"Pe
vremea lui Vodă Barbu Știrbei era holeră în București. Poliția lipise pe ziduri
următorul ordin: «Fiind holeră, poruncim cetățenilor cari se întorc după zece
ceasuri din noapte acasă, să nu cânte pe drum nici să nu facă sgomot.»
Ce avea
a face sgomotul cu holera, nu se știe, dar poliția ordonase așa. Într'o
noapte, câțiva tineri cam turtiți, se întorceau de la o cârciumă cântând pe
stradă. Era pe la 12 noaptea. Gardistul le ține drumul. «Cum, domnilor? N'ați
citit porunca? Cine se întoarce acasă după zece noaptea nu are dreptul să cânte!»
— «Am citit!», zise unul mai isteț, «dar noi nu ne întoarcem acasă; noi mergem
într'altă cârciumă.» Acest răspuns neașteptat a zăpăcit pe gardist. Tinerii au
plecat în pace. A doua zi însă ordinul poliției era schimbat: «Fiind holeră,
poruncim cetățenilor să nu facă sgomot şi să nu cânte pe drum după zece ceasuri
noaptea, ori se întorc acasă ori nu se întorc!»" (“Vatra” – 1 mai 1894)
Un dar împărțit
"Un boier de peste Olt veni într'o zi în București și ceru să intre la Vodă, la Matei Basarabul. Țara pe acele vremuri gemea de greci, care jefuiau fără de milă poporul. Însuși marele Domn nu se putea scutura de ei. La ușa iatacului domnesc stătea de pază un căpitan grec.
- Vrei să intri la Vodă?
- Vreau.
- Bine. Dar numai așa te las să intri, dacă împarți pe din două cu mine darurile ce vei primi de la Vodă.
Chiar în palatul domnesc se jefuia lumea. Nimeni nu intra și nu ieșea de la Vodă, fără ca să nu-și împartă punga cu acești hoți. Vodă știa, dar n'avea ce să facă. Boierul intră la Vodă. Când era să iasă, el se rugă de Domn să-i dea două palme. Domnul s-a mirat, stăruind însă boierul, îi făcu pe voie. Afară la ușă, grecul îl prinse de haină.
- Ei, ce-i? Împărțim?
- Împărțim.
Atunci boierul trase o palmă Grecului, de se duse învârtindu-se și se isbi de un perete. S'a făcut sgomot mare. S'adunară soldații. În urmă ieși și Vodă.
- Ce-i aici?
- Măria-Ta, boierul ăsta mi-a dat o palmă așa din senin, mie, care păzesc viața Măriei-Tale.
- Așa-i, Măria-Ta. Ne-a fost vorba să împărțim darul Măriei-Tale, căci altfel nu mă lăsa înăuntru. Măria Ta mi-ai dat două palme, și eu după bună dreptate, am dat una căpitanului.
Vodă încreți fruntea.
- Dacă e vorba de împărțeală, eu nu mă amestec.
Vodă se retrase, olteanul plecă, iar Grecul rămase cu palma." (“Vatra” – 15 ianuarie 1894)
Grigorie Ghica și Sfântul Grigorie
"Grigorie
Ghica Vodă trăia despărțit de Doamnă-sa, Marghioala,
fiica domnului Hangerliu. Poporul știa pe Vodă că e religios. Un biet negustor
mai cu dare de mână, pus la cale de vreunii din partidul care protegia pe
Doamna, ceru într'o zi audiență la Vodă. Era chiar ziua sfântului Grigorie,
onomastica lui Vodă.
-
Ce vorbă ai să-mi spui, creștine?
Negustorul
răspunse:
-
Am venit și noi ca toată lumea să poftim Măriei Tale, să trăiești mulți ani și
să vă spun, că astă noapte am visat un vis grozav.
-
E, ce vis, creștine?
-
Mi s'a arătat sfântul marele ierarh Grigorie, de-ți lua ochii, și-mi zise: ‹‹Scoală, jupân Lascarache și du-te la Vodă și spune-i să ierte în ziua de astăzi
pe doamna Marghioala, dacă voiește să fie blagoslovit de mine, iar de nu, rău
îi va merge!›› Și m’am sculat Măria-Ta, tremurând, și am venit și ți-am spus că
nu e bine să domnești fără să ai pe Doamna pe lângă Măria-Ta. Vodă a înțeles că
negustorul e pus la cale. Îi răspunse scurt:
-
Bine, jupân
Lascarache. Du-te la baș-ciohodar și cheamă-l aici, să-ți trimit prin el un
bacșiş.
