ani privind vitrinele cu jucării, mângâind cu ochii lor blânzi câte o păpușă, jucându-se cu câte un cal de lemn. Copilăria acestora se scurge tristă, fără nici o alintare, fără nici un zâmbet. Îi vedeți pe stradă cărând poveri mai mari decât ei, aducându-vă acasă hainele, pantofii, cărând lăzile cu scule, butoaiele. Când îl întâlniți pe la colțul străzilor, plângându-și durerea lor mare în pumnii lor micuți, mângâiați-i cu privirea și dăruiți-le câte un cuvânt bun. Sunt singurele daruri pe care mâna hrăpăreață a stăpânului nu le poate atinge”.
Departe de imaginea idilică pe care nostalgii o atribuie adesea perioadei interbelice, viața ucenicilor de altădată rămâne o pagină întunecată și dureroasă din istoria noastră urbană. Micii meseriași de mai târziu au fost mai întâi copii sacrificați, ale căror vise și tinerete au fost zdrobite între bătăi, lipsuri și munca de neîndurat. A le cunoaște povestea astăzi este o datorie de memorie față de acești nevinovați cărora societatea le-a furat totul, mai puțin demnitatea purtată în tăcere.
Citește și alte povești din lumea copiilor de altădată:
- Viață de picolo: Purgatoriu sau sclavie
- Confesiunile unui lustragiu pitic
- Drame în lumea micilor lăutari Lenuța, Mitică și Fănică
Sursa: Articolul „Ucenicii - Sclavii orașelor”, semnat „Ellimac”, publicat în revista „Ilustrațiunea Română”, numărul din 31 august 1930
0 comments:
Trimiteți un comentariu