1931: De la Nistru până la Atlantic – aceeaşi oră

Ne apropiem de trecerea la ora de iarnă 2020. Trecerea la ora de iarnă 2020 se va face în ultimul weekend din octombrie, adică în noaptea de 24 spre 25 octombrie, când ora 4:00 va deveni ora 3:00. Este noaptea în care, se spune, „dormim mai mult”, ziua de 25 octombrie fiind cea mai lungă din an, pentru că, practic, are 25 de ore. Deoarece Comisia Europeană a propus să se renunțe la schimbarea sezonieră a orei în Europa, oferind statelor membre libertatea de a decide, odată pentru totdeauna, dacă doresc să aplice în mod permanent ora de vară sau de iarnă, anul acesta s-ar putea să avem parte de ultima zi de 25 de ore. 

“Până la 15 Mai ceasornicele noastre mergeau normal, diferenţa între timpul Bucureştilor şi al Vienei fiind de o oră, iar între Bucureşti şi Paris de două ore. Franţa şi-a dat timpul cu o oră înainte, iar România cu o oră înapoi. De la Nistru până la Oceanul Atlantic avem deci acelaşi orar.” Acestea sunt primele rânduri ale articolului “Cu o oră înapoi”, semnat “Neptun”,  publicat în numărul din 11 iunie 1931 al revistei „Realitatea Ilustrată”.

Știrea a fost pentru mine o surpriză pentru că eram convins că introducerea "orei de vară” în România s-a făcut de către autorităţile comuniste în anul 1979. Cu toate acestea, am aflat că ideea trecerii la ora exactă de vară îi aparţine celebrului om de ştiinţă Benjamin Franklin şi a fost enunțată în anul 1784 în eseul “Un proiect economic” în care îndemna populaţia să se trezească mai devreme pentru a se folosi de lumina soarelui şi pentru a economisi uleiul utilizat la lămpile de iluminat public.

Introducerea orei de vară s-a aplicat pentru prima dată însă în timpul primului Război Mondial. Germania și Austro-Ungaria, au fost primele țări care au introdus acest sistem, începând cu 30 aprilie 1916, în scopul economisirii rezervelor de cărbune necesare producției de război. Puterile Antantei au adoptat această reglementare un an mai târziu, în 1917. Acest  fapt a făcut ca și România să adopte pentru prima dată ora de vară în 1917. Principala motivație a fost economia la electricitate. În 19 martie 1918 s-a introdus şi în Statele Unite, dar a fost folosită doar până în 1919, când s-a renunţat la această reglementare din cauza opoziţiei fermierilor. Au adoptat ora de vară pe rând Belgia, Danemarca, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Suedia, Turcia şi Tasmania. În SUA a fost aplicată, pentru o perioada mai îndelungată în timpul celui de al Doilea Război Mondial, între 3 februarie 1942 şi 30 septembrie 1945, dar s-a creat confuzie pentru că fiecare stat avea propria regulă de introducere a orei de vară, situaţie ce s-a menţinut până în 1966. Ora de vară a fost reintrodusă în România în anul 1931. Schimbarea orei se făcea atunci în prima duminică din aprilie şi se revenea la ora de iarnă în prima duminica din octombrie. Practica trecerii la ora de vară a fost suspendată la sfârşitul anului 1942 – practica fiind reluată câteva decenii mai târziu – în anul 1979.

O iniţiativă pentru trecerea României la ora Europei Centrale - absolut justificată din punctul meu de vedere - a fost promovată anii trecuți prin Parlament. Dar - ca orice iniţiativă legislativă bună - se pare că s-a pierdut pe undeva prin sertarele deputaţilor noştri. Și am rămas astfel în rândul țărilor care utilizează Ora Europei de Est. Motivul iniţial al introducerii orei de vară nu a fost – aşa cum s-ar crede – folosirea mai eficientă a luminii soarelui ci... încurcăturile apărute - din cauza fusurilor orare diferite - pe căile ferate europene. De altfel, trecerea la "ora de vară” din anul 1931 o datorăm conducerii Căilor Ferate Române: “Schimbarea orei n'a fost executată din iniţiativa astronomilor, cum greşit cred unii. O astfel de crimă nu putea fi înfăptuită de oamenii ştiinţei. Ideea adoptării orei centrale aparţine C. F. R. Comitetul naţional astronomic a fost principial contra schimbării timpului, dar având în vedere cererea insistentă a direcţiunei generale C. F. R. savanţii noştri au admis moţiunea d-lui prof. Vâlcovici, prin care n'au mai luat în consideraţie fictivele fusuri orare ale americanului Allen, nici chiar meridianele noastre geografice, timpul fiind la urma urmei relativ, conform teoriilor lui Einstein.” (cf. articolului menţionat mai sus)

