Iubirile Reginei Maria a României (3)

Click aici pentru inceputul poveștii

Marele Duce Boris nu a fost singurul bănuit (probabil că aceasta a fost singura bârfa neadevărată  legată de copiii viitoarei Regine Maria) că ar putea fi tatăl micuței Principese Maria, cunoscută sub numele de Mărioara sau de Mignon. În perioada următoare relaţia dintre Ferdinand și Maria s-a deteriorat în mod iremediabil. În primul rând datorită felului de a fi al lui Ferdinand (Nando – cum îi spuneau cei apropiaţi): „lenea, indolenţa, antipatia pentru orice fel de muncă, pentru orice întreprindere serioasă şi... mai rău decât toate, pasiunea lui senzuală pentru Missy, care au ajuns... s-o îndepărteze. Nando singur a recunoscut - îi scria mama Principesei Maria Regelui Carol I -  că şi-a tratat nevasta ca pe o metresă, fără să-l preocupe prea mult starea ei afectivă, ca să-şi satisfacă în permanenţă nevoile fizice". Aventurile extraconjugale ale Principelui Moştenitor Ferdinand erau şi ele binecunoscute în epocă.

Principesa Maria a României

La începutul anului 1897, un tânărul ofiţer din regimentul de roşiori, Gheorghe (Zizi) Cantacuzino, un bărbat “nu prea înalt, subţire, brunet, amuzant şi elegant”, în vârstă de 27 de ani, începea să aibă întâlniri din ce în ce mai numeroase cu Principesa Maria. Povestea a continuat în primăvara anului 1898, atunci când tânărul Zizi Cantacuzino a fost adus la palat ca profesor de gimnastică pentru prinţul Carol. Idila a continuat ulterior în Germania, unde Maria a plecat la tratament, și mai apoi la Constanţa, la bordul unui vas ancorat în larg (drept paravan era folosită verișoara lui Zizi Cantacuzino, o adolescentă). „Apariţiile Mariei  la Constanţa, însoţită în permanenţă de Zizi şi de verişoara acestuia, provocau scandal. Se spunea că Principesa Moştenitoare bătea oraşul cu locotenentul român, însoţită doar de tânăra de treisprezece ani. Instruiţi de Rege să fie informat în legătură cu ceea ce făcea Principesa Moştenitoare, membrii din suita Mariei au relatat că erau împreună de dimineaţa până seara şi că el stătea ore întregi în cabina ei. Au mai spus că Principesa Moştenitoare ofensase oficialităţile locale şi pe membrii corpului consular,  luîndu-şi  oficial rămas - bun de la oraş cu tânărul locotenent lângă ea. Regina Elisabeta şi Mm. Winter au acuzat-o pe Maria de a fi invitat o fată orfană de mamă să petreacă vara cu ea ca să-i servească drept paravan pentru idila ei cu Zizi.” (Hannah Pakula - "Ultima romantica – Viaţa Reginei Maria a României").

Principii Ferdinand si Maria
 în  ziarul Epoca din 18 septembrie 1896

În înalta societate a vremii a început să se vorbească tot mai mult despre iminentul divorţ al cuplului moştenitor. Cert este că micuţa prinţesă Maria – Mignon -  s-a născut la Castelul Friedenstein din Gotha la 8 ianuarie 1900. Problema paternității sale a iscat furtună în sânul familiei regale, soarta succesiunii fiind în impas. Principesa Moștenitoare a României a ameninţat cu divorțul și cu plecarea sa împreună cu fiul ei Carol din România şi de asemenea cu renunțarea în numele acestuia la succesiune. Intrigile țesute la Curte de intriganta guvernatoare Miss Winter în defavoarea Principesei Maria a României nu au avut o finalitate. Principele Moștenitor Ferdinand însuşi, însoţit de câțiva miniștri, a plecat la Gotha și a recunoscut ca fiică a sa pe Mignon. De-a lungul timpului Ferdinand a arătat un atașament profund față de Mignon (viitoarea Regină a Iugoslaviei), aceasta fiind fiica sa favorită. La întoarcerea sa din Germania, Principesa Maria a găsit în suita sa doamne de companie ivite din senin (printre care: Nadejda Știrbei, Maruka Cantacuzino sau Martha Bibescu) care aveau  scopul de a o împiedica să mai intre într-o relaţie care să îi pericliteze statutul.

