Se afișează postările cu eticheta Locuri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Locuri. Afișați toate postările

28 octombrie 2026

Publicat de De ieri De azi with 0 comment

Din Bucureștii care s-au dus: Hanuri și teatre uitate

În primăvara anului 1939, într-un veritabil „pios pelerinaj” prin inima Bucureștiului de altădată, un reporter interbelic se oprea pentru a-și lua rămas bun de la trei imobile emblematice care urmau să fie sacrificate pe altarul modernizării: Hanul Ghermani, Hanul Roșu și clădirea de la întretăierea Căii Victoriei cu strada Fântânei (astăzi, strada General Berthelot), ce a adăpostit primul teatru românesc, cel al capricioasei Domnițe Ralu. Departe de a fi niște simple ziduri, aceste locuri purtau în ele spiritul unui București pierdut pentru noi, cei de azi – cel al „podurilor de lemn”, al boierilor petrecăreți, al mustăriilor cu vin bun și muzică lăutărească.

Fotografie de arhivă a Hanului Roșu din București în perioada interbelică, o clădire istorică cu fațadă modestă înainte de a fi demolată pentru modernizare
Vitrinele magazinelor de la Hanul Roșu în 1939

Vă invit să redescoperim, prin intermediul articolului „Bucureștii care dispar”, publicat în revista „Ilustrațiunea Română” (numărul din 8 martie 1939), o lume care se pregătea atunci să pășească în umbra uitării pentru a face loc noilor „imobile moderne de raport”.



Hanul Roșu: Un loc al dramelor misterioase și al magazinelor înghesuite

Prima incursiune a reporterului „Ilustrațiunii Române” ne poartă prin fața Hanului Roșu, un martor tăcut al transformărilor urbane bucureștene. Dacă în 1939, clădirea părea strivită de magazinele înghesuite ale plăpumarilor și vopselarilor de pe strada Bărăției, istoria sa coboară mult mai adânc în timp.

Ridicat la sfârșitul secolului al XVIII-lea de domnitorul fanariot Constantin Hangerli și aflat ulterior în proprietatea văduvei marelui logofăt Dinicu Golescu, hanul a fost una dintre construcțiile reprezentative din zona Podului Rahovei (vechiul Pod al Calicilor). Deși a supraviețuit marelui incendiu din 1838, care a mistuit o bună parte a orașului, imobilul a fost treptat „înghițit” de necesitățile comerciale ale epocii.

Iată descrierea pitorească a reporterului interbelic, care surprinde tranziția hanului de la un focar de „drame misterioase” la un spațiu dominat de comerțul de duzină:

„Un prim popas l-am făcut la imobilul care a adăpostit Hanul Roșu. Astăzi, casa este năpădită de magazinele înghesuite ale plăpumarilor și vopselarilor din strada Bărăției. Casa a cunoscut numeroase transformări și adăogiri. Astfel, curtea a fost închisă de clădiri noi și zidurile vechi au primit tencuială nouă.

Altădată, casa aceasta modestă într-un cat, cu ferestrele ei mici aliniate în rânduri dese, era vopsită toată într-o culoare roșie ca sângele. O curte largă se deschidea pentru carele marchitanilor, lipovenilor, bolangiilor și zarafilor, care trăgeau aici, în inima cartierului comercial. Hanul Roșu nu era un «palace» prea de încredere. Aici s-au petrecut destule drame misterioase și jefuirea musteriilor de-o noapte a fost un sistem căruia i-a pus capăt Bibescu Vodă, în urma unui caz mai grav. Un nepot al generalului Sarassov, guvernatorul Tighinei, care venise la București să încerce un negoț de vite, a fost atras într-o cursă, cu ajutorul unei femei, și jefuit de 10.000 de galbeni dubli, împărătești. Nobilul rus a reclamat cazul la Curte și s-au luat măsuri severe, banii fiind restituiți în 4 ore. Drept pedeapsă, hanul a fost închis șase luni și tot personalul, în frunte cu patronul, bătut la tălpi în Piața Sf. Anton.

De atunci, Hanul Roșu a devenit un hotel de oameni cinstiți, până în ziua când, valoarea comercială a cartierului crescând cu 1000 la 100, tot parterul a fost amenajat pentru magazine.”

Hanul Ghermani: De la Tipografia Națională la „mustăria” anacronică

Un alt imobil ce urma să fie șters de pe harta orașului era Hanul Ghermani. Situat în inima financiară a Capitalei, între Banca Națională și Bursa de Valori, hanul ocupa o suprafață de teren a cărei valoare, în 1939, atingea suma amețitoare de 100 de milioane de lei.

Vedere istorică a Hanului Ghermani din centrul Bucureștiului, evidențiind arhitectura veche cu arcade, în perioada de dinainte de 1939
Hanul Ghermani (stînga)
și clădirea Teatrului de la Cișmeaua Roșie (dreapta)
înainte de demolare, București, 1939

Deși astăzi numele ne poate părea legat de o onomastică locală, originile sale sunt mai vechi, derivând din adjectivul „ghermanos” (german). Situat pe fosta Uliță Germană, astăzi strada Smârdan din Lipscani, hanul era o construcție solidă, cu curte pătrată și o poartă impunătoare, purtându-și numele scris pe o placă de marmură. Dincolo de rolul său de han, clădirea a jucat un rol esențial în cultura noastră: aici a funcționat, prin 1863, Tipografia Națională a lui Ștefan Rasidescu. Pe măsură ce modernitatea a cuprins Bucureștiul, vechiul han a devenit anacronic, iar proprietarii l-au transformat în hotel.

Iată cum descria reporterul revistei „Ilustrațiunea Română” acest loc la apusul existenței sale:

„Aici, la Hanul Ghermani, a fost primul hotel de lux al orașului. Străinii bogați, cari veneau la mijlocul secolului trecut să cerceteze țărișoara noastră, trăgeau aici. Riffaud, desenatorul care a publicat în revistele străine nenumărate aspecte ale Capitalei dintre 1820-1850, a făcut un întreg album reprezentând Hanul Ghermani.