Pentru că argumentele folosite de direcţiunea C.F.R. în anul 1931 sunt atât de valabile şi astăzi – poate chiar mai actuale în era modernă decât în perioada interbelică – o să le citez din expunerea “d-lui inginer-sef I. Macovei, directorul mişcării C. F. R.”, unul din autorii introducerii orei Europei Centrale în ţara noastră: “Dacă se priveşte o hartă C.F.R. se poate vedea că avem 15 puncte de legătură internatională ca: Stamora Moraviţa, Clucent, Jimbolia, Curtici, Pecica, Salonta Mare, Episcopia Bihor, Valea lui Mihai, Halmeu, Dragoş Vodă, Bocicoiul Mare, Valea Vişăului, Grigore Ghica Vodă, Schit şi Ştefăneşti  cu Jugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, ţări amice nouă şi conduse de ora centrală, pe când cu vecina Rusie cu a cărei oră mergem, nu avem nici o legătură şi relaţie. Şi de asemenea că Meridianul Estic al Poloniei 28° 15 trece prin Soroca - Reni -Cavarna, lăsând către Vest cea mai mare parte a ţărei noastre, care prin analogie cu Polonia poate avea fără inconvenient aceiaşi oră, adică ora Europei centrale. Diferenţa de orarii provoacă mari neajunsuri în stabilirea de legături de trenuri internaţionale, nu pentru că trebuie a se da minutarele ceasornicelor de frontieră cu o oră înainte sau înapoi, ci deoarece ştiinţa mersurilor de tren impune între altele, plecări şi sosiri de trenuri la ore convenabile în capitalele ţărilor pe cari le leagă. O plecare mai devreme de ora 7 şi o sosire mai târzie de ora 23 sau 23.30 se consideră ca nepotrivită. Orice deplasare a acestor ore, lipseşte publicul de mijloacele de comunicaţie frecvente şi ieftine ale oraşelor, le diminuează timpul de odihnă de noapte, iar trenurile riscă a avea o frecvenţă puţin intensă. Un tren care ar pleca la ora 7 din Viena şi ar sosi după ora 24 în Bucureşti, este neconvenabil. Acelaşi tren cu ora centrală soseşte după ora 23.

În conferinţele internaţionale ale orariilor, acest neajuns a putut fi înregistrat foarte adeseori, multe legături neputând fi stabilite din această cauză iar alteori s'a recurs chiar la sistemul condamnabil al oprirei trenurilor, timp nejustificat, în anumite staţii intermediare, ceea ce ocaziona şi supremaţia unora faţă de altele. Fiecare ţară îşi are graficul său de mers de tren stabilit pe condiţiuni de veracitate, legături, încrucişări, etc. Punerea lor în concordanţă de frontiere în cazul diferenţei de orarii, mai ales când se traversează aceleaşi frontiere de mai multe ori, implică deplasări sau denaturări a graficului cu urmări dezagreabile celorlalte trenuri. Aşa e cazul liniei Grigore Ghica-Vodă - Satu Mare unde aceleaşi trenuri trec de 4 ori frontierele (Grigore Ghica-Vodă, Valea Vişăului, Dragoş Vodă şi Halmeu). În sistemul actual citirea unui mers de tren, fie el de călători, fie direct de marfă internaţional ne dă un timp aparent, cel real obţinându-se prin operaţii de adăogiri sau scăderi de ore sau minute.

Trenul Orient Expres care pleacă la ora 19,50 din Paris şi soseşte a treia zi la ora 18,25 în Bucureşti, parcurge această distanţă în 44 ore 25' iar nu în 46,25', după cum ramura ce pleacă din Amsterdam la 19.02 şi soseşte la 18,25 o parcurge în 45°43' în loc de 47°23' cât se citeşte în livretul de mers de tren. În intreaga literatură a orariilor, nicăieri nu apare România cu mândrul său nume, suntem pur şi simplu aruncaţi la urmă ca stat Balcanic. Dacă pe toate tărâmurile ne străduim pentru occidentalizare, adoptarea orei Europei Centrale va contribui în acest sens.”

Sursa:  articolul “Cu o oră înapoi” - semnat “Neptun” - din „Realitatea Ilustrată” – numărul din 11 iunie 1931 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor

Citește mai mult... »

Poate iubi o femeie…

Voi continua un joc început mai demult pe paginile blogului. O să încerc vă provoc să vă jucaţi şi voi puţin răspunzând la o întrebare delicată şi uşor indiscretă:

 “Poate iubi o femeie de mai multe ori?”

Ca să vă ajut, o să  vă dezvălui câteva dintre răspunsurile cititoarelor revistei “Moda Nouă Ilustrată” (numerele din 6, 14 şi 21 februarie 1904) la aceasta întrebare, păreri publicate în cadrul rubricii “Anchetele revistei Moda Nouă Ilustrată”. Ca şi până acum, o să completez răspunsurile şi comentariile voastre cu cele date acum mai bine de un veac de străbunicele noastre. Nu vă grăbiţi însă să trageţi concluzii. Doamnele şi domniţele de la începutul secolului trecut nu erau chiar atât de conservatoare  cât am putea fi tentaţi poate să credem. Și pentru că vreau încă de la început să vă zgândăresc puţin orgoliul stimate cititoare, o să încep cu răspunsul unor domni:

Răspunsuri "de ieri":

D.  IONEL, T.- SEVERIN: “Sunt de idee că o femeie poate iubi de două, chiar de trei, de patru, etc. ori. Da ! Căci femeia nu poate iubi serios; ea nu este statornică. Niciodată iubirea unei femei nu va fi lucru serios. Şi, cu toate acestea, câte scene de dragoste pasionată, câte asigurări de iubire, câte cuvine ca să’ţi spuie că te va iubi veşnic. Dar asta numai şi numai ca să te atragă şi mai mult. Dar nu trece mult şi altul e acel fericit.  Ah ! Sunt ingrate femeile ! Ce crude sunt adesea cu acei care îşi jertfesc viaţa pentru ele ! Şi asta numai din cauza acelui farmec căruia nu-I poţi rezista ! Da, o femeie poate iubi de mai multe ori. Nu numai atât, dar poate iubi chiar pe mai mulţi o dată. Da, da, o femeie poate iubi de mai multe ori.”