Ce
bacșiș! Când a ajuns negustorul la scară, rogojina era întinsă și
baș-ciohodarul sta cu bățul în mână. Negustorul a primit la talpă 25 de
lovituri; s'adunase lumea și râdea.
-
Așa, jupân Lascarache. Ți-a trimis Vodă bacșiș! Ca de altă dată să-ți vezi de
prăvălie și să nu mai stai de vorbă cu archierei de cel mari ca sfântul
Grigorie!" (“Vatra” – 15 februarie 1894)
Kiseleff și mehedințeanul
"În
vara anului 1831 isbucnise holera în București; se închiseră toate barierele de
un cordon militar. Kiseleff, puternicul stăpânitor de atunci al Munteniei, ieșise
într'o zi să se plimbe cu droșca. A umblat pe la Herăstrău, pe la Floreasca și
se întoarse pe altă cale spre București. La barieră, sentinela - un mehedințean
- se puse cu pușca în drumul lui Kiseleff.
-
Nazat, că dau foc!
Kiseleff
să ridică în droșcă.
-
Eu sunt generalul Kiseleff.
-
Poți să fii. Du-te la căprarul cordonului și adă-mi hârtie că poți trece. Generalul
se scoborî jos, scoase un napoleon și'l întinse soldatului:
-
Iacă, frate, bacșiş, lasă-mă să trec.
Mehedințeanul
plecă pușca și zise blând:
-
Excelență, e holeră în oraș, nu pot pune mâna pe bani. Dacă vrei să mă
cinstești, aruncă-mi-i, căci din mână n'am voie să-i iau.
Kiseleff
aruncă napoleonul. Soldatul puse piciorul pe galben, ca să-l ia în stăpânire,
apoi întinse pușca:
-
Îndărăt, generale, că trag foc.
-
Dar bine, bre, ți-am dat bacșiș.
-
Îndărăt, generale!
Și
soldatul a tras cocoșul și-a pus arma la ochi. Generalul a trebuit să se
întoarcă. Ajuns pe altă cale în București, Kiseleff a poruncit să se afle
numele soldatului, căruia i-a mai dat doi napoleoni și l'a făcut căprar, pentru
farsa ce i-a jucat'o." (“Vatra” – 15 ianuarie 1894)
Logofătul și cafeaua
"Cel
dintâi român care a băut cafea a fost logofătul lui Bogdan Chiorul, Ion Tăutul.
El a fost trimis de Vodă la Constantinopol, ca să închine Moldova turcilor.
Stând cu vizirul la masă, i s'a adus cafea. Tăutu nu'și putea da cu socoteală
ce băutură e asta, așa neagră, și nici nu visa că ea e fierbinte. El vedea că
vizirul nu'și bea cafeaua - vizirul aștepta să se mai răcească – și credea că
Vizirul așteaptă ca Tăutul să închine și să bea înainte, ca oaspe ce era.
Tăutul ridică ceașca și strigând: «Trăiască Măria Sa, Împăratul», de-te cafeaua
pe gât dintr'o sorbitură. Deodată sări în picioare, ars pe gât de cafea, și
strigă cât îl ținură plămânii: «Trăiască Împăratul și Vizirul». El a strigat,
fiindcă nu mai putea de arsură. Vizirul a rămas cu gura căscată, auzindu-l
închinând cu glas așa de tare. Bietul logofăt și-o fi adus aminte multă vreme
de «băutură Turcului»." (“Vatra” – 15 ianuarie 1894)
!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! .... cu tâlc și haz ! ...frumos !
RăspundețiȘtergereAsa este. Istorie in pas de... haz! :)
ȘtergereCel mai mult mi-a plăcut cea cu darul împărţit.
RăspundețiȘtergereDacă e vorba de împărţeală, eu nu mă amestec. :)
ȘtergereTe mai aștept pe blog, Mihaela!
Eu zic, deși nu am băut cafeaua turcului, ba nici măcar pe a celui care a scris așa frumos TRĂIASCĂ CEL CARE A SCRIS, ȘI CEL CARE A BINEVOIT SĂ NE LASE SĂ NE VESELIM! —dar neavând eu cum striga în gura mare, am scris cu litere mai mărișoare! Bravo! ������������
RăspundețiȘtergereTe mai aștept să citești și să scrii pe aici, cu litere mai mici sau mai mărișoare. :)
ȘtergereAferim ! Totul a fost grozav de frumos! Și mehedințeanul cu pușca și napoleonii, și boier Lascarache cu bacșișul primit pe motiv de povești cu arhierei, și totul !! Mulțumim!
RăspundețiȘtergereAferim, Constanța!
Ștergere