Principesa Maria În ziarul Epoca
 din 24 mai 1897

Idila cu Zizi Cantacuzino a încetat – dar nu şi bârfele. Missy mărturisea mamei sale: „La  început, crezi că dacă nu găseşti fericirea în căminul conjugal o poţi găsi pe căi ocolite, dar mi-a fost dat să aflu că acest lucru nu este posibil şi că este aspru pedepsit". Măsurile “de protecţie” luate de Regele Carol I nu aveau să oprească însă setea de dragoste a Principesei  Maria. În vara anului 1902 Maria şi Ferdinand au plecat la Londra pentru a asista la încoronarea lui Edward al Vll-lea. Maria a rămas în Anglia pe perioada verii şi în această perioadă l-a cunoscut pe tânărul Waldorf Astor care avea atunci puţin peste 20 de ani. Maria s-a îndrăgostit instantaneu şi a avut se pare cu acesta o idilă pătimaşă. Viitoarea Regină a României avea să mmenționeze câțiva ani mai târziu referindu-se la această perioadă: “Săptămânile acelea în frumosul Cliveden sunt printre amintirile cele mai frumoase din viaţa mea. Au fost fericire pură. Lipsită de lucrurile pentru care fusesem născută, am găsit la Cliveden o viaţă sănătoasă şi plină de libertate în nişte împrejurimi superbe, cu tovarăşi tineri, apropiaţi ca spirit ".

Wiliam Waldorf Astor

După încoronarea Regelui Edward, Maria şi Ferdinand s-au reîntors în România. Missy l-a invitat pe noul său prieten, însoţit de sora acestuia Pauline, să petreacă luna octombrie la Sinaia. Relaţia dintre Missy si Waldorf a continuat până în anul 1906, an în care tânărul englez s-a căsătorit cu Nancy Shaw. Deşi Principesa spera ca relaţia ei cu tânărul Waldorf să continue într-o formă oarecare, acesta s-a retras din viaţa tinerei prinţese românce (cei doi soţi – Waldorf si Nancy - au refuzat invitaţia de a-şi petrece luna de miere în România). “Îl iubeam sincer şi natural, cu tot ce firea mea avea mai bun de dăruit…”, îi scria Principesa Maria Paulinei Waldorf. “El era suflarea, aerul şi spiritul vieţii mele şi el o ştia. Şi totuşi, în momentul în care s-a căsătorit, a renunţat total la mine, de fapt fără milă… Şi el ştia ce înseamnă să trăiesc dintr-o dată fără el”.

Prințul Barbu Știrbei

Adevărata mare iubire a viitoarei Regine a României urma să se nască abia în anul următor, 1907. Această iubire a fost prinţul Barbu Ştirbei, nepotul domnitorului Barbu Ştirbei, un brunet cu ochi căprui, un tânăr de o eleganţă aristocratică, un bărbat care cu mintea lui ascuţită a cucerit-o definitiv (sau aproape definitiv…) pe Maria.

Povestea continuă aici...

Surse:

Ultima romantica regina Maria a României - Hannah Pakula 

Povestea vietii mele - Memoriile  Reginei Maria a României - Hannah Pakula

Citește mai mult... »

Iubirile Reginei Maria a României (2)