Ca și la Hanul Roșu, valoarea comercială a locului a făcut să fie năpădit de magazine, birouri și tot soiul de întreprinderi comerciale. Vizitând Hanul Ghermani, un singur lucru mai amintește de strălucirea de altădată a locului. În fundul vastei curți, străjuită de anacronice arcade, se află instalată o adevărată «mustărie», cu vinuri spumoase ce se beau numai în oale noi de pământ. În larma atelierelor, birourilor și magazinelor, mustăria din Hanul Ghermani este deplasată, ca un costum de boier, într-un cuier, alături de un training de aviator!”

Teatrul de la Cișmeaua Roșie: Leagănul teatrului românesc de pe Calea Victoriei

Cișmeaua Roșie – un nume care astăzi pare doar o curiozitate toponimică – a reprezentat, în secolul al XIX-lea, epicentrul ambițiilor teatrale ale Bucureștiului. O fântână situată la întretăierea Podului Mogoșoaiei (Calea Victoriei) cu strada Fântânei (astăzi, strada General Berthelot) a dat numele clădirii în care, pe scena amenajată de Domnița Ralu, fiica domnitorului Ioan Gheorghe Caragea, primii actori români au încercat să insufle orașului spiritul marilor capitale europene. Aici, trupa condusă de Costache Aristia a pus în scenă capodopere precum „Hoții” de Schiller, „Faust” de Goethe sau „Emilia Galotti” de Lessing, aducând pentru prima dată luminile rampei în viața culturală a urbei.

În martie 1939, reporterul revistei „Ilustrațiunea Română” consemna mâhnit cum acest templu al începuturilor teatrului românesc era sortit demolării pentru a face loc unui „blockhaus” modern:

„Iată acum și casa din Calea Victoriei, unde Domnița Ralu a făcut teatrul de la Cișmeaua Roșie și care va fi în curând ras de pe suprafața pământului, pentru a se ridica în loc o vastă clădire modernă, un blockhaus sfidător în vechiul Pod al Mogoșoaiei, alături de bisericile ridicate din evlavia boierilor și vechile case, unde au palpitat inimile celor mai de seamă suflete românești, murale cu îngeri, cu harpe, cu lire și alte neînțelese simboluri.

Aici, în sala aceasta cu parchetele mâncate și găunoase, s-au adunat frivolele jupânițe, prietene și adversare ale inițiatoarei teatrului, ciudata Domniță Ralu. Gras, cu chipul negustorului levantin, Vodă Caragea privea cu bunăvoință această nouă «poznă» a copilei sale preferate, fermecătoare fetiță care citește cele mai complicate tomuri și vrea să vadă în această capitală, fără strălucire, un teatru adevărat ca la Petersburg, Paris sau Viena.Lumânările curate de ceară dădeau pe atunci un aer festiv acestor săli posomorâte și triste. Era o larmă, o strălucire, o bunăvoință cum rar se vede. Îmbrăcată ca ciobanii din Efes, Domnița Ralu a jucat pe scena improvizată cu atâta talent, încât a smuls lacrimi și aplauze până și beizadelei, care în loc de bibliotecă avea cea mai completă colecție de lichioruri și votcă din Rusia.

În această sală tristă, unde ticăie mașinile de scris, s-a scris prima pagină din istoria teatrului românesc. Din strălucirea trecută nu a mai rămas nimic. Și totuși, îngerașii, cu obraji umflați, din picturile plafonului, au văzut acele fermecătoare și naive reprezentații, în care Domnița Ralu a pus atâta înflăcărată pasiune...

Dispare și această clădire, ale cărei ziduri bătrâne îi amintesc de vremurile unor străluciri apuse. Și, când târnăcopul va mușca din cărămida prăfoasă, desigur că nu vom fi singuri să regretăm toată frumusețea orașului ce se clădește: bătrânul și pitorescul București, care dispare, care a dispărut.”

Aceste ziduri, odinioară pline de viață și istorie, au căzut sub tăvălugul modernizării și al intereselor imobiliare, lăsându-ne astăzi doar cu o lecție dureroasă despre efemeritatea urbană. Chiar dacă Bucureștiul și-a schimbat radical chipul, datoria noastră este să păstrăm vie memoria locurilor care au definit farmecul inegalabil al Capitalei.

Dacă doriți să continuați această incursiune în spiritul fascinant al acelei epoci, vă invit să parcurgeți articolul: Bucureștiul de altădată: Călătorii prin orașul poveștilor uitate.



Continuarea
    email this
Publicat de De ieri De azi with 0 comment

Bucureștiul de altădată: Călătorii prin orașul poveștilor uitate

Vă invit la o plimbare imaginară pe străzile pavate cu amintiri ale Bucureștiului. Am adunat pentru voi o colecție de momente, locuri și personaje care au definit farmecul capitalei, de la primele berării și băi publice, până la mirajul zgârie-norilor interbelici și viața trepidantă a Lipscaniului.
 

O selecție de articole care readuc la viață parfumul unei lumi apuse:

Continuarea
    email this

10 septembrie 2026

Publicat de De ieri De azi with 0 comment

Călătorii prin România de altădată: Locuri și povești interbelice

Vă invit la o călătorie în timp prin câteva dintre locurile pline de farmec ale României de altădată. Să redescoperim așadar locuri, oameni și tradiții care au definit identitatea României Mari.   
 
Călătorii prin România de altădată, IA

Dă click pe titlul oricărui articol de mai jos pentru a citi povestea întreagă și a descoperi imagini de arhivă fascinante. Iată o sinteză a celor mai recente materiale publicate pe blog: 
 
Continuarea
    email this

1 septembrie 2026

Publicat de De ieri De azi with 19 comments

O țară de aur: România văzută din Zeppelin

„România – țara de aur”: Călătoria legendarului Graf Zeppelin deasupra Bucureștiului (1929)

La începutul toamnei anului 1929 un zeppelin survola România. Vă închipuiți frenezia cu care a fost așteptat de locuitorii localităților pe deasupra căruia urma să plutească dirijabilul. Românii se înghesuiau pe acoperișurile clădirilor cele mai înalte, făcând din acest zbor un adevărat eveniment.