D.  Z. VOLRAM, Brăila: “O femeie nu poate iubi nici o dată, dar de mai multe ori. O femeie nu ştie ceea ce e amorul. Este adevărat că ele pretind că ştiu şi că simt ce e amorul. Dar nu e adevărat. Amorul adevărat nu poate fi priceput şi simţit decât de sexul bărbătesc. ”

Acum e rândul doamnelor şi domnişoarelor:

D-şoara MIŢA CU OCHI ALBAŞTRI, T. - Măgurele: “Nu poate iubi decât o singură dată, atunci când a iubit cu adevărat; în cazul în care a fost doar o simplă simpatie, atunci se poate repeta de mai multe ori. Sunt unele femei care pretind să fi iubit de mai multe ori. Adevărul însă este că una din aceste pretinse iubiri a fost adevărată iubire, pe când cele-l’alte nişte simpatii, sau poate chiar toate au fost numai simpatii. Repet dar încă o dată: o femeie nu poate iubi adevărat decât o singură dată ! ”.

D-şoara ATHENA S., Giurgiu: “Cum nu? Oare dacă o femeie a iubit odată, aceasta înseamnă că tot focul iubirii s’a stins la acea femeie, că nu va mai putea iubi o altă persoană? Dar aceasta ar fi o nenorocire cum nu poate fi mai mare, un bluestem teribil! Căci dacă un bărbat, ceea ce se întâmplă adeseori, ar părăsi odată pentru o altă femeie pe amanta lui, care l’a iubit şi’l iubeşte la nebunie, ar urma ca aceasta să înebunească de tristeţe văzându-se cu totul părăsită? Nu!  Cred că nici o femeie nu e aşa blestemată încât să nu poată iubi decât o dată şi să despereze pentru că iubitul ei s’a purtat în mod ingrate cu ea.”

O roză din Caracal crede că  „o femeie poate să iubească de mai multe ori, însă nici o iubire nu e mai sinceră şi adevărată ca cea dintâi. Mai târziu iubeşti pe alţii în amintirea celui dintâi şi a celui din urmă.”

D-şoara Jeanetta, Craiova: “Atunci când acela din care ţi-ai făcut un D-zeu îţi nesocoteşte cele mai sfinte sentimente, cred că nu faci nici un rău când cauţi o altă inimă, însă bună şi sinceră, care să te înţeleagă şi căreia să i te devotezi; deci, în acest caz, nu e de condamnat o femeie că a iubit de mai multe ori, ci sunt de dispreţuit aceia care nu ştiu a pune preţ pe-o inimă bună şi sinceră. Bine a zis poeta Elisa Mustea:

Şterge-ţi ochii, nu mai plânge

Şi mai priveşte’n altă parte,

Când vezi iubitul cum întoarce

De iute filele din carte.”

D-şoara Nathalie cu ochi negri, Loco, ne vorbeşte de iubirea de care d-sa palpită şi, după ce găseşte că nimic nu e mai sfânt şi mai sublim decât a iubi, trage concluzia că: “O femeie nu poate iubi de mai multe ori în viaţa ei. Numai în cazul când a fost un capriciu şi i s-a părut că iubeşte, atunci poate să iubească de mai multe ori.”

D-şoara Verveine: “(…) O! de-ar răspunde bărbaţii la primul amor al unei fecioare, nu s’ar mai plânge ei nici o dată că femeile nu pot iubi ! E de observat însă că mai temeinic iubeşte o femeie urâtă decât una frumoasă; se întâmplă însă că tocmai cele urâte nu sunt prea iubite. Bine ar fi să nu încercaţi întrebarea <<  De câte ori iubeşte un bărbat ?  >> , căci zău, răspunsurile nu cred că ar fi prea măgulitoare pentru domniile lor...”

D-şoara CAROLINA,  Tecuci: “Majoritatea femeilor sunt sincere şi puţine sunt cele care pot iubi de mai multe ori!... Sunt sigură însă că nu ar mai fi nici o femeie care să iubească de mai multe ori dacă bărbaţii ar fi mai sinceri şi mai constanţi!!! O femeie sinceră iubeşte, cu ideea că acel pe care-l iubeşte e sincer şi o va iubi până la infinit, dar în realitate el e schimbător şi o părăseşte, fie că nu o mai poate iubi, fie că o schimbă cu alta! Acelei femei puţin îi va păsa într’un caz sau în altul; dacă într’adevăr a fost sinceră, ea nu va înceta nici un moment de a’l iubi.”