Click aici pentru prima parte

Nunta prinţesei Maria de Edinburgh cu Principele moştenitor Ferdinand al României a avut loc în 10 ianuarie 1893 la castelul medieval al familiei de Hohenzollern de la Sigmaringen. Au fost oficiate trei ceremonii, una civilă și două religioase (catolică și protestantă). Hannah Pakula consemnează în cartea sa "Ultima romantică – Viaţa Reginei Maria a României": “În dimineaţa de 10 ianuarie 1893, Missy s-a trezit în dangătul clopotelor de cununie. Era o zi rece de iarnă. Ceremonia a fost celebrată de trei ori - civilă, catolică şi protestantă. Ceremonia catolică a fost cea mai impresionantă, fiindcă Ferdinand era devotat credinţei sale. Slujba a fost interminabil de lungă, dar mireasa a găsit o oarecare alinare în culturile latineşti monotone: "M-au învăluit într-un soi de transă protectoare, care mi-a potolit teama şi a lăsat speranţa să se strecoare în inima mea care bătea înspăimântător de tare." Ceremonia anglicană s-a desfăşurat într-un mic antreu al Sălii Strămoşilor din castelul Sigmaringen, oficiată de un preot din marina britanică. Missy a traversat ceremoniile şi banchetul de nuntă „ca şi cum ar fi fost un vis, un vis îndepărtat, în care jucam un rol de vis".

Principele Ferdinand după căsătoria 
cu Maria de Edinburgh - 1893

Vraja s-a destrămat însă foarte repede. Luna de miere a fost petrecută la castelul de vânătoare din Krauchenwies – în apropiere de Sigmaringen - și a fost un eşec. Regina Maria nota: „Era iarnă, noi eram timizi şi încă străini unul faţă de celălalt şi nu era absolut nimic de făcut. Nando (Ferdinand) nu era un bărbat spiritual şi nici unul plin de imaginaţie, aşa încât nu prea ştia ce să facă s-o întreţină pe tânăra şi atât de copilăroasa lui soţie." De asemenea, mărturisea Regina Maria: „M-am căsătorit atât de tânără... nimic nu se trezise în mine... căsătoria a fost pentru mine un şoc neplăcut şi numai cu foarte mare greutate am izbutit să-mi obişnuiesc mintea... s-o accepte".

Principesa Maria a României

Lucrurile nu au stat mai bine nici după venirea în România. Viaţa la curtea Regelui Carol I era foarte austeră. Tânăra prinţesă de 17 ani trebuia să îşi îndeplinească multele îndatoriri impuse de severul ei socru. Într-o scrisoare adresată mamei sale, Missy se destăinuia: „Sunt o atracţie atât de mare pentru toată lumea, încât toţi vor să mă vadă. La ultimul bal m-am simţit ca un soi de animal expus la vedere, dar dacă, privindu-mă, au o satisfacţie oarecare, lucrul acesta nu mă deranjează câtuşi de putin." Din păcate, relaţia cu Prinţul Ferdinand (care încă suspina după vechea lui dragoste – Elena Văcărescu) era și ea una din ce în ce mai rece. În aceste luni de neadaptare la noul statut, într-o ţară cu obiceiuri complet străine, Principesa Maria – care avea doar 17 ani – se pregătea să nască primul ei copil. “Durerile naşterii au început sâmbătă, la vremea cinei, iar a doua zi, duminică 15 octombrie 1893, la ora 1, Missy a adus pe lume, în marele dormitor oficial din Castelul Peleş, un băiat. Nou-născutul a primit numele de Carol, după numele unchiului tatălui său.” (Hannah Pakula - "Ultima romantica – Viaţa Reginei Maria a României").

Principesa Maria a României 
și marea ei pasiune -  călăria

Trei luni mai târziu, Principesa Maria a rămas din nou însărcinată. Și sarcinile nu au fost uşoare pentru viitoarea Regină: „Nu ştiu dacă toate femeile suferă la fel de mult ca mine când trec prin aşa ceva. Poate nu se cuvine să mă simt astfel, dar nu-mi pot reprima acest sentiment." Ca şi la prima naştere, doctorul român care a asistat-o a refuzat să îi administreze vreun anestezic (conform moralei ortodoxe a vremii, "femeile trebuie să plătească prin suferinţă păcatul Evei"). Această experiență a fost una traumatizantă pe prinţesă. A născut la 12 octombrie 1894 o fetiţă căreia i s-a pus numele Elisabeta, după numele Reginei, pe cea care avea să fie mai târziu Regina Greciei.