Un zeppelin survoleaza România, 1929, IA
Un Zeppelin deasupra Bucureștiului
(imagine generata de IA)

Unul dintre călătorii de la bordul uriașului aparat de zbor a trimis revistei “Realitatea Ilustrată” (articol publicat în numărul din 26 octombrie 1929) o consemnare a impresiilor sale despre România – văzută de sus. Le transcriu pentru voi – păstrând detaliile care fac din această relatare o pagină de istorie vie:

Continuarea
    email this
Publicat de De ieri De azi with 5 comments

Povestea mai puțin știută a monumentului de la „Kilometrul 0” al României

Până în anul 1937 în România “indicațiunile kilometrice erau făcute mai mult sau mai puțin fantezist, întrucât nu exista nici un punct de plecare”.

Pentru a remedia această problemă municipalitatea Bucureștilor a hotărât să stabilească un punct unic în raport cu care să se stabilească toate distanțele din România:

“Deoarece Piața Sfântul Gheorghe e socotită drept centrul geografic al Bucureștilor, s'a ales acest punct pentru “Kilometrul 0", de la care pleacă kilometrajele spre toate punctele țării. Distanțele între localități încep să fie măsurate de la acest punct ideal, așa că se stabilește o măsură unică pentru toată țara. Tot astfel, de aici pornesc în lungi fire invizibile - ca o imensă și nevăzută pânză de păianjen – liniile kilometrice spre capitalele și principalele orașe ale altor țări. E un punct stabil pe glob, tot așa cum englezii au decis ca meridianul care trece prin Greenwich să fie meridianul nr. 1.”


Continuarea
    email this

21 august 2026

Publicat de De ieri De azi with 0 comment

Ultima grenadă a caporalului (povestea monumentului din Bușteni)

Suntem deseori fermecați de poveștile mai puțin știute ale operelor de artă, de intrigile, poveștile de dragoste sau dramele pe care acestea le ascund. Cunoscându-le, privim cu alți ochi un palat, o pictură sau o sculptură: ele devin parcă mai calde și mai familiare. Foarte multe dintre aceste taine le descoperim în ghidurile turistice sau ni le dezvăluie, cu un aer enigmatic, ghizii muzeelor.

Fotografie de la inaugurarea Monumentului din Bușteni în 1928 comparată cu imaginea actuală
Fotografie de la inaugurarea
monumentului din anul 1928 (stânga)
Monumentul din Bușteni azi (dreapta)

Răsfoind presa interbelică, am scos la lumină alte două povești uitate astăzi, ascunse în spatele realizării unor monumente istorice din România. Prima este fascinanta poveste a Monumentului Eroilor din Severin, iar cea de-a doua surprinde o amintire a sculptorului Oscar Spaethe din timpul făuririi statuii „Regina în jilț” din curtea Castelului Peleș. Nu mai puțin interesantă este odiseea statuii domnitorului Alexandru Ioan Cuza din Craiova.

Continuarea
    email this

17 august 2026

Publicat de De ieri De azi with 4 comments

Cârciumile de altădată: Povestea primei berării din București

Deși berăriile bucureștene deveniseră o prezență obișnuită în România sfârșitului de secol al XIX-lea, răspunsul la întrebarea “unde a fost cea dintâi berărie din București?” nu este unul ușor de dat. 
 
Imagine generata AI: Interiorul unei berării din Bucureștiul anului 1811, cu ofițeri ruși la masă și hangiul servind bere proaspătă

Scriitorul interbelic Ioan Massoff nota în primele rânduri ale articolului “Bere în București” (publicat în revista "Realitatea Ilustrată” - numărul din 6 decembrie 1938):  
“Nu cunoaștem noi lucruri mai însemnate din trecutul Capitalei noastre, darămite locul unde strămoșii noștri se cinsteau cu bere!” 
Continuarea
    email this
Publicat de De ieri De azi with 6 comments

Frumusețile Trascăului de altădată

Mărturisesc că, până nu demult, cuvântul „Trascău” îmi evoca doar crestele calcaroase ale Munților Apuseni sau, poate, aroma celebrului rachiu de fructe. Am descoperit însă că Trascău este, de fapt, vechiul nume al localității Rimetea din județul Alba — un sat care pare să fi sfidat timpul și care este considerat astăzi unul dintre cele mai frumoase din România.

Rimetea, Trascău, sate din județul Alba, germanii din România, România interbelică

Fascinația pentru acest loc nu este însă o noutate a zilelor noastre. Încă din 1933, L. u. Molnar, reporter al revistei „Realitatea Ilustrată”, cădea pradă farmecului acestei așezări cu case albe și ferestre verzi, pitită sub stâncile uriașe. Imaginile de arhivă din numărul de la 7 decembrie 1933 ne oferă prilejul rar de a construi un colaj vizual „de ieri și de azi”, demonstrând că, deși numele s-a schimbat, splendoarea locului a rămas neclintită.

Continuarea
    email this

11 august 2026

Publicat de De ieri De azi with 4 comments

Statuia Reginei Elisabeta din parcul Castelului Peleș și povestea unei salate regale

Suntem deseori interesați să știm poveștile ascunse din spatele operelor de artă. Intrigile, poveștile de dragoste sau uneori dramele. Cunoscându-le, privim cu alți ochi palatul, pictura sau... sculptura: ele devin mai calde, mai familiare. Și uneori le zâmbim ușor complice atunci când le privim. Foarte multe dintre aceste povești le-am găsit în ghidurile turistice. Altele ni le spun ghizii muzeelor, cu un aer enigmatic, parca dezvăluindu-ne o taină.