D-şoara MARIOARA ILIESCU, Valea Şcheii: “Luând propriul înţeles al cuvântului  <<  iubire >>, o femeie nu iubeşte decât o singură dată, cele-l’alte iubiri nu trebuiesc numite decât simpatii. Prima şi adevărata iubire e dezinteresată, entuziastă, ideală, e o încredere fără margini, o adevărată părăsire de sine, e un consimţământ natural pornit dintr’o inimă inocentă care n’a fost nici măcar atinsă de meschinăriile vieţii şi care lucrează liberă şi independent de raţiune, pe când cele-l’alte sunt prudente, practice şi bazate numai pe sentimente egoiste şi, oricât de dulce ar părea a doua sau a treia iubire, nu vor avea nici o dată farmecul celei dintâi. Deci, orice s’ar zice, susţin sus şi tare: O singură dată numai se iubeşte dumnezeieşte. Une fleur peut bien être conservẻe belle, dans une verre d’eau, mais elle n’aura jamais le charme que lui donne la rosẻe .”

Răspunsuri "de azi":

D-na ADRIANA RATA, București: Foarte bună întrebarea !!! Fiind căsătorită de 45 de ani, nu mi-am pus niciodată această întrebare!!!! Dar cred că sunt femei şi bărbaţi care pot iubi de 4 - 5 ori, după câte mariaje au...

D-şoara ZABARA SOFIA, București: Nu cred... o femeie poate iubi cu adevărat o singură dată, părerea mea! Mulțumesc, o zi bună vă doresc drag prieten! 

D-na SIMONA, Oradea: Eu sigur am iubit de trei ori:

- când eram foarte tânără, am cunoscut prima mea iubire

- mulți ani mai târziu, am cunoscut marea mea iubire

- acum trăiesc adevărata mea iubire

În toate am fost sinceră. Dar fiecare dintre ele s-a "derulat" conform maturității mele emoționale la care mă aflam.

D-na CRISTIANA MARIA PURDESCU, București: În general, iubirea adevărată, cea necondiționată, cea care nu exclude pe nimeni pentru un motiv oarecare, cea care te ajută să vezi dincolo de aparențe... vine întodeauna prea târziu. Celelalte așa-zise "iubiri" înseamnă comerț, negociere și tocmeală.

MARIA: D-șoara Verveine avea dreptate, ar fi mult mai interesantă provocarea dacă am pune întrebarea în sens invers. Noi am fost sincere și am spus că femeia poate iubi de mai multe ori dar......ce ne puteți spune dumneavoastră, dragi bărbați ? Dumneavoastră care ne faceți sufletul să treacă prin mari suferințe și totodată și prin multe clipe de fericire!

IRINA: O femeie iubește de fiecare dată. Sau cel puțin, e capabilă. Diferă intensitatea, gradul de implicare într-o eventuală relație și gradul de sinceritate față de ea însăși... Aș mai adăuga eu, citând de pe blogul Irinei: " Ce ştiu acum e că dacă mâine ai veni şi m-ai privi, dacă mâine mi-ai spune că mă doreşti, nu aş avea nici o secundă gândul să spun “nu”. Te-aş urma acolo unde m-ai duce să fiu a ta. Asta aş face pentru tine..."  (https://dordedoi.wordpress.com/)

CORINA MATEAS: Hmmm... :) Cu adevărat , iubești doar o singură dată în viață :) dacă după douăzeci de ani găsești aceași privire caldă în ochii celui care-i privești, dacă simți că îi este greu chiar dacă nu-i vorbești, dacă te strigă chiar dacă nu-l auzi ... :) înseamnă că sunt două suflete care se iubesc... sincer, necondiționat, dezinteresat.

CAMELIA C.: Cred că iubirea reală se construiește și se dezvoltă în timp, de aceea cred că real și profund se poate iubi o singură dată, dar cred că iubirea se poate confunda de multe ori cu pasiunea sau dorința. Ca să vezi dacă iubești, cred că trebuie să treci testul timpului.(http://forthesakeofmakeup.blogspot.ro/ )

LUSY YSUL: Eu cred ca iubim diferit in perioade ale vietii diferite...de la adolescenta pana la batranete! Dragostea (iubirea) adevarata o poti trai la orice varsta atata timp cat este neconditionata! Acum ce sa zic femeile se indragostesc, cocheteaza cu vorbele si daca simte, iubeste atunci cand nu are iubire! Important este sa nu "simta" de multe ori ca pierde marea iubire!:) Daca n-ai noroc din prima nu trebuie sa stai doar pentru faptul ca "gura lumii sloboda"! Da, poti iubii frumos de mai multe ori ...depinde de "soarta-destin"! :)

LILIANA BOLDOR: Iubirea e dorinta, e pasiune dar, adevarata, profunda, poate fi o singura data.

IULICA AND: Absolut ! De ce n-ar putea ?! Nu cred intr-o singura poveste de dragoste pe tot parcursul unei vieti, desi sunt fascinata de legenda Isoldei si a lui Tristan, si constienta scot din context, licoarea bauta, tocmai ca sa existe exceptia... da, femeile pot iubi infernal, total si amarnic de mai multe ori in viata ! Ca si barbatii, de altminteri. M-a cucerit sinceritatea doamnei Simona ,din Oradea ...prin similitudine.

GEORGEA SERBANESCU: Sinceritatea... in rest sunt perioade din viața noastră care în principiu, se derulează cam la fel. ... sau altfel. ... se întâmplă, să nu întâlnești marea iubire niciodată.... nu știu dacă te mulțumește răspunsul meu... "FILOZOFIA" vieții, complicat... 