Marele Duce Boris Vladimirovici

În toată această perioadă relaţia dintre Maria şi Ferdinand s-a răcit constant. Ca urmare, în anii care au urmat, au început să apară şi primele zvonuri despre iubirile din afara căsătoriei ale prinţesei. În anul 1896 Maria şi Ferdinand au fost invitaţi la Moscova pentru a participa la încoronarea verilor ei Nicolae al II-lea şi Alexandra. Aici tânăra principesă Maria a avut un succes răsunator. Şi din acest moment destinul prinţesei a început să se schimbe. „A cucerit pe dată o întreagă trupă de admiratori înfocaţi, „cei mai mulţi dintre ei... ofiţeri sclipitori, eleganţi, sentimentali, îndrăzneţi, plini de ardoare ruseasca împletită cu acea melancolie aproape insuportabilă atît de caracteristică slavilor, o melancolie ce-ţi frânge coardele inimii şi-ți tulbură liniştea". Cel mai înfocat a fost vărul ei, Marele Duce Boris, cu zâmbetul său larg şi vocea puternică. Missy nu a fost intimidată de reputaţia lui de Cassanova. „Ruşii se aprind uşor, spunea ea, iar vorbele slavilor sunt dulci." Gurile rele spuneau că în acea vizită Missy s-a îndrăgostit de Marele Duce Boris Vladimirovici.

Printesa Maria cu Principele Carol,
Principesele Elisabeta si Maria

Zvonurile despre o presupusă iubire dintre cei doi au fost alimentate și de o lungă vizită la Sinaia a Marelui Duce. „Boris era plin de energie. Boris, spune ea, „nu este leneş ca Nando, care stă şi cască". Şederea îndelungată a vărului ei şi evidenta lui adoraţie faţă de Maria au stârnit însă comentarii în cercurile re­gale şi i-au atras reproşuri din partea mamei. Ce-i trecea prin minte lui Missy? Îl prefera oare pe Boris soţului ei? “ – conform memorialistei Hannah Pakula. Cârcotașii răspândeau informația că Boris ar fi fost tatăl celui de-al treilea copil al Principesei, o fetiţă, Maria, căreia i se spunea Mignon care s-a născut în 6 ianuarie 1900. Deşi cu strângere de inimă, Ferdinand a fost nevoit să accepte copilul ca fiind al său. Au început însă să circule și primele bârfe care prevesteau un eventual divorţ al cuplului princiar.

Citește continuarea poveștii aici...

Volumul poate fi comandat aici:

Surse:

Ultima romantica regina Maria a României - Hannah Pakula 

Povestea vietii mele - Memoriile  Reginei Maria a României - Hannah Pakula

Citește mai mult... »

Iubirile Reginei Maria a României (1)

„Azi, la ora 10,30, Alteţa Sa Regală şi Imperială Ducesa de Edinburgh a născut o Prinţesă. Alteţa Sa Regală şi Imperială şi Prinţesa Infantă se simt perfect". Acesta este textul notei publicate în cotidianul londonez Times care anunţa nașterea -  la 29 octombrie 1875 - a celei ce urma să devină Regina României. Nou-născutei i s-a spus Maria Alexandra Victoria, Prinţesă a Marii Britanii şi Irlandei. Prinţesei i se va spune mai târziu Missy. Amintindu-și despre copilăria sa din Anglia, Regina Maria mărturisea: "Am crescut ca o mică persoană cu maniere excesiv de regeşti, plină de propria-mi importanţă şi cu convingerea că strălucirea noastră, asemenea celei solare, era o realitate incontestabilă".

Ducesa de Edinburgh
 împreună cu copii

În 1876, când Missy avea unsprezece ani, tatăl său a fost numit comandantul Flotei din Mediterana al Maiestăţii Sale şi ca urmare familia de Edinburgh s-a mutat la Malta. Aici viitoarea regină avea să locuiască, împreună cu familia, în palatul San Antonio, "o oază orientală cu aspect misterios". Şi tot aici avea să simtă primii fiori ai dragostei: "O prezenţă fericită în copilăria lui Missy a fost Maurice Bourke, un tânăr care a pătruns în viaţa familiei Edinburgh pe când se aflau în Malta, unde era căpitanul iahtului Ducelui. Bourke, un irlandez cu părul negru ondulat, ochi albaştri şi simţ al umorului, era reconfortant în comparaţie cu doamnele arţăgoase din jurul Ducesei. „Mărturisesc cinstit că Maurice Bourke a fost prima mea iubire", scria Regina Măria. Și adăuga: „Am  făcut chiar crize de gelozie cumplită cînd m-am temut că ar putea să ţină mai mult la vreuna din surorile mele decît la mine." ("Viața Reginei Maria a României" - Hannah Pakula).