Colaj istoric din revista Realitatea ilustrată din 1936 conținând bustul Reginei Elisabeta, sculptorul Oscar Spaethe și statuia Regina în jilț

Bust al Reginei Elisabeta realizat de Oscar Spaethe (stânga)
sculptorul Oscar Spaethe în "Realitatea ilustrată" (1936, centru)
și varianta originală, în marmură, a statuii "Regina în jilț" (dreapta)

O astfel de poveste este legată de statuia Reginei Elisabeta amplasată în parcul Castelului Peleș. Creație a sculptorului Oscar Spaethe, lucrarea o reprezintă pe Regina Elisabeta a României, la vârsta senectuții, așezată pe un șezlong, brodând. Varianta originală a lucrării a fost executată în marmură în anul 1911. Sculptura monumentală din parcul castelului a fost turnată în bronz de către I. Guran și V. Popa în anul 1934, cu prilejul serbărilor prilejuite de semicentenarul Castelului Peleș.

Continuarea
    email this

6 august 2026

Publicat de De ieri De azi with 3 comments

Regele Mihai și Prințul Filip: O vacanță la Mamaia

Vara anului 1928 ne aduce în prim-plan o poveste fascinantă despre copilărie și destin regal. Subiectul principal al unui articol publicat de revista "Realitatea Ilustrată" era M.S. Regele Mihai al României, surprins într-un moment de relaxare estivală în care l-a avut partener de joacă pe vărul său, Prințul Filip al Greciei — cunoscut de noi drept Prințul Filip, Duce de Edinburgh și soțul Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii.

fotografie din presa interbelica cu Regele Mihai împreună cu Prințul Filip al Greciei (Prințul Filip, Duce de Edinburgh, soțul Reginei Elisabeta a II-a) 
amândoi călare pe plaja din Mamaia
M.S. Regele Mihai împreună cu Prințul Filip al Greciei 
(Prințul Filip, Duce de Edinburgh, soțul Reginei Elisabeta a II-a) 
pe plaja din Mamaia

În anul 1928, micul suveran avea aproape 7 ani și urcase pe tron cu un an în urmă, la 20 iulie 1927, după dispariția bunicului său, Regele Ferdinand. Copilăria i-a fost marcată de absența tatălui său, Carol al II-lea, care renunțase la tron și se afla în exil din 1925. Situația familială a fost accentuată de decizia Curții de Apel București din 21 iulie 1928, care a pronunțat divorțul dintre Principesa Elena și Carol al II-lea, la cererea mamei regelui. Deoarece Regele Mihai era minor, conducerea statului era asigurată de o regență formată din prințul Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Curții de Casație.

Continuarea
    email this

28 iulie 2026

Publicat de De ieri De azi with 9 comments

O călătorie în timp la Mănăstirea Agapia: "La umbra ceasloavelor" – 1938

"La umbra ceasloavelor” ne poartă într-o călătorie fascinantă în timp, la Mănăstirea Agapia din anul 1938. Acest reportaj, semnat de Ion Tic și publicat în revista „Ilustrațiunea Română”, redă o vizită detaliată la un important lăcaș de cult, renumit pentru picturile lui Nicolae Grigorescu și pentru istoria sa bogată. 
 
Agapia, 1938: chiliile din sat
 
Am parcurs, alături de reporter, drumul pitoresc și plin de povești care duce spre "Mănăstirea Agapia cea tăinuită de lume", descoperind cum arăta viața monahală în acea perioadă


Continuarea
    email this

27 iulie 2026

Publicat de De ieri De azi with 14 comments

Castelul „Iulia Hasdeu” din Câmpina: Amintiri din „Templul Spiritului”

Castelul „Iulia Hasdeu” din Câmpina este locul din România care ascunde una dintre cele mai tulburătoare povești de dragoste părintească. Ideea construirii castelului – un adevărat  “Templu al Spiritului” – s-a născut probabil în martie 1890: 
 
Portretul Iuliei hasdeu (stănga) și o fotografie interbelică a Castelului Iulia Hasdeu
“Eruditul filolog Bogdan Petriceicu Hasdeu pierde în 1889 pe singura și geniala sa copilă, Iulia. Durerea lui nepotolită nu-i scoate un moment din gând amintirea fiicei sale. Era în martie 1890. Într'o “seară umedă și posomorâtă", cum însuși a ținut s'o precizeze, Hasdeu stătea la masa lui de lucru, cu gândurile departe, la copilul care-i însorise viața. Fără să vrea și fără să-și dea seama, Hasdeu luă un creion. În voie, mâna se mișcă vreo cinci secunde. Când se reculese, Hasdeu văzu uimit că pe petecul de hârtie din fața sa era scris pe limba franceză:

Continuarea
    email this

21 iulie 2026

Publicat de De ieri De azi with 1 comment

Călătorii interbelice: Spre Cheile Bicazului și Lacul Ghilcoș în anii ’30


România este o țară binecuvântată cu locuri de o frumusețe cu totul aparte, care ne bucură ochii și care ne încântă sufletul. Unele dintre cele mai spectaculoase priveliști ne sunt oferite de Cheile Bicazului: opt kilometri de pereți stâncoși verticali extrem de înalți, care depășesc pe alocuri 300 de metri și care sunt atât de apropiați pe alocuri încât îți dau senzația că parcurgi un canion. 
 
Fotografie de epocă sepia arătând un tren cu aburi interbelic circulând pe o cale ferată șerpuitoare prin munți împăduriți, pe drum spre Cheile Bicazului.
Cu trenul spre Cheile Bicazului (1934)

Aceste locuri pitorești din munții Hășmașului au început să fie descoperite în perioada interbelică de un număr tot mai mare de români. Printre aceștia s-au numărat și doi mari scriitori români:


Cu Mihail Sadoveanu și Panait Istrati prin Cheile Bicazului

 
Mihail Sadoveanu consemna în anul 1937 povestea unei excursii făcute în tovărășia lui Panait Istrati la Cheile Bicazului. Amintiri de două ori emoționante: prin grandoarea peisajului evocat și prin figura scriitorului pierdut;  
"…L-am dus pe celebrul străin și pribeag către muntele nostru cel mare Ceahlăul trecând întâi prin Cheile Bicazului. Începuse să se facă oarecare taină în țară, cu privire la acest loc. Amatorii tindeau cătră el. Până atunci aveau faimă mănăstirile nemțene, valea Bistriței, Ceahlăul, Mestecănișul și Prislopul și alte locuri cu nume mare din alte părți ale țării. ‹‹Cheile›› acestea erau ceva nou. (…) Ne aflam, noi și cu Panait Istrati, pe drumul de la Gheorgheni. Ieșit din fundul Tazlăului și al trecutului, prietenul nostru ne privea cu oarecare nedumerire...  
Fotografie istorică alb-negru cu scriitorul Mihail Sadoveanu și Pitu Pop stând într-o barcă cu vâsle pe apa liniștită a Lacului Roșu
Mihail Sadoveanu și Pitu Pop pe Lacul Rosu
...Grăbim pe cât putem ca să trecem de tunel și să ne găsim singuri în râpă, cu opera lui Dumnezeu. Între tunel, unde rămâne lumea domniilor noastre, și între Șugău, care vine spumând din cotlonul negru al muntelui ca să se izbească în râpa Bicazului, perspectiva se îngustează între tancuri și bolduri de piatră care împung cerul. Păreții de stâncă sură se apropie: stau drepți și lustruiți ca niște păreți adevărați, sunt așa de apropiați, cât însăși albia pârăului, încât putem păși pe marginea apei, trebuie să pășim prin apă, și spărtura lor în sus e așa de înaltă încât brazii din lumina depărtată de deasupra par minusculi, iar pajurile trec de la un zid la altul ca niște gângănii. Dintre acești păreți de stâncă dreaptă până în cer, scapă cu vuiet de tunet Bicazul. Ca să-i vedem convulsiile dramatice, bătaia în stânci, furoarea spumată, trebuie să străbatem în locul acesta al miilor de veacuri de bătălie.
Punem piciorul pe piatra colțurată, ne clătinam pe punți șubrede, ne învăluie aerul rece al talazului, nu se aude nici în cer nici în pământ, ne facem semne cu ochii uimiți și cu mâini nesigure, ca oamenii cei dintâi din vechimea lumii, ne lepădăm o parte din straiele tărâmului acestuia, ca să trecem prin torentul rece care taie ca briciul, ne ducem încet prin nori spre tărâmul celălalt. Sunt într'adevăr aici colțuri cum e râpa Bicăzelului, unde n'a călcat picior de om de la începutul creației. Numai pasărea măiastră trece pe acolo prin tumultul furtunii. Acolo hălăduiesc poate umbrele bătrânilor noștri, stăpânii de demult ai Daciei, născând în negură și în inima muntelui.
Coborînd ne oprim o clipă. S'a arătat printr'o spărtură în zimții stâncilor, o priveliște măreață și dulce în același timp: Ceahlăul în asfințit de soare. Abia acum începem să grăim în limba oamenilor de azi. Pribeagul nostru ne privește ca după o inițiere divină, după ce s'a coborît și în prăpastia propriului său suflet.
- Nicăieri n'am aflat asta, zice el c'o voce tragică.
A fost cuprins de un spasm, i-au izbucnit lacrimi în ochi, a îngenunchiat și a sărutat stânca. Acest vânat a fost cel mai frumos din câte am dobândit cândva în cariera mea de vânător. L-am închinat iubitului mormânt de la Baldovinești.” (Revista Fundațiilor Regale – 1 februarie 1937)


Un ținut de basm – Către lacul Ghilcoș prin Cheile Bicazului

 
Periplul nostru interbelic continuă alături de O. Cernea și celebrul fotoreporter Iosif Berman, într-o excursie făcută în anul 1934 prin acest colț de vis:
“Ați fost la lacul Ghilcoș? Ați văzut Cheile Bicazului? Probabil că nu. Puțini sunt aceia care cunosc frumusețile munților României, dar și mai puțini cei care au văzut, sau chiar au auzit de lacul Ghilcoș. Un paradis pe pământ. Rareori sunt atâtea frumuseți reunite pe un petec de pământ atât de mic. Oriunde te-ai afla, priveliștea e grandioasă. În toate părțile creste pleșuve de calcar, în care razele soarelui se resfrâng violete, înconjurate de o cunună verde de brazi reflectându-se în apa adâncă a ciudatului lac Ghilcoș. 
Colaj fotografic comparativ arătând Lacul Roșu (Ghilcoș): o imagine istorică sepia (stânga) cu o barcă și o casă pe mal, și o imagine modernă color (dreapta) cu trunchiuri de copaci ieșind din apă și munți împăduriți
Lacul Ghilcoș (de ieri și de azi)
Ne dăm jos din tren la Gheorgheni... De aici la lacul Ghilcoș sunt 24 de km. Îi puteți străbate pe jos, tăind drumul serpentinelor, sau cu autobuzul, care face aproape curse regulate până la lac. Mergem cu autobuzul. E mai puțin obositor. Drumul șerpuiește printre văi acoperite de iarbă și de flori. Serpentinele urcă până la 1000 de metri, la vârful Pângăreț. Perspectiva e grandioasă. Tabloul ne va rămâne multă vreme fixat pe retină.
Dar ce-i asta? Lacul Ghilcoș! Ciudat! Ce sunt acele trunchiuri uscate de copac ce se ridică din apă și sunt presărate pe tot întinsul ei. Un tablou straniu. Aveți răbdare. Veți avea explicația! Am avut-o și noi. Împrejurul lacului se ridică majestuoase crestele Tohardului Mare (1507 m.), Tohardului Mic (1352 m.) ale Ghilcoșului (1389 m.) și ale lui Csikibukk-ului (1182). În bătaia soarelui priveliștea e grandioasă. Vârfurile munților se pot admira în oglinda lacului. Pe mal se fugăresc câțiva fluturi iar din mijlocul brazilor se aude ciripit de veselie. Totul se bucură la lacul Ghilcoș. Turistul a uitat necazurile zilnice din șesul depărtat. Toată lumea e bine dispusă.
Haideți să facem o ascensiune. Unde? Pe Tohardul Mic! Poteca duce prin desișul brazilor și pe lângă isvoare de cristal ce isbucnesc violent dintre stânci... Ajungem sus. De aici se poate admira întreaga panoramă a ținutului. Într'o parte se văd cheile Bicazului și pierdut în zare vârful Ceahlăului. În cealaltă parte se întinde la picioare lacul Ghilcoș. Pe un colț de stâncă s'a pitulat alba și delicata floare a reginei. Nu vă atingeți. Puteți cădea în prăpastie. E o floare greu de cules... Dar, hai curaj! Tocmai pentru că e greu. Am cules-o. Acum îmi pare rău. Era mai frumoasă pe colț de stâncă, unde razele soarelui îi puneau cunună.
Ghilcoș! În limba foștilor stăpânitori: Omorâtorul. Lacul s'a format acum 100 de ani în urma prăbușirii unui munte. Pe locul lui se afla o pădure de brazi. Arborii s'au pietrificat. Vârfurile uscate ies din apă, dând lacului acel aspect ciudat."