SIMONA DUINU: Offf !!!..Iubirea pura o simti in anii adolescentei, atunci cand nu cunosti adevaratele principii ale statorniciei... Iubirea in anii maturitatii, consider ca este mai profunda, intai te cunosti pe tine si-ti doresti sa te regasesti prin pers. de langa tine... Cam complicat!!! Atunci cand cel de langa tine stie cu o sec. inaintea ta ce-ti doresti, cand aveti aceeleasi intrebari si le rostiti in acelasi timp, atunci stii sigur ca iubesti!! Iubirea in estenta ei, o poti intalni doar o data... restul sunt doar copilarii

Damaschin James Robert Papa: O femeie are tot dreptul şi poate iubi de mai multe ori, la fel ca un bărbat. Dragostea este un sentiment complex. Nu poţi alege pe cine să iubeşti. Nu trebuie să judecăm pe nimeni că iubeşte. Dacă eşti mereu atent cu ea şi îi demonstrezi în fiecare zi cât o iubeşti o femeie nu va renunţa niciodată la tine indiferent cum araţi sau cine eşti atâta vreme cât iubirea ta e sinceră. Oamenii nu înţeleg iubirea, ei cred că au drepturi asupra unei persoane, nimeni nu te poate avea în proprietate atâta timp cât nu îţi doreşti. În momentul în care în loc să te bucuri de faptul că ea te lasă s-o deţii cauţi să forţezi voinţa ei, o îngrădeşti, nu o iubeşti ci o tratezi ca pe un obiect. Dacă începi să o judeci, să o acuzi, să îi vorbeşti urât nu arată decât că nu ai iubit-o niciodată ci că ai incercat să o ţii legată ca pe un obiect de colecţie. Când iubeşti nu poţi să urăşti, să faci rău... asta nu mai e iubire!

Constanța Ferentz: Se poate. Și la fel de bine se poate să nu iubească de loc. Depinde de o multitudine de situații și de momente. Uneori, un banal joc, se transformă în pasiune; chiar dacă nu e ea cea arsă de pasiune. Blazarea unei femei nu vine cu vârsta. Războaiele armate aparțin bărbaților. Ale noastre sunt mai subtile! Nici măcar nu vă veți da seama că ați fost învinși, subjugați... pe când femeia v-a zâmbi cu superioritate, spunând în mintea, pe care o credeți scurtă:-al meu e! Deși mâine vă v-a părăsi, alergând după altă cucerire...

Sursa: revista “Moda Nouă Ilustrată” - numerele din 6, 14 şi 21 februarie 1904 – citite din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor

Citește mai mult... »

Despre corupţia de ieri, de azi şi de mâine

România în anul 2020: o ţară în care persistă corupţia sub toate formele sale şi la toate nivelurile. Rezistenţa puternică în faţa măsurilor care vor să instaureze integritatea sunt o dovadă clară că ducem mai departe o tară adânc şi sigur înrădăcinată în societatea noastră. Auzim astăzi despre soluţii pentru instaurarea legalităţii, despre responsabilitatea ministerială sau a funcţionarilor publici, despre rolul justiţiei independente în combaterea corupţiei. Aşa că o să încercăm să fim optimişti în privinţa iminentei “schimbări la faţă a României” – la fel cum au fost înaintaşii nostrii din 1989, 1907 sau din... 1929. Asta pentru că toate guvernele României, de la Cuza încoace cel puţin, fie ele takiste, junimiste, averescane, liberale, ţărăniste sau de altă orientare “au făcut eforturi” să combată flagelul hoţiei din banii publici, al şperţului, gheşeftului, bacşişului, sfănţuielii sau cum s-o mai fi numit. Toate partidele “aflate la putere” au îmbunătăţit legi, au deferit justiţiei vinovați mai mari sau mai mici, au înfierat “opoziţia” coruptă. Rezultatul? E cel pe care îl ştim cu toţii...

Binecuvântare Sfânt părinte!
Binecuvântează-mă să mă pot înfrunta din buget şi în 1910...

O politică economică, destructivă şi acaparatoare

“Prin politica lor economică, destructivă şi acaparatoare, aceşti degeneraţi ai tuturor târfelor fanariote au aruncat asupra României haina neagră a mizeriei. Iar în politica internă samavolnicii şi ilegalităţi! Constituţia era doar o simplă hârtie în mâinile lor murdărite de atâtea fărădelegi. Nimic ce era lege şi tradiţie nu era respectat! (...). Şperţurile, mituirile, persecuţiile neomeneşti şi protecţionismul deocheat, erau armele lor de guvernare şi de administrare a bunurilor ţării !” (“Chemarea tinerimii române” – 17 martie 1929)

Câteva "consemnări" despre corupţia societăţii româneşti o să puteţi citi în cele ce urmează. Să ştiţi însă că a fost pentru mine una dintre cele mai ușoare "documentări": paginile jurnalelor de ieri erau pline de demascări ale afacerilor de corupţie de la diferitele niveluri ale societăţii româneşti. Pentru a nu fi acuzat de vreun partizanat – am înlocuit cu asterixuri numele partidelor “în discuţie”, tocmai pentru că nu ele contează. În această privinţă toate au fost, sunt şi vor fi (!?) la fel!