Prințesa Maria de Edinburg

În Malta, tânăra prinţesă a avut de asemenea o relație specială cu vărul ei primar George, viitorul Rege George al V-lea al Angliei. „Mi-e atât de dor să te văd, draga mea Missy" sau „Eşti mereu în gândurile mele, dragă Missy" - erau adresările utilizate de acesta în scrisorile trimise Mariei de Edinburg. Cu toate acestea, nimeni din familia regală engleză nu a înţeles de ce Prinţesa Maria de Edinburgh nu s-a căsătorit cu Prinţul George al Angliei, care o dorea  de soţie.

În 1889, familia Edinburgh s-au mutat din nou. De astă dată  în micul ducat german Coburg, pe care Ducele urma să-l moştenească împreună cu teritoriul învecinat, Gotha. În această perioadă mama frumoasei prinţese Maria, Ducesa de Edinburgh, o germanofilă înfocată, a început să negocieze căsătoria lui Missy cu Ferdinand Victor Albert Mainrad, Prinţ de Hohenzollern-Sigmaringen, Principele Moştenitor al României. În acel timp Prințul Ferdinand tocmai își luase în faţa unchiului său, Regele Carol I, angajamentul că va renunţa la marea sa iubire, frumoasa Elena Văcărescu.

Printesa Maria în anul căsătoriei (1893)

Cei doi, Missy și Ferdinand, s-au cunoscut la o petrecre data de Kaiserul Wilhelm al II-lea al Germaniei într-un castel din Cassel. Missy, care nu ştia încă nimic de aranjamentul făcut de mama sa, a fost aşezată lângă Ferdinand al României. Îmbrăcată într-o rochie superbă mov, Missy s-a străduit să fie amuzantă. Ferdinand nu vorbea englezeşte, dar a fost reconfortant de modest în atmosfera ceremonioasă şi plină de îngâmfare de la Curtea Kaiserului. Ducesa de Edinburgh  a aranjat în continuare întâlniri între cei doi tineri: excursii, vizite la galerii de artă, spectacole de teatru, cumpărături. Regina Maria se confesa mai apoi scriind despre această perioadă: „Munchenul este oraşul ideal pentru un asemenea lucru... eram amândoi tineri, văzduhul era plin de iubire, era primăvară, iar chipul mamei era fericit, plin de speranţe." 

Principele moştenitor Ferdinand
 în anul căsătoriei (1893)

Logodna a urmat repede și a avut loc la Neue Palais din Potsdam. „Mama era radioasă şi cred că Charly a fost aceea care l-a ghidat pe timidul Prinţ spre momentul crucial. Pentru mine este un mister cum de a avut curajul să mă ceară de soţie; dar a făcut-o, iar eu am acceptat - am spus «Da», ca şi cum ar fi fost un cuvânt firesc și simplu de rostit. «Da», şi cu acest «da» mi-am pecetluit soarta". Viitoarea Regină a României avea atunci abia 17 ani iar prinţul Ferdinand era cu 10 ani mai în vârstă. 

Click aici pentru continuarea articolului...

Volumul poate fi comandat aici:

Surse:

Ultima romantica regina Maria a României - Hannah Pakula 

Povestea vietii mele - Memoriile  Reginei Maria a României - Hannah Pakula

Citește mai mult... »

Artisti aproape uitati: Agepsina Macri-Eftimiu

Agepsina Macri s-a născut la Pitești în anul 1885, într-o familie de origine grecească. A fost trimisă de părinți la Universitatea Sorbona pentru a studia literele. În capitala Franței a luat primele lecții de teatru și a jucat pe mai multe scene pariziene.