Legendele locului și Piatra Altarului

 
Articolul „Un ținut de basme”, O. Cernea, publicat în revista "Realitatea Ilustrată" (2 septembrie 1934) își continuă firul: 
"Acum 100 de ani povestesc bătrânii trudea prin partea locului un haiduc. Acesta a răpit într’o bună zi cea mai frumoasă fată din Gheorgheni și a dus-o în mijlocul munților... Mama fetei l'a blestemat atunci pe haiduc. Blestemul s'a realizat. Muntele s’a prăbușit, îngropând pe haiduc. Stâncile prăbușite au închis însă valea... Valea s'a umplut cu apă, și așa s'a format lacul.  
Colaj fotografic comparativ al stâncii impunătoare Piatra Altarului din Cheile Bicazului: o imagine istorică sepia (stânga) și o imagine modernă color (dreapta) arătând aceeași formațiune muntoasă deasupra unei păduri.
Piatra Altarului (de ieri și de azi)
Iată “Piatra Altarului". O înălțime stâncoasă ce domină Cheile. Țăranii îi zic “Turnul Bardoșului", o stâncă rotundă ca un turn. Încă nimeni n'a ajuns în vârf, și nici nu va ajunge vreodată. Orice încercare de a profana “Piatra Altarului" se pedepsește. Îndrăznețul s'ar prăbuși la sigur. Dar nici n'a încercat cineva vreodată... Apoi drumul coboară și cheile se strâng, O trecătoare lată numai de câțiva metri între pereți de stânci ce se ridică câteva sute de metri deasupra capului. Priveliște măreață. Ai impresia că te afli într’o uriașă catedrală."
La aproape un secol distanță — chiar și într-o lume mult mai zgomotoasă decât cea de atunci —, spectaculosul tărâm al Bicazului își așteaptă și astăzi călătorii, gata să le ofere experiențe de neuitat și peisaje sculptate parcă de însăși mâna zeilor.
 

Citește mai multe reportaje interbelice aici: 

Surse: 

  • "Revista Fundațiilor Regale", numărul din 1 februarie 1937
  • Articolul „Un ținut de basme”, semnat O. Cernea, publicat în revista "Realitatea Ilustrată", numărul din 2 septembrie 1934


Continuarea
    email this

14 iulie 2026

Publicat de De ieri De azi with 0 comment

Bucureștiul de altădată: Bătrâna stradă a Colței

Bătrâna Stradă a Colței a reprezentat una dintre cele mai importante artere comerciale și culturale ale vechiului București. În vremurile sase de glorie, această micuță cale urbană, croită în prelungirea luxosului Bulevard al Colței, traversa Piața Universității și își găsea sfârșitul în Piața Sfântul Gheorghe.

colaj de două fotografii de epocă de pe strada Colței din 1879 (stânga) și din perioada interbelică, după modernizare (dreapta)
Imagini de pe strada Colței din 1879 (stânga)
și din perioada interbelică, după modernizare (dreapta)

Nevoia imperioasă de modernizare și sistematizare a Capitalei a făcut ca acest colț încărcat de istorie să fie modificat radical și, în cele din urmă, șters în forma sa originală de pe harta orașului:
Continuarea
    email this

6 mai 2026

Publicat de De ieri De azi with 0 comment

Povești, miracole și blesteme: O călătorie prin istoria tainică a mănăstirilor din România

Există locuri în care pământul pare să vibreze sub greutatea istoriei și a rugăciunilor șoptite de secole. Pentru cititorii blogului „De Ieri și de Azi”, aceste spații nu sunt doar monumente de arhitectură, ci adevărate capsule ale timpului, unde miracolul se împletește cu legenda, iar credința s-a ciocnit adesea cu destine zbuciumate sau avertismente întunecate.
 
manastiri, istorie, legende, blesteme

Astăzi vă propun o hartă a spiritului și a misterului, o trecere în revistă a șapte locuri sacre care ne-au marcat călătoriile și despre care am povestit, de-a lungul timpului, în paginile acestui blog.


 

Continuarea
    email this

13 martie 2026

Publicat de De ieri De azi with 3 comments

Din Bucureștii dispăruți: Palatul Sturdza

În perioada interbelică, cele mai importante clădiri din Piața Victoriei, “socotită mai mult început de Șosea decât sfârșit de Calea Victoriei”, erau Palatul Funcționarilor Publici, Palatul Ministerul de Externe (găzduit de fosta casă-palat a prințului Grigore Sturdza, cunoscut mai mult datorită poreclei sale: “Beizadea-Vițel”) și Muzeul Zoologic (astăzi „Muzeul Național de Istorie Naturală Grigore Antipa”).  
 