CORUPŢIE  LA GUVERN

“Păcatele guvernării *** au isbucnit pretudindeni în forma de seringi cari au costat statul 300 milioane de lei. Opinia publică revoltată a cerut sancţionarea vinovaţilor şi chestiunea seringilor a fost deferită de guvernul actual justiţiei. Guvernul care are ca substrat al existenţei sale noţiunea dreptăţii, nici nu putea trasa altă cale. Care să lumineze într’adevăr această scabroasă afacere mai obiectiv şi real. Nu prin anchete parlamentare inutile, ca cele instituite de guvernul ***, care să încurce şi mai mult chestiunea, nu prin mijloace din umbră şi printr’o complicitate deghizată – ci prin concursul justiţiei ţării – se vor putea stabili precis vinovăţiile tuturor acelora care au crezut că între averea ţării şi averea lor personală e bine să nu facă nici o distincţie. Guvernul *** are deci şi în această chestiune un mare merit; acela de a integra justiţia ţării în atribuţiile ei fireşti – care cuprind pe toţi cetăţenii acestei ţări – şi indiferent dacă cineva a fost în timpul hoţiei comise ministru să poată fi judecat efectiv şi să-şi ispăşască păcatele.

Bugetul României de ieri sau de azi:
un sac fără fund

Până azi legea responsabilităţii ministeriale, a fost o frumoasă şi amăgitoare ficţiune constitutională. Miniştrii puteau săvărşii orice tâlhărie, puteau substituii legii domnia bunului plac fără ca nimeni să le fi cerut cândva socoteala, sau fără să se gândească, cel puţin, că pentru faptele lor vor putea fi traşi la răspundere vreodată. Acest sistem însă a dispărut deodată ca interesaţii care l’au susţinut. Problema seringilor a evidenţiat suficient că guvernul ***  este hotărât să aplice legea responsabilităţii ministeriale efectiv. Şi mă tem că aceasta, va însemna fatal întemniţarea multor ticăloşi, care au trecut până azi drept oameni cinstiţi ori invulnerabili. Şi va însemna în primul rând lichidarea corupţiei prin temniţă.”  (“Chemarea tinerimei române” – 10 martie 1929)

CORUPŢIE  LA PRIMĂRIA CAPITALEI

“Ieri la amiază a izbucnit al patrulea scandal la Primăria Capitalei, în următoarele împrejurări: Ieri, miercurl, la orele 11 şi jumătate, urma să se ţină la primărie licitaţia pentru 12 lucrări de şoseluire, trotuare, rigole, fornituri etc.  La licitaţie s'au presentat vr'o 40 de antreprenori. La ghişeu, apărând d. Melişianu că se înceapă formalităţile de licitaţie, d. Niculescu, în capul antreprenorilor, depune o ofertă condiţionată. Melisianu, cu musca pe căciulă, ştiind că oferta condiţionată cere primăriei garanţii că antreprenorii nu vor fi sfănţuiţi, a respins'o fără nici o vorbă. Antreprenorii, printre cari se aflau d-nii Dobrescu, Teodoriades, Niculescu, Sache, Bulintineanu, Bello, etc., înţeleşi de mai’nainte, au hotărât să facă imediat o demonstraţie în contra lui Melişianu. D. Dobrescu, în numele lor, a înaintat spre Melişianu şi i-a adresat următoarele cuvinte:

-  Domnule locţiitor de primar, toţi antreprenorii presenţi declară că se retrag în mod ostentativ de la această licitaţie, deoarece :

1) preţurile sunt prea reduse;

2) n'avem nici o garanţie că vom fi scutiţi de sfănţueli; n’avem nici o incredere în cinstea domnilor cari conduc primăria Capitalei.

- Aşa e ! răspund cu putere antreprenorii presenţi.

Melisianu se face galben ca ceara şi, după câteva momente de zăpăceală, dispare prin sălile primăriei. Antreprenorii se retrag mulţumiţi de bobârnacul pe care l-au dat faimosului bandit de la primărie. Am întâlnit pe unul dintr'ânşii şi l'am întrebat:

- Moşule n'ai ostenit să duci sacu'
pe vremea asta în spinare ?
Dă'ni'l să'l purtăm şi noi...

- De ce v'aţi retras?

- Cum să nu ne retragem, d-le? D-ta nu te dai la o parte când dai de vr'un pungaş? Uite, aşa am făcut şi noi. Ne’am săturat de atătea sfănţuieli. Şi acum ne-am hotărât cu toţii să cerem garanţii, că nu vom mai fi sfănţuiţi!

- Şi cum vă sfănţuia?

- Uite cum: aveam de pildă o lucrare de făcut; de la început ni-se făceau şicane de către poliţia comunală şi ca să scăpăm de ele trebuia să dăm un bacşiş. Apoi la recepţiunea lucrării, ca să nu fim şicanaţi, trebuia să dăm alt bacşiş. Şi la urmă ne alegeam mereu cu paguba.

- Cine v'a sfănţuit?

- Nişte păcătoşi, mi-e şi ruşine de ruşinea lor. Lasă-i în păcate că sunt oameni cu copii…”  (“Epoca” – 24 iulie 1898 )

CORUPŢIA BARONILOR LOCALI

“Când a izbucnit răsboiul hispano-american şi preţul grâului s'a urcat, guvernul s'a temut că exportul nostru ar atinge aşa proporţii încât să nu rămâie bob de grâu în ţară. Pentru a evita consecinţele unei asemenea eventualităţi, guvernul a autorizat pe primarii din oraşe să cumpere orice cantitate de grâu, cari să formeze un stoc de rezervă. 