Agepsina Macri în Ophelia

După o scurtă perioadă petrecută în tară, în care a colaborat cu Pompiliu Eliade și cu Barbu Ștefănescu-Delavrancea, s-a întors în Franța, unde a locuit până la sfârșitul Primului Război Mondial. A revenit în țară după război și a devenit societară a Teatrului Național din București, pe scena căruia a jucat cu precădere roluri tragice, în piese scrise de viitorul ei soț, Victor Eftimiu, de Al. Davila, Eugene O’Neill, H. Ibsen, W. Shakespeare ş.a. A jucat și în două dintre primele filme românești: Independența României (1912) și Maiorul Mura (1927–1928). O fotografie din această perioadă a frumoasei actrițe am găsit în volumul memorialistic scris de marele actor Iancu Brezeanu - Amintiri... vinurile mele - publicat la editura ziarului Universul în anul 1939:

Agepsina Macri împreună 
cu marele actor Iancu Brezeanu

O altă mare actriță a acelor timpuri, Agatha Bârsescu, o menționa astfel pe Agepsina Macri în memoriile sale: „Cu fermecătoarea Agepsina Macri am avut în urmă plăcerea de a juca în Prometeu, valoroasa operă teatrală a d-lui Victor Eftimiu și păstrez o frumoasă amintire de pe urma acestor vremuri.” 

În piesa Înșir'te Mărgărite
de Victor Eftimiu

Agepsina Macri-Eftimiu a fost una dintre actrițele cele mai talentate ale acelor ani. Sensibilă, expresivă, delicată, era adorată de iubitorii scenei. Dar nu numai de ei: dramaturgul Victor Eftimiu s-a îndrăgostit de frumoasa actriță şi a luat-o mai apoi de sotie. O alinta „Gipsi”. Povestea primului contact dintre Agepsina Macri și Victor Eftimiu este evocat de acesta din urmă în volumul Portrete și amintiri, publicat la Editura pentru literatură, în anul 1965: „Pompiliu Eliade îmi propuse (notă: pentru rolul Ileana Cosânzeana din piesa Mărul de aur) o nouă angajată a Teatrului Național, o domnișoară Agepsina Macri pe care n-o cunoșteam. Cum un prieten din teatru al Eleonorei Mihăilescu mă ruga insistent să dau un rol blondei și frumoasei Eleonora, și cum n-o cunoșteam nici pe ea, l-am dat Eleonorei.” Așadar Agepsina Macri nu a primit rolul din piesa lui Victor Eftimiu, dar avea să primească mai târziu cel mai important rol din viața acestuia. Cei doi s-au căsătorit și au locuit mult timp într-un bloc de lângă parcul Cișmigiu.

Agepsina Macri

C. D Zeletin – în articolul Amintirea lui Victor Eftimiu publicat de revista Acolada în numărul din iulie – august 2010 își amintea: „Căsătorindu-se cu admirabila actriță Agepsina Macri, ființă fermecătoare, fiica bogătașului Panait Macri, care și-a adorat ginerele, a făcut ceea ce se numea o partidă, suficientă pentru a alimenta butade ori epigrame excesive, cum este aceea a lui Virgiliu Slăvescu (pare-mi-se inedită): După cum cred a se ști,/ El e un... şi ea e o...;/ Agepsina e Macri,/ Eftimiu e macro...”

Agepsina Macri-Eftimiu în rolul Voevodului Nenoroc
 din Cocoșul Negru

Agepsina Macri-Eftimiu a fost o membră marcantă a Marii Loji Masonice Feminine din România, alături de alte femei influente ale timpului precum Elena Roza Prager, Bucura Dumbravă sau Smaranda Maltopol.