Palatul Ministerului de Externe - București
 
Palatul Ministerului de Externe – cunoscut de bucureșteni și sub numele de “Palatul Sturdza de la Capul podului”- a fost construit de prințul Grigore M. Sturdza între anii 1897 și 1901 și a stârnit încă de la început senzație “atât prin dimensiunile lui cât și prin exteriorul ce-i drept cam încărcat, dar care resfrângea ceva din originalitatea proprietarului”. (1)


Continuarea
    email this

29 mai 2025

Publicat de De ieri De azi with 0 comment

Farmecul Snagovului de altădată

Parcul și lacul Snagov sunt unele dintre locurile cele mai frumoase și mai frecventate din apropierea Bucureștiului. Ansamblul mănăstiresc de la Snagov, ctitorit de Neagoe Basarab, este un loc cu o istorie impresionantă. 
 
Parcul Snagov, Lacul Snagov, Bucureștiul interbelic, România interbelică
 
Legenda spune că aici ar fi fost îngropat sub o lespede Vlad Tepeș, după ce a fost ucis în anul 1476. 


Continuarea
    email this

11 martie 2024

Publicat de De ieri De azi with 1 comment

Povestea unui Ramadan interbelic

Începând din 10 martie și până în 9 aprilie 2024, musulmanii din România sunt în Luna Ramadan. Această perioadă este marcata de post, a cărui respectare constituie o obligație pentru fiecare musulman. 


Comunitatea musulmană din București nu a fost niciodată una deosebit de numeroasă, cu toate că România s-a aflat multe secole la limita “spațiului islamic” sau chiar sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Cu toate acestea, o comunitate musulmană tradițională - compusă în special din turci și din tătari - a existat în capitala României. 


 
Această comunitate, deși destul de mică din punct de vedere numeric, era extrem de vizibilă și de iubită, mai ales de copii. Negustorii turci erau nelipsiți din preajma școlilor, având întotdeauna cu ei nelipsita doniță cu bragă și coșuri încărcate cu rahat, halva, halviță, nuga sau cu alte zaharicale.

Vechea moschee din Parcul Carol 
situată alături de Palatul artelor

Continuarea
    email this

18 iulie 2014

Publicat de De ieri De azi with 2 comments

Astăzi la fel ca și acum 2000 de ani


Incripție de pe
 zidurile Pompeiului
În ziua de 24 august a anului 79 d. C. o coloană de lavă s-a aruncat necruțătoare asupra orașului Pompei. Erupția a durat 12 ore. Cenușa revarsată de vulcan a acoperit definitiv orasul și a curmat viața celor aproape 25.000 de locuitori. Totul a rămas încremenit  în cenușa vulcanică timp de 17 secole: casele, templele, brutarul care tocmai scotea o pâine din cuptor, mama care plivea flori în gradină, câinele de pază al unei case. Ruinele Pompeiului au fost descoperite și au început să fie readuse la lumină abia după 17 secole, începând din anul 1748.

Reporterul interbelic al “Ilustrațiunii române” scria în anul 1931 despre asemănarea neașteptată dintre viața dusă de pompeieni acum 2000 de ani și viața oamenilor din perioada interbelică. Voi adăuga și eu azi că multe dintre obiceiurile sau năravurile evocate se regăsesc și în societatea secolului XXI:

“ Pompei, vechiul oraș roman distrus de lava Vezuviului, nu este numai unul dintre cele mai prețioase documente ale antichității dar este și o dovadă că oamenii de acum 2000 de ani duceau o viața mult asemănătoare cu aceea din zilele noastre. Pompelanii aveau aceleași bucurii, griji și suferințe ca și ale noastre. Peste 10.000 de inscripții s'au păstrat pe zidurile orașului. Acestea ne desfășoară înaintea ochilor viața intensă a acestui oraș.



Idei de vacanţă
Sa remarcăm însa că ceva tot s-a schimbat în ultima sută de ani: dacă pentru majoritatea cititorilor din perioada interbelică ai săptămânalului "Ilustraţiunea română" fotografiile publicate în paginile revistei erau singura posibilitate de a "călătorii" - cu ajutorul imaginaţiei - pe străzile scoase din cenuşă ale Pompeiului, pentru noi cei de azi lucrurile sunt mai simple. Astăzi un sejur la Napoli este la îndemâna tuturor.
Din Napoli ca sa ajungi la Pompei, poti fie sa iei trenul (trebuie sa cobori la statia Pompei-Scavi), fie autobuzul turistic.Ce ziceti - orasul readus la lumina de sub lava Vezuviului ar putea fi o destinatie de vacanta interesanta ?

AFIȘELE SPECTACOLELOR



Pe zidurile ruinelor se pot vedea foarte clar anunțurile luptelor de gladiatori sau ale altor jocuri care erau distracția de căpetenie a romanilor. După cum femeile se pasionează azi pentru vreun tenor de operetă, boxeur sau actor de cinema, sau cum e cazul în Spania, pentru toreadori, tot astfel romanele își închinau admirația și foarte des și inima marilor gladiatori.
În locul scrisorilor de dragoste se pot citi alături de afișe, următoarele inscripții ale adoratoarelor:
<< Tu dorul femeilor… >>
<< Tu tămăduitorul fetelor… >>

Gladiatorii făceau parte de obicei din clasa de jos, sclavi sau prizonieri de război. Dar gloria si succesul atrăgeau adesea în arenă și cetățeni din clasele superioare.Gladiatorii apăreau în costume foarte bogate și în sunetul trompetelor  începeau lupta pe viață și pe moarte.
Marea mulțime cerea, la fel ca populația orașelor civilizate, spectacole senzaționale : fiare sălbatice, monștri, uriași sau pitici. Iată cum suna un anunț:

<< La 28 August va avea loc o luptă a lui Felix cu urșii >>

Alt afiș anunța că:

<<  Teatrul va fi acoperit  ca pânze,
peutru ca spectatorii să fie feriți de razele soarelui. >>

 Al treilea adăuga:

<< Dacă vremea va fi favorabilă >>






ANUNȚURI DIN RESTAURANTE SAU CÂRCIUMI




Pompei Vezuviu
Imagine din Pompei
  Via dell'Abondenza în 1931
În restaurantele sau cârciumile pompeiane consumatorii își scriau pe pereți mulțumirile sau nemulțumirile lor:

<< Să ajute zeii ca să fii si tu odată păcălit de minciunile tale,
după cum ne dai să bem apă în loc de vin >>

Tema vinului și a dragostei dă prilej la nenumărate inscripțiuni în proză și versuri și desemnuri în aceste localuri:

<< Sănătate celor care iubesc >>
<< Blestem celor care nu cunosc dragostea >>
<< De două ori blestemați cei care ne împiedică să iubim >>

Pompeianul își striga în gura mare dragostea lui :

<< Metha îl iubește pe Chrestus >>
<< Aemonius o iubește pe Anga >>

Citate din poeți celebri, zicători, împodobesc deasemenea acești pereți, la fel cum găsim și astăzi prin loculurile de băutură din Germania sau Anglia.