Nu ştim câţi primari au ascultat de povaţa guvernului; se ştie doar că între cei dintâi primari cari sau grăbit să cumpere grâul este d. N. N. Ionescu, primarul Brăilei, care a cumpărat 30.000 de hectolitri de grâu. Modul cum s'a făcut cumpărarea acestui grâu a scandalisat înca de la început opinia publică din Brăila.Mai întâi, cumpărătoarea s'a făcut într'un moment când preţul grâului atinsese maximul; apoi grâul s'a cumpărat, în afară de aceasta, cu 8O de bani mai scump pe hectolitru decât cursul pieţei din ziua cumpărărei. Nu s'a anunţat nici o casă de comerţ din portul Brăila, nu s'au cerut probe şi preţuri, ci s'a însărcinat d. Radu Bălan, un consilier comunal, ca să facă cumpărarea. Neavând fonduri ca să plătească grâul, primarul Ionescu a luat 150.000 lei din împrumutul de 6 milioane, contractat de comună pentru executarea diferitelor lucrări de edilitate, şi mai contractează un împrumut la Banca Naţională de 350.000 cu 8 la sută dobândă. Ambele aceste operaţii sunt contrare legii.

Bugetul: Cloşca cu ouă de aur

Membrii partidului *** din Brăila, alarmat de cele petrecute cu cumpărarea acestui grâu, trimit o delegaţie la primărie ca să cerceteze dosarul acestui gheşeft. Se ştie că art. 31 din legea comunală spune: << Deliberările consiliului comunal sunt pururea la diapoziţia oricărui cetăţean din comună, care ar voi să le cunoască sau să ia copii după dânsele >>. Pe temeiul acestui articol amicii noştrii din Brăila au cerut dosarul în chestiune. Primarul Ionescu refuză să arate dosarul şi prin aceasta mărturiseşte el însuşi, în mod indirect, gheşeftul comis.Preţul grâului însă scade şi teama că vom rămânea fără grâu în ţară se dovedeşte a fi fost numai în capul  gheşeftarilor. Grâul trebuia vândut. Cumpărat cu 17 (şapteprezece) lei hectolitru, grâul acesta a fost văndut în ziua de 2 iulie cu 8 lei şi 90 de bani hectolitru. Astfel comuna suferea acum o pagubă de peste 250.000 mii lei. Brăilenii se pot felicita de administraţia lor comunală...” (“Epoca” – 5 iulie 1898)

CORUPŢIA FUNCŢIONARILOR

"Înjghebarea aparatulul electoral a dat de la început naştere unul şir de scandaluri. Se îndepărtează funcţionari, sub învinuirea de necinste. Cum se pare însă că numai în vederea alegerilor se îndepărtează aceşti funcţionari, ca deochiaţi? Funcţionarii destituiţi acuză pe înlocuitorii lor că sunt puşcăriaşi şi dau dovezi. Vrea să zica, administraţia Capitalei că stă de rău, încât trebuie să'şi deschidă braţele puşcăriaşilor ca să poată face alegerile comunale? Iată în ce situaţiune păcătoasă se găsesc colectivităţile. Ceea ce se petrece la Primăria Capitalei, se petrece în toată ţara. Pretutindeni se răscoleşte un noroi îngrozitor de scârbos, cu prilejul pregătirilor electorale. Scandalurile din Capitală sunt numai începutul seriei.” ("Epoca" – 24 iulie 1898)

Să fim aşadar optimişti! Urmează alte schimbări în România anului 2019 şi toate aceste probleme legate de spăgi vor fi rezolvate. Din nou...

Citește mai mult... »

Despre literatură și neurologie cu Chiriachița Atanasiu-Bénisti

Deşi azi pare greu de crezut, în urmă cu doar 100 de ani femeile din România duceau încă o luptă acerbă pentru a-și cuceri dreptul de a activa în domenii rezervate până atunci exclusiv bărbaţilor. Tocmai de aceea mi-a atras atenția o știre publicată în numărul din 1 decembrie 1906 al cotidianului parizian “Le Radical”: “L′académie de Paris vient de conférer a une jeune Roumaine, Mlle Chiriachitza Athanassiou, le diplôme de licence lettres-philosophie. C’est la première Roumaine à qui ce titre est décerné.” 

Chiriachița Atanasiu-Bénisti - medic al celebrei clinici Salpêtrière

Încercarea de a căuta informații despre tânăra româncă licențiată în litere și filosofie la Sorbona mi-a dezvăluit și o altă surpriză: Chiriachiței Atanasiu i-a fost acordat de către Facultatea de Medicină din Paris în anul 1918, la doar 33 de ani, titlul de doctor în medicină, specializarea ei fiind neurologia. Colaboratoare a celebrului neurochirurg francez Pierre Marie (primul secretar general al Societății Franceze de Neurologie), Chiriachița Atanasiu-Bénisti a fost medic al celebrei clinici Salpêtrière.