Agepsina Macri-Eftimiu pe coperta
 "Realităţii ilustrate" din 23 octombrie 1931

Miliţa Pătraşcu i-a făcut o statuie cu alură monumentală, din marmură, reprezentare în rolul Sapho, din piesa lui Alphonse Daudet, pusă în scenă la Teatrul Naţional (1930), o alta în rolul Antigonei de Sofocle și un bust (1934). Agepsina Macri-Eftimiu a murit la București în anul 1961. Pe placa de la mormântul Agepsinei Macri din Cimitirul Bellu, unde a fost înmormântat mai târziu și Victor Eftimiu, scrie:

De când te-ai dus, m-a năpădit pustiul…

N-aș fi crezut atâta gol să fie!

Monumentul funerar
 din Cimitirul Bellu

E vană orișice filozofie

Când zorile și-au stins trandafiriul.

Mi-ai fost unicul gând și avuție…

De când mi te-a înfășurat sicriul

Zadarnic mai încerc să fac pe viul,

Mi-e mult mai greu pământul decât ție!

Ne-a despărțit ursita nemiloasă…

A fulgerat spăimântătoarea coasă

Tăindu-ne-mpletitele destine

Și lacrimilor n-a secat șuvoiul!

Eu sunt în lumea celor vii strigoiul

Iar cel adevărat sunt lângă tine…

(Victor Eftimiu)

Citește mai mult... »

Despre literatură și neurologie cu Chiriachița Atanasiu-Bénisti

Deşi azi pare greu de crezut, în urmă cu doar 100 de ani femeile din România duceau încă o luptă acerbă pentru a-și cuceri dreptul de a activa în domenii rezervate până atunci exclusiv bărbaţilor. Tocmai de aceea mi-a atras atenția o știre publicată în numărul din 1 decembrie 1906 al cotidianului parizian “Le Radical”: “L′académie de Paris vient de conférer a une jeune Roumaine, Mlle Chiriachitza Athanassiou, le diplôme de licence lettres-philosophie. C’est la première Roumaine à qui ce titre est décerné.” 

Chiriachița Atanasiu-Bénisti - medic al celebrei clinici Salpêtrière

Încercarea de a căuta informații despre tânăra româncă licențiată în litere și filosofie la Sorbona mi-a dezvăluit și o altă surpriză: Chiriachiței Atanasiu i-a fost acordat de către Facultatea de Medicină din Paris în anul 1918, la doar 33 de ani, titlul de doctor în medicină, specializarea ei fiind neurologia. Colaboratoare a celebrului neurochirurg francez Pierre Marie (primul secretar general al Societății Franceze de Neurologie), Chiriachița Atanasiu-Bénisti a fost medic al celebrei clinici Salpêtrière.

Chiriachița Atanasiu-Bénisti - 1936 (stânga)
Nota din “Le Radical” numărul din 1 decembrie 1906 (dreapta)

Două lucrări științifice de o necontestată valoare publicate în anii 1918 și 1919 - dedicate diagnosticării și trătării leziunilor nervoase post-traumatice ale soldaților care au luptat în timpul Primului Război Mondial –“i-au asigurat compatrioatei noastre o faimă cu greu de dobândit în lumea oamenilor de știință”. În anii ’30 Chiriachița Atanasiu-Bénisti s-a reîntors la prima s-a dragoste și a publicat o serie de trei romane, bine primite de critica franceză a vremii: “La femme et le dictateur” (1935), “Miraje” (1937) și “Le Chant désespéré” (1937). Sperând că v-am stârnit curiozitatea, vă invit să citiți un interviu acordat de d-na Chiriachița Atanasiu-Bénisti revistei “Ilustrațiunea Română” în anul 1936:

Chiriachița Atanasiu-Bénisti - medic al celebrei clinici
pariziene Salpêtrière (rândul de jos -  în centru)

Interviu acordat de d-na Chiriachița Atanasiu-Bénisti

“De câtva timp d-na dr. Atanasiu se găsește în țară. A făcut un popas la înapoierea de la Congresul Internațional al Medicilor ținut acum câtva timp la Atena. Am avut și noi prilejul să o cunoaștem grație amabilității unei bune prietene, d-na Maria Filoti, distinsa societară a Teatrului Național. Profitând de această amabilitate, am rugat-o să ne spună câteva cuvinte pentru cititorii “Ilustrațiunei Române". Am importunat-o tocmai în timpul unei interesante discuții ce o avea cu d-na Filotti asupra ultimei sale lucrări - de astă dată aparținând literaturei - noul roman.