CARTIERUL LUPANARELOR




Foarte numeroase sunt inscripțiile și picturile de pe zidurile lupanarelor. Amenințările polițienești sunt primul semn al destinației locuințelor din acest cartier:

<< Nu stați pe loc, circulați >>

Sau, ca în zilele noastre :

<<  Murdăria oprită >>

Se recurgea și la furia zeilor ca amenințare :

<< Răufăcătorii vor avea să sufere furia lui Jupiter >>

Pe zidurile caselor de tolerență sunt înscrise numele curtezenelor care pot fi găsite aici. Alături de nume e specificată și naționalitatea vânzătoarei de plăceri. Inscripția suna în felul următor:

<<  Cine scapă de mrejele arzătoarei orientale Zwyrinia,
este așteptată de frumusețea grecoacei Aegle
și de farmecul evreicei Maria >>

O inscripție mică, gravată pe zidul unei case mai modeste, a fost parcă o prezicere pentru sfârșitul acestui oraș :

<< Sodoma și Gomorra >>



PROPAGANDA ELECTORALĂ



Pompei
Imagine din Pompei
 Via dell'Abondenza astăzi
Luptele politice erau la pompeiani le fel de pătimașe ca și azi. Afișele de propagandă sunt înlocuite prin inscripțiuni abundente pe toate zidurile - între reclame, firme și chiar sub statuile zeilor. Lupta mare se dădea mai ales pentru cele două posturi mai însemnate ale orașului Pompei: duumvir și edil.
Aceleași reclame și promisiuni ca și în manifestele noastre electorale:

<< Alegeți-l pe Publius X. Y. duumvir (primar).
El este un om bun și de mare merit.
El vă va da pâine ieftină
 și va ține strâns legată punga orașului >>

Câteodată inscripția nu este decât o armă de luptă:

<<  Pe Vatia îl recomandă ca edil (director de poliție)...
numai pungașii >>

 Altă dată își bat joc de candidat:

<< Alegeți-l pe Claudius duumvir,
căci vi-l recomandă drăguța lui >>

Toate făgăduielile  erau făcute alegătorilor în litere mari și groase, dar se țineau tot atât de puțin ca și în zilele noastre.



RAFINAMENTUL COSMETICELOR ROMANE



Inscripție pe un zid
Un capitol foarte important din viața romanilor este cel al cosmeticelor. Femeile romane nu erau cu nimic mai înapoiate în arta "corijării naturii" decât femeile secolului nostru. Roșul de buze și fardul erau întrebuințate pe o scară tot atât de largă ca și azi. În locul cremei de obraz, romanele își preparau o cocă de pâine, amestecată cu lapte de măgăriță, cu care se ungeau noaptea și care le păstra pielea fragedă ș i viu colorată.
Părul blond, foarte modern, era preluat și pe atunci de la popoarele germanice. Foarte des procedau și romanele la decolorarea părului. Nu cunoșteau încă apa oxigenată; își ungeau însă părul cu un fel de alifie, îl expuneau apoi la soare și reușeau astfel să-l decoloreze.
Romanii se pricepeau de asemenea foarte bine în lucrările dentare. Înlocuiau în mod artistic dinți din fildeș și aur.
În măsuțele de toaletă găsite sub cenușă, s'a găsit un vast arsenal de alifii și uleiuri, cutioare și sticluțe, cuțitașe, pensete și multe alte obiecte de toaletă. Femeia bogată avea mai multe cosmetice și sclave, pe care le-am putea înlocui azi prin coafezele, maseuzele si manichiuristele noastre. E știut că și bărbații romani &dealt loadetei liar o importantA aproape tot atat de mare ea si femeile. Întrebunțau  farduri, creme și parfumuri și dădeau o mare îngrijire părului, pe care-l purtau iarna în cârlionți mai lungi,iar vara, din cauza căldurilor, îl tundeau mai scurt.



CĂRȚI DE VIZITĂ ORIGINALE



Vezuviu
Pâine de acum 2000 de ani
Tot zidurile orașului ne scot la  iveală și viața privată a romanilor. Saluturi, lingușiri și amabilități sunt înscrise pe pereți, alături de amenințări și injurii. Cărțile de vizită erau înlocuite prin astfel de inscripțiuni:

<< Sabinus a fost aci >>

Adesea este adăugată câte o drăgălășenie sau câte o răutate :

<< Samius îi dorește lui Cornelius să se spânzure >>

sau:

<< Pe Bercas să-l apuce amețelile >>

 Iată și o carte de vizită de condoleanțe:

<< Pyrhus își salută colegul din Chios.
Am auzit că ai murit; îmi pare rău. Drum bun ! >>

O altă carte de vizită suna astfel:

<< Cine nu mă invită la masă, este petru mine un barbar >>“


Dacă nu v-am convins să alegeţi această destinaţie turistică - să ştiţi că o să revin şi cu alte idei. Dar dacă nu aveţi răbdare - puteţi căuta idei şi destinaţii de vacanţă last minute aici.



Sursa: articolul “Azi la fel ca acum 2000 de ani” – semnat dr. Lc. - publicat de revista “Ilustrațiunea română” -  numărul din  11 noiembrie 1931- citit în Biblioteca Digitală a Bucureștilor

Continuarea
    email this