Chiriachița Atanasiu-Bénisti - 1936 (stânga)
Nota din “Le Radical” numărul din 1 decembrie 1906 (dreapta)

Două lucrări științifice de o necontestată valoare publicate în anii 1918 și 1919 - dedicate diagnosticării și trătării leziunilor nervoase post-traumatice ale soldaților care au luptat în timpul Primului Război Mondial –“i-au asigurat compatrioatei noastre o faimă cu greu de dobândit în lumea oamenilor de știință”. În anii ’30 Chiriachița Atanasiu-Bénisti s-a reîntors la prima s-a dragoste și a publicat o serie de trei romane, bine primite de critica franceză a vremii: “La femme et le dictateur” (1935), “Miraje” (1937) și “Le Chant désespéré” (1937). Sperând că v-am stârnit curiozitatea, vă invit să citiți un interviu acordat de d-na Chiriachița Atanasiu-Bénisti revistei “Ilustrațiunea Română” în anul 1936:

Chiriachița Atanasiu-Bénisti - medic al celebrei clinici
pariziene Salpêtrière (rândul de jos -  în centru)

Interviu acordat de d-na Chiriachița Atanasiu-Bénisti

“De câtva timp d-na dr. Atanasiu se găsește în țară. A făcut un popas la înapoierea de la Congresul Internațional al Medicilor ținut acum câtva timp la Atena. Am avut și noi prilejul să o cunoaștem grație amabilității unei bune prietene, d-na Maria Filoti, distinsa societară a Teatrului Național. Profitând de această amabilitate, am rugat-o să ne spună câteva cuvinte pentru cititorii “Ilustrațiunei Române". Am importunat-o tocmai în timpul unei interesante discuții ce o avea cu d-na Filotti asupra ultimei sale lucrări - de astă dată aparținând literaturei - noul roman.

- Câteva cuvinte pentru cetitorii noștri…

- Cu cea mai mare plăcere! Dar în nici un caz un interview.

Teza de doctorat publicată în anul 1918

- Nu. Știu că, în timpul popasului, compatrioții dv. “vă garantează" liniștea. V'aș întreba totuși dacă romanul d-v. “La femme et le dictateur" este un divertisment, în orele libere, sau o lucrare care concretizează o idee, o teză cu substrat științific.
- Am studiat, am călătorit și am cercetat îndeajuns probleme care m'au preocupat multă vreme, pentru ca amintindu-mi de ceea ce îmi oferise pe vremuri studiul literelor, să le pot închega, în parte, într'un roman. Nădăjduiesc să scriu și urmarea, un alt roman pe care-l am sub tipar. Și citindu-le pe amândoua veți putea vedea în ce măsură am putut transpune problema dintr'un domeniu în altul.

În anul 1936 la București acordând un interviu revistei
"Ilustrațiunea română"

- Așadar vă devotați literaturii.

- Fără a părăsi însă medicina. Curând, când voi fi iarăși în laboratoarele și clinicile de la Paris, îmi voi relua activitatea științifică: o dovadă că nu mă gândesc “să evadez". Dar de această dată îmi voi împărți timpul între medicină și literatură…

- Pe cât îmi reamintesc, din cetite, dv. ați făcut studii asupra raselor și popoarelor…

- Da, și cred destul de amănunțite. În acest scop am călătorit foarte mult. Am mers multă vreme pe linia teorillor contelui Gobé. Dar, spre regretul meu, în ultimi ani mi-am schimbat părerile. Popoarele din Orient, pe care le socoteam inferioare sub atâtea raporturi, sunt demne de o altă clalsificare. Puritatea și frăgezimea calităților lor umbrite de aspectul lor primitiv merită o mai liniștită și mai atentă cercetare din partea noastră , a “occidentalilor", care ne mulțumim de regulă cu impresii superficiale. Nu este locul să vă înșir dovezile pe care le-am cules în urma unor amănunțite cercetări, dar pot să vă afirm, fără să greșesc, că multe din aceste calități sunt superioare “occidentalilor" tocmai prin puritatea lor.

D-na Chiriachița Atanasiu-Bénisti (centru)
  în compania d-nei Maria Filotti (stânga)
și a doamnei Popovici (dreapta)

- Dar despre meleagurile românești, pe care le revedeți din când în când, ce ne-ați putea spune?

- Ce să spun! Îmi sunt dragi, atât de dragi încât cu toate ocupațile mele de la Paris, unde locuiesc de multă vreme, trebuie să vin aproape în fiecare an să le revăd… Muncesc la Paris cu râvnă, cu încordare, dar gândurile mă poartă mereu în țara în care m'am născut, căreia îi aparțin și pe care o iubesc ca oricare alt bun român. Și nu este pentru mine o bucurie mai mare decât aceea pe care o simt în clipa în care pășesc pe pământul țării.

“Le Chant désespéré” (1937)

- Dar despre literatura noastră ce ne-ați putea spune?

- Deși prin îndeletniciri departe de țară, citesc totuși lucrările scriitorilor noștri, pe care îi urmăresc și îi admir. Regăsesc în mai toți poeții și prozatorii noștri de valoare suplețea, spontaneitatea și forța creatoare a geniului latin. Apoi, o vigoare tinerească, robustă, plină de făgăduieli. Am cumpărat și la București, cu prilejul “Lunii cărții", o sumă de volume pe care le citesc cu nesațiu. Avem atâtea lucruri bune, atâția scritori de mare talent! Ce păcat însă că se traduce atât de puțin în franceză și în engleză… Merităm să ne cunoască și străinii măcar cu ceea ce merită să stea la loc de frunte în literatura internațională.” (“Ilustrațiunea Română” - numărul din 27 mai 1936)

Citește și:    Ella Negruzzi – prima femeie avocat din România

Citește mai mult... »