- Câteva cuvinte pentru cetitorii noștri…

- Cu cea mai mare plăcere! Dar în nici un caz un interview.

Teza de doctorat publicată în anul 1918

- Nu. Știu că, în timpul popasului, compatrioții dv. “vă garantează" liniștea. V'aș întreba totuși dacă romanul d-v. “La femme et le dictateur" este un divertisment, în orele libere, sau o lucrare care concretizează o idee, o teză cu substrat științific.
- Am studiat, am călătorit și am cercetat îndeajuns probleme care m'au preocupat multă vreme, pentru ca amintindu-mi de ceea ce îmi oferise pe vremuri studiul literelor, să le pot închega, în parte, într'un roman. Nădăjduiesc să scriu și urmarea, un alt roman pe care-l am sub tipar. Și citindu-le pe amândoua veți putea vedea în ce măsură am putut transpune problema dintr'un domeniu în altul.

În anul 1936 la București acordând un interviu revistei
"Ilustrațiunea română"

- Așadar vă devotați literaturii.

- Fără a părăsi însă medicina. Curând, când voi fi iarăși în laboratoarele și clinicile de la Paris, îmi voi relua activitatea științifică: o dovadă că nu mă gândesc “să evadez". Dar de această dată îmi voi împărți timpul între medicină și literatură…

- Pe cât îmi reamintesc, din cetite, dv. ați făcut studii asupra raselor și popoarelor…

- Da, și cred destul de amănunțite. În acest scop am călătorit foarte mult. Am mers multă vreme pe linia teorillor contelui Gobé. Dar, spre regretul meu, în ultimi ani mi-am schimbat părerile. Popoarele din Orient, pe care le socoteam inferioare sub atâtea raporturi, sunt demne de o altă clalsificare. Puritatea și frăgezimea calităților lor umbrite de aspectul lor primitiv merită o mai liniștită și mai atentă cercetare din partea noastră , a “occidentalilor", care ne mulțumim de regulă cu impresii superficiale. Nu este locul să vă înșir dovezile pe care le-am cules în urma unor amănunțite cercetări, dar pot să vă afirm, fără să greșesc, că multe din aceste calități sunt superioare “occidentalilor" tocmai prin puritatea lor.

D-na Chiriachița Atanasiu-Bénisti (centru)
  în compania d-nei Maria Filotti (stânga)
și a doamnei Popovici (dreapta)

- Dar despre meleagurile românești, pe care le revedeți din când în când, ce ne-ați putea spune?

- Ce să spun! Îmi sunt dragi, atât de dragi încât cu toate ocupațile mele de la Paris, unde locuiesc de multă vreme, trebuie să vin aproape în fiecare an să le revăd… Muncesc la Paris cu râvnă, cu încordare, dar gândurile mă poartă mereu în țara în care m'am născut, căreia îi aparțin și pe care o iubesc ca oricare alt bun român. Și nu este pentru mine o bucurie mai mare decât aceea pe care o simt în clipa în care pășesc pe pământul țării.

“Le Chant désespéré” (1937)

- Dar despre literatura noastră ce ne-ați putea spune?

- Deși prin îndeletniciri departe de țară, citesc totuși lucrările scriitorilor noștri, pe care îi urmăresc și îi admir. Regăsesc în mai toți poeții și prozatorii noștri de valoare suplețea, spontaneitatea și forța creatoare a geniului latin. Apoi, o vigoare tinerească, robustă, plină de făgăduieli. Am cumpărat și la București, cu prilejul “Lunii cărții", o sumă de volume pe care le citesc cu nesațiu. Avem atâtea lucruri bune, atâția scritori de mare talent! Ce păcat însă că se traduce atât de puțin în franceză și în engleză… Merităm să ne cunoască și străinii măcar cu ceea ce merită să stea la loc de frunte în literatura internațională.” (“Ilustrațiunea Română” - numărul din 27 mai 1936)

Citește și:    Ella Negruzzi – prima femeie avocat din România

Citește mai mult... »